INTERVIU Roxana Ota, doctor în muzică, formatoare de pianişti de geniu: „Când vorbim de performanţă, nu merge cu bombonele, ci cu muncă şi dăruire”

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Roxana Ota a obţinut, alături de elevii săi, peste 200 de premii internaţionale sau naţionale naţionale la competiţiile de pian. Într-un interviu acordat cotidianului „Adevărul”, Roxana Ota vorbeşte despre sacrificiile pe care copiii, dar şi familiile lor, trebuie să le facă pentru a face performanţă în muzică, despre cum îşi susţine statul român olimpicii dar şi despre condiţia artistului român.

Roxana Ota a început să studieze pianul când încă nu începuse să înveţe abecedarul. Pe când avea 5 ani, tatăl i-a cumpărat ei şi fratelui ei - muzicianul Bogdan Ota, o pianină veche de care artista ieşeană s-a despărţit abia când şi-a dat doctoratul în muzică. De mai bine de un deceniu, Roxana Ota predă lecţii de pian la Colegiul de Artă „Octav Băncilă” din Iaşi, prin mâna ei trecând sute de elevi.

Unii au ajuns acum studenţi la cele mai importante unităţi de învăţământ din lume, alţii au strălucit pe cele mai importante scene obţinând peste 50 de distincţii internaţionale pentru România. În ciuda performanţelor obţinute statul român uită, de multe ori, să îi sprijine sau răsplătească pe micii pianişti care pun ţara noastră pe harta internaţională a muzicii clasice.

 

Adevărul: De ce aţi ales să deveniţi profesor de pian? 
 

Roxana Ota: Uneori nici măcar nu ştiu dacă am avut de ales... Am ştiut că îmi doresc acest lucru de la aproximativ 14 ani şi nici un alt gȃnd nu m-a „clătinat” de la ţelul meu. Cred că lucrurile erau mai simple atunci. Nu îmi puneam probleme despre cȃţi bani voi cȃştiga, ce maşină voi conduce sau în ce palat cu 3 etaje voi locui. Am luat fiecare pas ca atare, fiecare oră de muncă am ştiut că e în folosul meu şi nu erau puţine. Ȋn liceu ajungeam şi la 6-8 ore de lucru pe zi iar pentru admiterea la facultate am lucrat şi 10-12 ore. Pur şi simplu nu m-am întrebat niciodată pentru ce. Acum pot să răspund că a fost pentru că simţeam o permanentă dorinţă de a acumula, de a ajunge la un anumit ideal sonor despre care ştiam că e acolo undeva. Căutam permanent soluţii tehnice şi modalităţi de exprimare artistică şi se pare că am găsit ceva, căci acum pot să ofer şi altora din comoara mea. 

image


Roxana Ota, pe când ea însăşi era elevă şi lua lecţii de pian FOTO Arhivă Personală 
 

Nu v-a tentat mai degrabă o carieră artistică?
 

Îmi place să cȃnt pentru public dar nu mi-am dorit niciodată să cuceresc marile scene ale lumii căci chemarea mea a fost alta. Lȃngă copii mă simt ca acasă. E acel spaţiu sacru în care totul are sens. 
 

Cât de greu este pentru un copil să devină un pianist care să cânte pe cele mai mari scene ale lumii?
 

Cu siguranţă nu este uşor! E nevoie de multă determinare, de o dragoste nebună faţă muzică. Să simţi pur şi simplu că nu poţi respira dacă nu atingi clapele pianului într-o zi. E nevoie să renunţi la ceea ce numim „normalitate” şi să fii cu totul dedicat visului tău, căci a deveni pianist concertist e una din cele mai „nebuneşti” aventuri. Nu oricine poate atinge Everestul şi să se întoarcă şi sănătos acasă! Nu ştiu dacă există reţete pentru a ajunge pe marile scene ale lumii însă cu siguranţă trebuie să fii foarte bun, iar pentru asta nu ar strica un profesor care să ştie cum să te îndrume, sute de ore de muncă şi un manager de excepţie.

image


Roxana Ota, alături de elevi de ai săi ce au fost premiaţi la un concurs internaţional 
 

În situaţia ipotetică în care e foarte talentat, dar părinţii săi nu îl pot sprijini financiar, ce şanse are un copil să devină perfomer?
 

Aici voi răspunde prin exemplul familiei mele. Părinţii mei au muncit enorm pentru a ne asigura mie şi fratelui meu o viaţa normală, atȃt în perioada comunismului, cȃt şi după. Am avut într-adevăr o pianină în casă, însă la un moment dat aceasta nu mai putea face faţă repertoriilor noastre, avȃnd aproape 100 de ani, cu o mecanică vieneză la pămȃnt. Dar pentru că îmi doream să evoluez, mă trezeam dimineaţa pe un frig de -15  grade şi mergeam la sediul filarmonicii din Botoşani unde studiam cu mănuşi fără degete pe un pian puţin mai bun. În încăperea respectivă probabil că erau vreo 5-7 grade cu plus. In facultate ziua începea la 3 dimineaţa, tot pentru a prinde o sală de studiu. De pian bun nu putea fi vorba pe vremea aceea. Fratele meu nu a ajuns să fie ascultat în întreaga lume pentru că părinţii noştri ne-au susţinut financiar cȃnd eram copii. O lume întreagă ştie povestea lui şi greutăţile pe care le-a întȃmpinat. Părinţii noştri ne-au oferit ceva ce unii părinţi din ziua de astăzi omit să ofere copiilor: exemplul personal!
 

Cât de mult sprijină statul talentele din acest domeniu?
 

Eu personal nu am văzut pȃnă acum un sprijin aparte oferit de statul romȃn elevilor cu performanţe în domeniul muzical.  Poate sunt eu prea preocupată de orele de pian şi nu am aflat. Eu văd doar că au acelaşi regim de învăţătură ca şi copiii de la o şcoală normală, deşi programului lor li se mai adaugă 4-6 ore de studiu zilnic şi că părinţii lor fac eforturi enorme pentru a-i trimite într-o competiţie care reprezintă practic o componentă a formării lor artistice.
 

Cum vă daţi seama că un copil de cinci-şase ani poate fi „şlefuit” în aşa fel încât să devină un mare pianist? Sunt părinţi care insistă ca ai lor copii să devină artişti deşi acei copii nu au talent în acest domeniu? Ce le spuneţi acelor copii? Dar părinţilor?
 

Nu ştii niciodată dacă  acel copil cu care începi să lucrezi la 5 ani va continua pȃnă în punctul de a face

image

performanţă pianistică.  Uneori însă e o anumită sclipire în ochii săi. Observi cum lucrurile îi vin natural din momentul în care îşi aşează mȃnuţa pe claviatură. E un flux energetic ce se creează instant şi pur şi simplu ştii că de acolo poate ieşi ceva. Chiar de curȃnd am cunoscut o fetiţă de 6 ani, care m-a fascinat cu dorinţa sa de cunoaştere. Alteori e mai dificil la început,  însă poţi avea surprize plăcute după un an sau doi. Din păcate, există şi părinţi care vor să îşi găsească împlinirea în rezultatele copiilor lor şi atunci pun foarte multă presiune atȃt pe copil cȃt şi pe profesor. Slavă Domnului că acum îi detectez din start şi evit genul acesta de colaborare. Trebuie să înţelegem că fiecare copil are ritmul lui şi fiecare e lăsat aici pentru ceva anume. Poate nu devii un pianist de renume, dar cu siguranţă poţi fi unul din cei mai buni medici pe care i-a avut planeta. De ce să baţi mereu la aceeaşi uşă închisă? Nu copiii sunt problema, ci părinţii care forţează lucrurile şi apoi ajung cu copilul la psiholog.
 

Condiţiile în care copii dvs. învaţă la Liceul „Octav Băncilă” nu sunt nici pe departe cele mai bune cu putinţă. Aţi cerut ajutorul în acest sens, ce vi s-a răspuns? 
 

A propos de „uşa închisă”, eu personal nu am cerut ajutorul instituţiilor guvernamentale pentru a-mi îmbunătăţi condiţiile de lucru.  Acum cȃţiva ani am fost nevoiţi să ne ţinem orele la 11 grade Celsius. Prin tȃmplărie bȃtea vȃntul ca afară iar instrumentul pe care lucram era la propriu o epavă. Am convingerea că managerii instituţiei noastre au făcut tot ce le-a stat în putinţă şi au primit mereu acelaşi răspuns: nu sunt bani! Am decis că nu pot să lucrez în acele condiţii şi am refăcut două săli de clasă din corpul de muzică al colegiului cu bani din salariul meu şi alte mici sponsorizări. In ceea ce priveşte pianul, am organizat un concert caritabil („Să dăm viaţă unui pian”) iar cu banii obţinuţi am restaurat pianul din sala de clasa. A fost nevoie de o sumă la care nici nu visam dar se pare că şansa a fost de partea nostră, a mea şi a copiilor mei.
 

Putem vorbi de o şcoală românească performantă de pian? 
 

Cu siguranţă! Noi avem o bază foarte puternică şi e important ca cei ce se formează aici şi pleacă pentru continuarea studiilor în afara ţării, să nu uite să se întoarcă măcar din cȃnd în cȃnd pentru a transmite informaţiile celor ce vin din urmă. E periculos să abandonăm acest monument inestimabil care este şcoala romȃnească de pian, căci ignoranţa şi amatorismul abia aşteaptă să o devoreze. Universităţile europene sunt pline de studenţi romȃni, competiţiile sunt cȃştigate de romȃni formaţi în Romȃnia. Temelia lor e construită aici. 
 

Cum îi motivaţi pe copii să facă performanţă şi câtă muncă se află în spatele acestor performanţe? 
 

Motivaţia în artă vine din dragostea pentru aceasta. Rolul meu este acela de a deschide sufletul copilului pentru frumos. Dacă am reuşit, atunci motivaţia va veni din el. După ce creezi un ideal sonor în mintea elevului, lucrurile încep să meargă de la sine. În inima sa va palpita acea flacără a cunoaşterii ce odată aprinsă pentru muzică, nu mai poate fi stinsă. Cȃnd vorbim de performanţă nu merge cu bombonele, ci cu muncă. Cȃte ar trebui să îi promiţi unui copil pentru a sta 4-6 ore în faţa pianului? 

roxana Ota

Aţi ţinut legătura cu copii care şi-au terminat studiile? Rămân aceştia în ţară, pleacă în strănătate? V-au explicat motivele deciziilor lor?

Ȋi înţeleg perfect pe cei ce aleg să plece. Nu poţi fi erou într-un război care nici măcar nu e al tău. Nici nu se sinchiseşte nimeni să te cheme în luptă.  Dincolo de aspectele financiare, care sunt de-a dreptul dureroase,  în Romȃnia zilelor noastre tinerii sunt foarte bulversaţi pentru că nu mai ştiu ce e valoros şi ce nu, nu mai au modele. Acestea au dispărut, fiind înlocuite cu „personalităţi” mondene prezentate în show-uri tv. Ajungi să fii subapreciat de oameni cu rezultate 0 în domeniul în care profesezi. Tu ca tȃnăr trebuie să faci eforturi imense pentru a-ţi vedea propria valoare. Dacă nu ai o educaţie bună de acasă, un mentor bun şi permanentul contact cu performanţa la nivel mondial, devii total debusolat în ţărişoara noastră.  Elevii mei mai mari au în plan să plece, dar mărturisesc că uneori le văd incertitudinea în priviri. Ar vrea să rămȃnă poate lȃngă familiile lor, acolo unde se vorbeşte limba lor, în universităţi romȃneşti care au pedagogi de nepreţuit, dar cum să îi ţii acasă cȃnd la terminarea studiilor au perspectiva unui salariu de maxim 350 euro, comparabil cu un minim de 2.000 euro ce ar putea fi cȃştigaţi într-o ţară europeană.

Aţi întâlnit pianişti care să devină bogaţi sau care să aibă o situaţie materială peste medie? Dar săraci?
 

Pot răspunde că am întȃlnit pianişti care au un nivel de trai cel puţin bun chiar şi în Romȃnia. Aceştia însă nu trăiesc doar din concertele la care sunt invitaţi de filarmonicile din ţară ci îşi completează veniturile cu salariul venit dintr-un post fix într-o universitate sau alte evenimente  sponsorizate de cei ce aleg să investească în artă. Pentru a reveni la un ton mai optimist, mereu le spun elevilor mei că dacă  muncesc cu plăcere şi pasiune, beneficiile financiare vor apărea cu siguranţă căci Universul are modul său corect de a răsplăti şi nimeni nu se poate opune acestui proces. 
 

Mai este dornic publicul românesc să asculte muzică clasică? 
 

Cu siguranţă există încă un public în Romȃnia şi pentru muzica clasică. Concertul de deschidere a stagiunii filarmonicii ieşene s-a ţinut cu casa închisă. Să nu mai vorbim de spectacolele de operă la care cu greu găseşti un bilet. Artiştii romȃni sunt cu adevărat valoroşi iar o sala de spectacole cum este Teatrul Naţional Iaşi încurajează prezenţa publicului. Sunt oameni care încă mai au nevoie de frumos, de acela real, nealterat, autentic pe care îl ai mereu la îndemȃnă în muzica clasică.
 

În afara muzicii clasice, ce alte genuri de muzică apreciaţi. Enumeraţi câţiva artişti pe care îi ascultaţi cu plăcere? 
 

Eu ascult orice gen muzical care corespunde stării mele de spirit din clipa respectivă. Am crescut ascultȃnd muzica lui Michael Jackson în timp ce din camera fratelui meu răsuna Metallica şi AC/DC. Am un respect deosebit fată de adevăraţii artişti ai genurilor moderne. Pot să ţopăi oricȃnd pe muzica unui artist romȃn sau să visez ascultȃnd Katie Melua şi Norah Jones. Cred că sar puţin din tiparele „profesoarei de pian” şi atunci cȃnd ies la alergări lungi sau cu bicicleta. Recunosc că am învăţat să mă bucur de fiecare clipă abia după 30 ani şi să văd fiecare zi ca pe un dar preţios. 
 

Ce impact are munca pe care o desfăşuraţi asupra vietii personale?
 

Efectul muncii pe care o desfăşor asupra vieţii mele personale e unul cât se poate de profund şi pozitiv. Zi de zi lucrez cu elevii mei pentru a atinge performante de top, iar asta simt că-mi activează (într-o forma indirectă ce-i drept) instinctele materne la maximum. Formez campioni si sentimentul acestei responsabilitati imense nu-l pot compara decȃt cu acela faţă de propriul copil. Sunt sigură ca atunci cand va veni vremea voi fi o mama bună, atentă la toate detaliile care fac dintr-un copil un învingător şi un adult fericit.

CV:

Data naşterii: 01 noiembrie 1980 , Botoşani

Studii: Doctor în muzică

Profesie: Profesor titular la catedra de pian a Colegiului de Artă „Octav Băncilă”. Pentru o scurtă perioadă a colaborat cu  Universitatea de Arte „G. Enescu”.

Iaşi



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite