File din jurnalul pacienţilor cu cancer: „Doamne, îmi las viaţa în mâinile tale şi, te rog, nu mă scutura prea devreme!“
0
În Compartimentul de Îngrijiri Paliative de la Institutul Regional de Oncologie Iaşi (IRO), singurul spital de acest tip din Moldova, medicii şi-au propus să păstreze amintirea pacienţilor pe care-i au în grijă. Aşa s-a născut ideea unui „jurnal” al bolnavilor, unde aceştia pot să-şi spună poveştile, să-şi scoată la iveală durerile, să le scrie celor dragi sau pur şi simplu să-i încuraje pe alţii, care o să ocupe într-o zi, poate, acelaşi pat.
De multe ori însă paginile acestuia sunt acoperite şi de cuvintele fără sonor ale membrilor familiilor sau ale personalului medical.
Pe un caiet studenţesc, cu o faţă zâmbitoare, galbenă pe copertă, păstrat cu grijă în camera de gardă a compartimentului, s-au adunat deja gândurile a câtorva zeci de oameni. Acesta este cel de-al doilea caiet pe care aproape îl umplu pacienţii, spun asistentele, primul fiind cel mai probabil luat acasă de familia vreunui bolnav, pentru că nu într-o zi nu a mai fost de găsit.
Cântec pentru mama
„Mă numesc M.C şi sunt diagnosticată cu neoplasm de sân cu metastaze osoase, iar Îngrijiri paliative este secţia care m-a făcut să înţeleg că trecerea noastră, a celor grav bolnavi, de la viaţa aceasta spre lumea de dincolo se poate face mai civilizat şi cu mai puţină suferinţă decât credeam până acum. După ani de muncă în spate fiecare are dreptul să la o moarte decentă”, aşa începea, în 2016, mărturia unei paciente aflate în fază terminală. Textul acesteia se află pe una dintre primele pagini ale caietului, scris înghesuit, de mână. Alături de el, în paginile ce urmează, un copil a înşirat greoi, cu litere rotunjite, un „Cântec pentru mama”, pe care l-a însemnat de-a latul foii, c-o menţiune: căci nu-i nimic mai scump pe acest pământ ca numele de mama”.
Gândurile celor mai mulţi, pacienţi sau aparţinători, s-au oprit însă asupra medicilor, pe care cei mai mulţi i-au văzut ca pe nişte îngeri care, chiar şi în faţa unui diagnostic crunt, au reuşit să le mai aline din durere şi să le dea speranţă. „Boala? E ceva declarat de doctori - treaba lor! Eu? Situaţia pe care o experimentez acum şi simt că e cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. M-am regăsit. M-am descoperit (limite, frici ascunse, amărăciuni justificate doar de mine, orgoliu, EGO-ul care a fost cel mai mare duşman al meu). Mi-am regăsit adevărata putere interioară de a trăi în legătură cu sinele meu. N-am crezut că eu, care nu suport prea bine spitalele, mă voi simţi aici ca acasă. Şi nu mint. De ce aş face-o? Am încercat să vă spun că şi în situaţia asta se poate trăi frumos, bine, uşor. Să fiţi sigur. Experimentez asta deja şi viaţa e frumoasă”, scria M.I., în 2017.
Cu un an înainte, D.P. nota în jurnal că timp de câteva săptămâni limba şi bărbia i-au fost umflate, dar că speră că o să reuşească totuşi să treacă peste asta, ca să mai simtă iar gustul fructelor pe care le îndrăgeşte. Între cele două pagini între care îşi descria necazul, bărbatul a lipit un bileţel mic, pentru medicul său: „Domnule doctor, Eu cred că dumneavoastră şi doamna doctor luaţi decizia cea mai bună în combaterea bolii pe care o am. Aşa că am luat hotărârea să stau în spital până când dumneavoastră aţi găsit antidotul şi eu cred că mă simt bine. Altfel nu mă duc acasă. eu sper într-o reuşită şi să merg acasă cântând de bucurie şi să povestesc şi altora ceea ce aţi făcut pentru a mă însănătoşi”.
O gardă tristă
De-a lungul timpului, jurnalul n-a alinat numai inimile celor care şi-au petrecut zilele pe paturile de la Îngrijire Paliative, ci şi pe cei care i-au ţinut de mână pe cei dragi până la final. „O experienţă de viaţă adăugată la scrisoarea mea de intenţie. Am călătorit, am experimentat, am simţit suferinţa în fiecare colţişor din mine, însă raţiunea, conştiinţa, nu m-au abandonat aşadar simt, observ în concrect că acest loc în care mă aflu acum este..viu, revigorant, luminos prin termeni de comparaţie cu alte spitale din Anglia şi Belgia. Există viaţă şi înainte şi după moarte sau sfârşit de capitol. La revedere, mamă!”, îi scria A.I. mamei sale, internată la IRO în 2017.
Printre pacienţi se scurge uneori la fel de dureros şi viaţa celor care lucrează aici şi care se confruntă adesea cu „o gardă tristă”, după cum o numea brancardierul V.H. în 2014. „Totuşi conversaţia cu pacienta a adâncit tristeţea mea, dar totuşi stau să mă gândesc că este o tristeţe dulce. De curiozitate mă uit peste foaia de observaţie la diagnostic. Doar cuvântul neoplasm aş fi vrut să nu fie scris. Nu aş fi vrut pentru această pacientă care are dorinţă să trăiască, să moară pentru copiii şi nepoţii ei.
De ce o tristeţe dulce? Cu timpul îi voi uita numele. Îmi voi aduce aminte cu drag când voi întâlni un nume asemănător sau o persoană care să semene cu această pacientă. Pentru ea am doar un gând bun şi o rugăciune pe care o voi spune duminica la biserică. Ce mă întreb este dacă va ieşi învingătoare în lupta ei cu cancerul. Dacă nu va birui, cu siguranţă va păşi în lumea cealaltă ca un general care a luptat cu dârzenie pe câmpul de luptă şi chiar dacă nu a învins şi nu a câştigat bătălia va lăsa un exemplu de luptător pentru camarazii săi în viitoarele bătălii”, nota acesta.
Chiar dacă au fost scrise de pacienţi, de familiile acestora sau de medicii care i-au avut în grijă, mărturiile din jurnalul de la Îngrijiri Paliative s-au strâns sub acolada pe care o femeie diagnosticată cu cancer o făcea în 2016, pe un colţ de pagină: „Doamne, îmi las viaţa în mâinile tale şi te rog, te rog, nu mă scutura prea devreme”.
Citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
