Despre servantul public Gheorghe Nichita şi fratele „Mihăiţă” din Copou

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
„Întâmplător poate fi doar faptul că acolo, sus, în Copou, 
„Mihăiţă” încă e verde, privind spre înălţimi şi neştiind când va ajunge
 drujba servantului public Nichita şi la baza tulpinii sale” FOTO Facebook Daniel Şandru
„Întâmplător poate fi doar faptul că acolo, sus, în Copou, „Mihăiţă” încă e verde, privind spre înălţimi şi neştiind când va ajunge drujba servantului public Nichita şi la baza tulpinii sale” FOTO Facebook Daniel Şandru

După 25 de ani de nebunie „tranziţională”, Iaşul rămâne profund marcat de o comico-tragică tripletă: Simirad-Solcanu-Nichita.

Şi-au transmis peste timp, unul altuia, metehnele şi aerele de grandoare. În vreme ce ei făceau asta, din Iaşi s-a scurs întreaga substanţă: căzută în cenuşă, aria industrială a oraşului s-a axat pe servicii, de îndată ce acolo au apărut mall-uri (vara, magazinele sunt goale, dar holurile sunt pline, fiindcă aerul condiţionat nu costă; iarna, aceleaşi magazine devin „muzee”, dar holurile produc aceeaşi căldură la care oamenii speră când pleacă din apartamente, închizându-şi caloriferele); umilită şi lipsită de orizont, populaţia a migrat (Iaşul era al doilea oraş al ţării, ca densitate, de câţiva ani buni a coborât bine în clasament); transformată în „etichetă” numai bună de vândut prin campanii electorale, cultura a devenit o monedă de schimb pentru care acum, ca şi altădată, „naturelul simţitor” al intelectualilor propagandişti produce semnături de susţinere.

Astăzi, Iaşul nu mai este un oraş, ci este un soi de groapă peste care, din când în când, de regulă prin octombrie, se coboară, cu voie de la Primărie şi Mitropolie, mitul unui miracol. Iaşul este, mai cu seamă de când dl Gheorghe Nichita este, după lege, „primar”, o ciudată îmbinare de ev mediu şi postmodernitate. Iaşul este urâţit şi, doar aparent paradoxal, are aerul unei mahalale dintr-un film SF.

De la o vreme încoace, se întâmplă că domnul numit, după lege, „primar”, adică dl Gheorghe Nichita, are „viziuni”. Mai exact, de când cu „regionalizarea”. Fără să fi contat vreodată, în trecut, în politica mare, fără să conteze acum în politica mare, cel care ar trebui să înţeleagă faptul că „primar” înseamnă, de fapt, un individ ce se află în serviciul oamenilor (deopotrivă al celor care l-au ales, dar şi al celor care nu l-au ales, s-au abţinut ori nu s-au prezentat la vot), deci nimic altceva decât un servant public, dl Nichita vrea să supraliciteze „acasă”. I se pare că e simplu, încurajat fiind, din dreapta şi din stânga, de lipsa unei opoziţii politice, cel puţin până acum. Încurajat fiind de cultura asistenţială pe care a indus-o în oraş în cei zece ani de mandat. Încurajat fiind de egolatria în care se scaldă, ascuns după draperiile grele ale biroului din Palatul Roznovanu, sediu al reprezentanţilor cetăţenilor din municipiul Iaşi.

Cu toate aceste încurajări, primarul Nichita e lipsit de curaj. Ca atare, dumnealui nu are exerciţiul dialogului. Dumnealui „dispune”. Aşa „a dispus” ca teii de pe Bulevardul Ştefan cel Mare să fie tăiaţi şi să fie înlocuiţi cu salcâmi japonezi. La fel„ a dispus” ca vreo cinci sute de arbori din Copou să fie marcaţi spre a fi doborâţi, din câte se pare. „A dispus”, în aceeaşi manieră, că cei care au sesizat acest abuz ar fi „cretini şi isterici”. După asta, a decretat într-o conferinţă de presă că aceiaşi oameni se află „în eroare”, fiind „victime ale manipulărilor politice”. Ceea ce, chiar dacă ar fi adevărat, nu anulează în vreun fel insanitatea deciziilor acestui serv public a cărui fiecare acţiune înseamnă aprinderea becului de panică. Şi, totuşi, „primarul” dispune.

Tocmai pentru că trăiesc într-un oraş în care cel care, pe vremuri, îşi dorea să fie „un Simirad”, apoi „un Solcanu” (până la a căpăta, finalmente, conştinţă de sine şi a deveni „el însuşi”, adică Marele El) poate să decidă fără a întreba pe nimeni, am dispus şi eu, ca simplu cetăţean, că este  momentul să merg în parcul din Copou spre a face exact ceea ce şi alţi ieşeni (şi nu numai!) au făcut: să iau în grijă un „frate”, adică un arbore marcat de monomania servului public Gheorghe Nichita pentru betoane. L-am botezat „Mihăiţă”, iar similitudinea cu ceea ce înţeleg că ar fi fost numele de cod al informatorului Securităţii Gheorghe Nichita nu este deloc întâmplătoare. Întâmplător poate fi doar faptul că acolo, sus, în Copou, „Mihăiţă” încă e verde, privind spre înălţimi şi neştiind când va ajunge drujba servantului public Nichita şi la baza tulpinii sale.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite