Irina Păcurariu, realizator de televiziune: „Eram un copil destul de nefericit, cred, din simplul motiv că nu străluceam în niciun fel“

Irina Păcurariu, jurnalist la TVR FOTO Arhiva personala

Irina Păcurariu (46 de ani), jurnalist la TVR, ne vorbeşte despre cum a ajuns să facă televiziune, despre oamenii care au ajutat-o să ajungă acolo unde este astăzi, despre familie şi experienţe de viaţă care nu se uită, despre marea sa iubire, alpinistul Constantin Lăcătuşu, despre oameni şi poveştile lor.

Realizator de emisiuni la televiziunea naţională, Irina Păcurariu (46 de ani) este femeie de carieră, mamă, soţie, bucătăreasă, menajeră, visătoare cu normă întreagă, „personaj scăpat de sub control în mare parte din zi“, după cum singură mărturiseşte. Cei mai mulţi o ştiu, însă, ca omul care aduce poveşti „pe sticlă“ din realitatea românească. Printre emisiunile realizate de Irina Păcurariu la TVR se numără „Poveste fără sfârşit“, „Mari români“, „Un european ca mine“, „Cealaltă Românie“,  „Culoarele Puterii“, „România deşteaptă“, „Exodul mamelor“. Irina Păcurariu s-a pregătit să devină inginer şi a ajuns realizator de televiziune, meserie pe care o face de peste 20 de ani cu pasiune. În studioul de televiziune şi-a întâlnit şi marea dragoste, alpinistul Constantin Lăcătuşu, primul român ajuns pe Everest, împreună cu care are două fetiţe, Ana Carina şi Iris Petra.

„Weekend Adevărul“: Memoria fiecăruia dintre noi ascunde o colecţie de revelaţii şi rătăciri. Ce ar vrea Irina Păcurariu să expună din colecţia sa, pentru cei care vin în culisele vieţii publice pentru a o cunoaşte?

Irina Păcurariu: Ne întâlnim într-o dimineaţă de 9 mai (n.r. – pe 9 mai a murit, într-un accident, omul de televiziune Vanda Condurache, cea mai bună prietenă a Irinei Păcurariu şi cea care a văzut-o „crescând“ în televiziune). Nu mi s-a mai întâmplat de mult timp să mă nimeresc la Iaşi pe 9 mai. Aşa că astăzi am şters de praf ultimul dar pe care l-am primit de la Vanda. O oglindă. Cred că nu a fost întâmplător. Oricum, nimic nu era întâmplător în viaţa pe care o împărţeai cu ea. Am luat o cârpă şi am şters-o, deşi nu cred că avea praf, şi mă gândeam dacă mă mai pot uita liniştită în ea, astfel încât să fie Vanda mulţumită de ceea ce am făcut în ultimii opt ani. Nu îmi dau seama. Dar în spatele fiecărei măşti pe care o are o persoană publică e omul fără de care nu ai fi avut nevoie de mască, nu ai fi devenit persoană publică. Eu cred că dacă nu o întâlneam pe Vanda, acum 20 de ani, când m-am numărat printre sutele de tineri veniţi să dea un interviu pentru a intra în televiziune, dacă nu m-aş fi „împiedicat“ de ea şi ea de mine, nu ştiu dacă aş fi făcut carieră în televiziune.

Mai aveţi şi alte astfel de momente imortalizate în memorie?

Vanda şi cadoul de la ea, găsit peste ani, îmi rămân pentru a-mi aminti, întotdeauna, de unde am plecat şi cine m-a împins pe drum. Apoi, cred că suntem, ne place sau nu, parte din amprentele părinţilor noştri. Iar părinţii mei au fost extrem de incompatibili, foarte diferiţi unul de celălalt. Tata este un visător care nu prea a putut să ducă mai nimic până la capăt, mama e un taur laborios căruia i-ar fi plăcut să îşi proiecteze viaţa cu zeci de ani înainte de momentul faptei. Pentru nici unul dintre ei lucrurile nu au funcţionat aşa cum visau în copilărie. S-au despărţit când eu eram foarte mică, iar pe tata l-am regăsit pe la 14 ani.

Irina Păcurariu împreună cu omul de televiziune Vanda Condurache

„CERŞEAM AFECŢIUNE, ERAM UN COPIL SINGUR“

Cum era Irina Păcurariu copil, vă mai amintiţi?

Eram un copil destul de nefericit, cred, din simplul motiv că nu străluceam în niciun fel. Am început să capăt o anumită siguranţă atunci când m-am mai înălţat un pic şi mi-am dat seama că picioarele mele sunt mai lungi decât ale colegelor, glumesc. Altfel, nu aveam nici ochii mai frumoşi, părul nu îmi stătea în niciun fel, nu eram excepţională cum mi-ar fi plăcut în niciuna dintre „confruntările“ cu cei din generaţia mea. Efectiv, cerşeam afecţiune, pentru că eram un copil singur, crescut de o mamă care se străduia să-mi facă viaţa cât mai bună, dar care, totuşi, îşi ratase viaţa, obligată fiind să mă crească singură. Mama nu a putut niciodată să îşi practice meseria. Ea a făcut facultatea de drept, dar a trebuit să îmi acorde timp, să facă rost de banii necesari pentru a plăti o rată la un apartament şi pentru a ne întreţine onorabil. A renunţat la un stagiu obligatoriu pe care ar fi trebuit să îl facă pentru a intra în avocatură. A existat acest mare compromis cu care am învăţat să trăiesc: să accept că eu nu aveam ce au ceilalţi copii.

Ce aveau ceilalţi copii şi Irina Păcurariu nu avea?

Tata nu era director de fabrică de pâine, cum se întâmpla cu unul dintre vecinii noştri, deci portocalele nu apăreau în fiecare zi. Ştiam că bananele, alea pe care mi le aducea mama când mai pleca în deplasări la Bucureşti, aşa verzi cum erau, puse în ziar pe şifonier, sunt pe sfârşite şi aveam mereu o problemă: o mănânc pe următoarea sau las plăcerea pe mai târziu? Şi acum îmi amintesc cum răsfoiam pagini din „Winnetou“ şi mă gândeam „Doamne, mai sunt două!“. Eram înnebunită să mă primească vecinii în casă, să stau la masă cu ei. Indiferent ce mâncam în altă parte era mai bun decât acasă, dacă stăteam la o masă plină, împreună cu doi, trei copii. Stăteam şi pândeam două surori din vecini cum îşi făceau lecţiile împreună. Preferam să le fac pe ale mele noaptea, în ultima secundă, decât să pierd momentul acela în care ele aveau acea complicitate pe care numai o relaţie de familie ţi-o poate oferi. Sunt lucruri pe care le iubesc atât de mult acum când am propria familie, exact pentru că mi-au lipsit foarte mult în copilărie, deşi mama, săraca, chiar încerca să compenseze cu de toate. Dar eram doar noi două.

„ERAM SINGURUL OLIMPIC LA ROMÂNĂ DIN LICEU“

Când aţi scăpat de toate aceste nelinişti ale copilăriei?

Siguranţa în mine mi-am căpătat-o mult mai târziu, când am început să realizez că aş avea o şansă să fiu mai bună decât restul lumii. Am mers la un liceu unde nu mă potriveam deloc, la Liceul de Informatică din Iaşi, tocmai pentru că nu intra oricine. Aşa mi-am făcut eu alegerile în viaţă, nu am vrut să fiu cu turma. Acolo toţi erau foarte buni la matematică, dar eu puteam să fac ceea ce ei nu puteau, vorbeam consistent şi cu drag în limba română şi eram singurul olimpic la română din liceu.

Dacă tot aţi amintit-o pe mama, cu ce îi asociaţi imaginea?

Cu foarte multă grijă, cu numărul de telefon la care ştii că întotdeauna răspunde cineva.

A fost o mamă afectuoasă sau o mamă mai severă, pentru că a trebuit
să vă crească singură?

Mama e taur, după cum am mai spus, are carapacea ei care o ajută să se apare. Apoi, am crescut într-o cultură în care afecţiunea nu era exprimată atât de uşor ca astăzi. Nu putem judeca lucrurile cu mintea de acum. Dacă stau şi mă gândesc, cred că mirosul acela de parizer, pentru care stătea două ore la coadă la Piaţa „Doi Băieţi“ (n.r.– o cunoscută piaţă din Iaşi), însemna mai mult decât orice „te iubesc“ pe care îl spui astăzi copilului tău. Noi facem mult mai puţine sacrificii ca să ne facem copiii fericiţi. Faptul că ea îmi aducea pâine caldă şi o delicatesă cum era atunci parizerul proaspăt era mai mult decât o mângâiere pe creştet. Mama a fost „braţul de fotoliu“ de care m-am sprijinit întotdeauna şi poate nu s-a bucurat din partea mea de „mulţumescul“ pe care îl merita de fiecare dată, pentru că ţi se pare firesc să fie acolo.

„IUBIREA A APĂRUT MAI TÂRZIU PENTRU MINE“

Există pentru toţi o primă carte care ne marchează viaţa, care ne schimbă perspectiva asupra lumii. Vă amintiţi acest moment?

Am citit cu o voluptate incredibilă „Război şi pace“. Ca şi „Anna Karenina“, de altfel (n.r. – opere ale scriitorului rus Lev Tolstoi). Am fost întotdeauna marcată de autori care reuşeau să te introducă în lumea lor. Am citit, cred că de câteva ori, „Forsyte Saga“ (n.r. – roman scris de britanicul John Galsworthy). Sunt, în astfel de cărţi, lumi pe care le deschizi, pe care le răsfoieşti.

Probabil de aceea sunteţi şi atât de atrasă de poveşti. În munca dumneavoastră în televiziune, vă place să răsfoiţi vieţi?

Da, sunt fascinată de faptul că, dincolo de orice teorie, fiecare are o poveste. Nu suport să fac filosofie şi să văd că teoretizăm coversaţiile şi mângâierile pe creştet. Ele trebuie, în primul rând, simţite.

Cu alpinistul Ticu Lăcătuşu cum a început povestea de iubire?

Iubirea a apărut mult mai târziu pentru mine, la înălţime. Din fericire, viaţa a început odată cu o piatră aruncată în grădina de la TVR Iaşi. Tot Vanda Condurache l-a adus şi pe Ticu (n.r. – alpinistul Constantin Lăcătuşu) în emisiune şi în viaţa mea, într-o criză de invitaţi. Vanda pleca întotdeauna în vacanţă la început de august, puţin după ziua ei. Atunci, era în drum spre concediu şi, pentru că „picase“ invitatul iniţial din emisiune, mi-a spus: „Mai încearcă odată la Ticu Lăcătuşu, alpinistul“. Îl mai chemasem de câteva ori şi, din varii motive, nu ajunsese. Norocul lui, cred (râde), a fost ca în duminica aceea să ajungă. Şi de aici am început.

Irina Păcurariu împreună cu soţul, alpinistul Constantin Lăcătuşu, şi cele două fiice

Irina Păcurariu este femeie de carieră, mamă, soţie. Ce aţi dori să mai adăugaţi la această enumerare?

Bucătăreasă, menajeră, deseori, visătoare cu normă întreagă, personaj scăpat de sub control în mare parte din zi, pentru că sunt multe de făcut şi, din păcate, ziua rămâne cu 24 de ore.

„Visam să ajung un mare avocat, coafeză sau manichiuristă…“

Ce personaje v-au populat lumea în copilărie?

Am avut un învăţător, un om care m-a valorizat încă de la început. Ţin minte că m-a rugat odată, după ore, să îl aştept puţin şi mi-a dat un dicţionar. Nici acum nu ştiu de ce mi l-a dat, i s-a părut lui că sunt un copil care are nevoie să se joace cu limba română. La început am crezut că mă pedepseşte, dar n-a fost aşa. M-am întâlnit după mulţi ani cu el, era în tren, mergea la Bucureşti ca reprezentant al revoluţionarilor din Iaşi. Mi s-a părut atât de straniu să-mi văd învăţătorul mergând să lupte pentru drepturile celor care au făcut Revoluţia la Iaşi. Ştiu că am rămas destul de retrasă în dialogul cu el. Apoi, nu o să uit niciodată pantofii cu toc şi fustele creion ale doamnei Dediu, care mi-a fost profesoară de fizică, o doamnă desăvârşită. Ca să nu mai spun de albumele foto cu care venea profesoara de franceză şi care ne duceau într-o lume la care nici nu visam. De la ea am învăţat că Paris egal baghetă, pe care o mănânci desculţ, bătând sute de kilometri de bulevard. Nu ştiu dacă am mâncat neapărat baghetă prima dată când am ajuns la Paris, dar, oricum, de la ea am reţinut asta. Iar dacă mă gândesc la personaje din cărţi, cred că îmi plăcea de Winnetou, mi se părea un personaj demn de urmat.

GHID PENTRU AUTORUL ROMANULUI "CIREŞARII"

Cum a fost trecerea de la copilărie la adolescenţă?

Cred că prin clasa a şaptea, a opta s-a petrecut. Foarte repede, aş spune. Am încercat să fac faţă uneia dintre cele mai grele competiţii cărora m-am supus. Şcoala la care învăţam urma să fie vizitată de scriitorul Constantin Chiriţă, autorul „Cireşarilor“, care pentru noi era Biblie. Problema era cine îi prezintă domnului Chiriţa şcoala, eu sau Smaranda, colega şi amica mea, un copil excepţional. Această competiţie s-a încheiat în mod fericit pentru amândouă, pentru că am făcut echipă şi am prezentat împreună şcoala. Drame din dragoste nu prea am avut. Trăiam mare parte a timpului în literatură, citeam foarte mult, deci dramele nu erau ale mele, erau ale personajelor. Mai empatizam cu ele, dar eram antrenată să nu sufăr eu.

La ce visaţi în adolescenţă, cum vă proiectaţi în viitor?

Visam să mă îmbrac în gri şi în grena (râde), mi se părea că sunt culorile câştigătoare, şi doream să ajung un mare avocat. Nu ştiam ce înseamnă. Nici măcar nu înţelegeam cum e cu binele şi cu răul. Era o formă de snobism, până la urmă. Mi se părea că a fi avocat e un lucru nobil. Apoi mi-ar mai fi plăcut să fiu coafeză sau manichiuristă, toate fetele trec, cred, prin etapa asta şi, iată, am eşuat în inginerie, domeniu pe care îl respect foarte mult, dar despre care nu ştiu mai nimic.

Cum de v-aţi îndreptat, totuşi, spre inginerie?

A fost o decizie tehnică. Am terminat Liceul de Informatică, unde se făcea matematică serios, mă pregăteam să dau la filologie. Numai că mă iubea un băiat care termina atunci facultatea asta, în timp ce eu eram în ultimul an de liceu. Nu prea îl luam în serios. Mă ştia de pe la olimpiadele la română şi începuse să mă caute, mă aştepta la poarta liceului. Băiatul respectiv a terminat şef de promoţie şi am aflat că a luat repartiţie la ţară. Asta a fost tot. M-am gândit că eu nu sunt făcută pentru o viaţă de navetă – şi uite ce am ajuns… navetistă exemplară – şi că eu nu voi fi şefă de promoţie, iar dacă voi primi repartiţie la ţară nu va fi într-un sat din apropiere. Deci m-am întrebat cum pot rămâne în oraş. Şi a venit şi răspunsul: ca inginer. Ideea de a face facultatea de drept o pierdusem pe drum. Aşa că am dat admitere la Politehnică. M-am întâlnit cu diriginta, după ce s-au afişat notele la bacalaureat, într-unul dintre momentele mele de glorie, luasem singurul zece la română din liceu, şi m-a întrebat unde vreau să dau. Când a auzit că mă îndrept spre Politehnică, a început să râdă în hohote. „Ce să faci tu acolo? Nu o să intri niciodată. O să fie un eşec care o să te doară“, mi-a zis. Mai erau trei săptămâni până la admitere, am mai încercat eu să mai acopăr nişte goluri şi am intrat, cu chiu cu vai, recunosc, dar măcar mi-am luat revanşa şi faţă de doamna profesoară şi faţă de mama, care cred că a trecut atunci printr-un moment de panică. Aşa am „ratat“ filo­logia.

Deci nu vă gândeaţi de mic copil la lumea televiziunii?

Ba da. Eram înnebunită. Mă uitam la seriale, la „Forsyte Saga“, de exemplu, şi nu existau cadre la care să nu mă întreb cum s-a filmat, dacă actorii spun pe rând replicile, dacă se face de două ori filmarea sau dacă au camere care nu se văd. Aveam o curiozitate absolută legată de felul în care se fac filmările. Cred că mă interesa şi cum se transmit meciurile de fotbal, din ce unghiuri le vezi cel mai bine sau cum faci cu lumina.

Irina Păcurariu în timpul filmărilor pentru emisiunea "Culoarele puterii"

În şcoală eraţi un elev model sau mai degrabă unul problemă?

Am fost un copil destul de greu de stăpânit. Făceam constant „drumuri“ în biroul domnului director de la Liceul de Informatică, dusă de doamna dirigintă, din simplul motiv că nu respectam întocmai standardele de atunci. Nu aveam niciodată panglică sau ciorapii corespunzători. Purtam ciorapi negri şi, sigur, uniforma era cu două degete mai scurtă decât era cazul. Oricum, întâziam întotdeauna la prima oră. Locuiam în Tătăraşi şi liceul era undeva în vârful Copoului. 

Una din două

• Teatru sau operă?
• Teatru.
• Imagini alb-negru sau color?
• Color.
• Rochie midi sau maxi?
• Midi.
• Ploaie sau ninsoare?
• Ploaie.
• Wagner sau Beatles?
• Beatles.
• Apus sau răsărit?
• Răsărit.
• Introspecţie sau destăinuire?
• Introspecţie.
• Roman sau proză scurtă?
• Roman.
• Mişcare în aer liber sau sală de sport?
• Mişcare în aer liber.

 „Iaşiul meu e ca un atelier de parfumuri“

Cum arată Iaşiul Irinei Păcurariu?

Iaşiul meu miroase atât de frumos: a liliac, a tei, dar şi a lemn vechi, când intri la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu“. Are trotuarele late pe care se aude zgomotul de tocuri pe care îl fac studentele când urcă spre universitate. Pentru mine, oraşul ăsta e ca un atelier de parfumuri.

Dar România Irinei Păcurariu cum arată?

România mea e pe drumuri. Călătoresc mult, mă uit prin curţile oamenilor şi aflu câte ceva despre ţara asta. Acum locuiesc undeva la ţară, lângă Piatra Neamţ şi fac naveta în fiecare săptămână până la Bucureşti şi înapoi. Vecina mea de acolo, doamna Viorica, în fiecare după-amiază, de când se încălzeşte, stă pe un scăunel, în mijlocul propriei curţi. De ce? Pentru că doar ea poate alunga uliul să nu vină la găini. Şi aşa îi trec ei după-amiezile. Eu aşa vreau să fiu, ca doamna Viorica, nu să alung uliul uitându-mă la emisunile TV din prime-time ca mulţi dintre români. E o lume fabuloasă în jurul meu. Vecinii de mai jos de mine au cea mai neagră vacă pe care am văzut-o vreodată. Şi o cheamă Fulga. Eu mă bucur de lucrurile mărunte. România e atât de destructuralizată, atât de adevărată, atât de strâmbă, atât de imperfectă, încât devine fascinantă.

Unde vă mai place să mergeţi, prin România, dincolo de Iaşi şi Piatra Neamţ?

Merg des la Bucureşti. Îmi place peste tot la ţară, chiar şi în satele sărace de pe malul Prutului. Nu ştiu destule despre Maramureş, am fost puţin prin acele locuri, mi-a plăcut la Timişoara, la Braşov. Cui nu-i place Sibiul? Sincer, nu sunt atrasă de zona de litoral, dar îmi place plaja aceea de la Sfântu Gheorghe, unde se varsă Dunărea în Marea Neagră, cu nisipul strălucitor şi cu pescăruşii care vin să vâneze peşti. 

„Mi-a fost frică să nu-l dezamăgesc pe Andrei Şerban“

Aţi dialogat de-a lungul carierei cu o mulţime de personalităţi. Care consideraţi că au fost întâlniri esenţiale, care au însemnat mai mult decât o simplă emisiune?

Irina Păcurariu: Am avut un mare privilegiu, acela de a face cea mai frumoasă meserie pe care o poţi face fără să fii excepţional. Oricare dintre noi poate fi de partea cealaltă a camerei, dacă are în faţă personajul fantastic, personaj care îţi spune ceva şi dacă zâmbeşti. Asta am învăţat în douăzeci de ani de meserie, că uneori cu tăcerea afli mai mult decât încercând cu orice preţ să „desfaci“ ceapa pe care o ai în faţă. Am întâlnit personaje fabuloase. Am amintit-o, deja, pe Vanda Condurache. Există şi altfel de întâlniri, acelea în care stai faţă în faţă cu idolii. Nu am să uit niciodată o plimbare pe care am făcut-o într-o seară de toamnă, în timp ce filmam la „România deşteaptă“, cu regizorul Andrei Şerban. M-am dus la Princeton (n.r.– Universitatea Princeton din SUA) şi m-am întâlnit cu nişte români de acolo, dar la ora şapte seara aveam întâlnire cu Andrei Şerban. Nu îl cunoşteam. Ştiam despre el, îi citisem şi cartea autobiografică, dar îmi era foarte frică. Era una dintre întâlnirile la care nu voiam să întârzii deloc, nu voiam să îl dezamăgesc. Când întâlneşti astfel de oameni, nu vrei să străluceşti, neapărat, dar vrei să nu te remarci prin ceva nepotrivit. Dar nimerisem la cea mai lentă linie de metrou din New York şi ştiam că voi întârzia, am avut un moment de panică. Până la urmă, nu am întârziat decât vreo 30 de secunde, nu ştiu cum am ajuns, iar Andrei Şerban era foarte calm, relaxat, era chiar jenat de faptul că a trebuit să căutăm puţin fântâna unde ne întâlneam. A fost genul de întâlnire care îţi arată că, de fapt, lucrurile esenţiale nu sunt cele de care ţi-e frică, ci cele care se întâmplă.

„E COMPLICAT SĂ REDAI POVEŞTILE NEALTERATE“

Pentru că televiziunea face posibile întâlniri ca aceea cu Andrei Şerban, care a fost sentimentul când aţi început să lucraţi cu o cameră, un microfon şi o echipă în spate?

Sentimentul a fost că e o lume de descoperit, deşi, probabil, ce făceam noi atunci la micul studio de la TVR Iaşi nu avea legătură cu televiziunea de mare calibru. Dar, de fapt, esenţa o aveam. Eram mulţi oameni ambiţioşi acolo, ne doream să facem bine treaba, să venim cu premii şi să o facem mândră pe Vanda Condurache. Eu una nu am călcat cu bocancii teritorii care se potriveau altora. Dar, fiind un studio mic, o lume mică, am încercat să facem de toate. Şi, plecând dintr-o echipă, în care trebuia să te verifici dur, în care zilele şi nopţile se amestecau, am învăţat foarte multe despre televiziune.

Ce v-a determinat să rămâneţi în această lume a televiziunii?

Cred că e vorba, deja, de o dependenţă. Eşti dependent exact de istoriile astea pe care le porţi cu tine. Şi până la urmă, te naşti cu această voluptate de a te încărca cu lumile celorlalţi. Ce e mai complicat, dar se învaţă, este să le redai, în aşa fel încât să ajungă nealterate la telespectatori. Aici e vorba de tehnică.

„E O IPOCRIZIE SĂ SPUI CĂ PREMIILE NU CONTEAZĂ“

Care sunt lecţiile învăţate de omul de televiziune Irina Păcurariu în toţi aceşti ani în care a practicat meseria?

Am conştientizat că sunt un amănunt în lumea asta, că sunt atâţia oameni valoroşi pe care nu îi cunoaştem şi că, până şi România, care pare blestemată, sub semnul fatalităţii şi născută fără noroc, se bucură de nişte personaje absolut incredibile care creează şansa de viaţă pentru foarte mulţi. Şi mă refer aici la oamenii care fac să existe din punct de vedere economic această ţară. Neştiuţi, departe de orice implicare în viaţa politică, în viaţa publică, oameni care îşi fac treaba onest, dezvoltând mici afaceri şi creând locuri de muncă.

Aţi câştigat destule premii, de-a lungul activităţii în televiziune, printre care „Jurnalistul Anului“ şi Marele Premiu APTR pentru reportaj. Sunt premiile importante pentru evoluţia profesională?

Nu pentru evoluţie sunt importante premiile, ci pentru vanitatea celui care le obţine. E o ipocrizie să spui că nu contează. Contează să vezi că nişte jurii pretenţioase care îţi văd produsul hotărăsc că meriţi un semn de recunoaştere. Totuşi, sunt foarte mulţi oameni talentaţi care nu iau niciun premiu.

Aveţi vreo emisiune de suflet, dintre cele pe care le-aţi făcut în cei peste 20 de ani de televiziune?

Am avut multe emisiuni pe care le-am relizat şi m-am gândit, deseori, dacă nu ar fi fost mai bine să am o singură emisiune, aceeaşi, pe care să o fac longevivă. Am colegi, talentaţi care s-au consacrat pe un produs pe care l-au crescut şi l-au şlefuit până la perfecţiune. Pentru mine nu a fost aşa. Poate şi din cauza navetei pe care o fac de ani de zile, n-am putut să cresc într-o echipă care să funcţioneze pe termen lung şi să perpetueze acelaşi tip de proiect. Dar emisiunea pe care o fac acum pentru TVR, „Exodul mamelor“, nu aş lăsa-o, aş duce-o mai departe, pentru că, de fapt, toate aceste destine cu care m-am intersectat au aceeaşi ţintă, întoarcerea acasă. Oamenii ăştia vor să se întoarcă acasă, dar ţara asta nu face nimic pentru ca ei să se poată întoarce. Guvernanţii şi, chiar şi noi, cei rămaşi în ţară, ne simţim confortabil cu aceste milioane de euro care vin de afară şi ne ţin în viaţă comunităţile rurale, mai ales, şi nu luăm în calcul că această boală sistemică duce la teribila despărţire dintre copii şi părinţii lor. Copiii cresc aici cu o lipsă de afecţiune teribilă.

Aveţi un exemplu de astfel de mamă plecată care v-a impresionat cu povestea sa?

Mama cea mai puternică este clar femeia de la care a pornit acest proiect, Liliana Angheluţă sau Nechita, cum semnează volumul apărut la Editura Humanitas, „Cireşe amare“. O femeie cu un talent excepţional, cu un destin ieşit din comun. Liliana a deschis uşa unor lucruri spuse mult mai intim şi mai profund decât până acum. Ea însăşi a plecat din ţară, a luat un microbuz din Mărăşeşti şi şi-a lăsat cele două fete pe care le creştea singură pentru că nu mai avea bani de lapte pentru cea mică. A plecat, crezând că va sta o lună, două şi e acolo de şapte ani.

După stagiile pe care le-aţi făcut la marile televiziuni europene BBC, Thomson Foundation, Discovery Campus, France 3, ARD, Circom Regional, cu ce impresii aţi plecat?

Că suntem mici şi la început de drum. 

Filmarea „bruiată“ de energiile unui guru din Tibet

Vă amintiţi o situaţie mai specială în care v-aţi aflat ca om de televiziune?

Îmi amintesc o filmare în Himalaya. Trebuia să mă întâlnesc cu succesorul lui Dalai Lama, de fapt unul dintre oamenii trecuţi pe o listă scurtă a celor care îi puteau urma lui Dalai Lama. Locuia undeva la o mănăstire aflată la o mare altitudine. Nu o să uit niciodată cum stătea cu spatele la un geam uriaş, cum se vedeau trecând, aşa, razant, câte un vultur-doi şi vârfurile din Himalaya care se odihneau printre nori. Iar omul acela, care nu vorbea decât tibetană, dar avea un translator, un nepot care vorbea şi engleză, a început să ne spună lucruri care ne întorceau pe dos, despre ce căutăm noi prin lumea asta, cam în ce sens ar trebui să ne îndreptăm, de ce ar trebui să zâmbim mai mult, de ce ar trebui să înţelegem că a fi recunoscători că existăm e mai important decât orice. Şi atunci când vorbea, era atât de frumos felul în care se exprima şi atât de calm, atât de mult comunica privindu-mă în ochi, încât am decis că trebuie să fac ceea ce orice profesionist de televiziune e obligat să facă: să-l opresc şi să-i spun că trebuie să-şi schimbe poziţia lotus pe care o avea acolo, cu vulturii în spate, pentru că era în contre-jour, şi să ne mutăm într-o altă încăpere. Nepotul era îngrozit de faptul că eu am îndrăznit să-i spun acest lucru, de micimea mea de occidental, încât mi-a explicat că acolo e locul lui de meditaţie, că nu obişnuieşte să se îndepărteze de fereasta respectivă. În acel moment, guru Rinpoche s-a uitat la mine blând, îngăduitor şi mi-a zis: „Bine, unde vreţi să ne mutăm?“. Şi ne-am mutat într-o altă încăpere, însă, din acea secundă, n-au mai mers nici camera, nici reflectorul pe care îl aveam, s-a oprit tot, s-au descărcat bateriile. Tipul care filma s-a blocat. Până atunci totul funcţionase. Nu mai aveam acumulatori, decât la o mie de metri altitudine în jos. Oricum, pentru mine a fost o încercare şi din punct de vedere fizic. La finalul discuţiei, ne-am dus la locul unde eram cazaţi. După trei zile, cu acumulatorii la noi, ne-am întors. Guru ne-a primit din nou şi am făcut filmarea. Când ne-am întors în România, în cabina de montaj, am realizat că tot ce am filmat cu el are o dungă groasă, o demagnetizare pe care nu a putut să o explice nimeni. Am filmat şi altceva în acea zi şi a ieşit perfect, deci energiile lui au funcţionat. Am reuşit, totuşi, să difuzăm o parte din înregistrare. Astea sunt întâlnirile care nu te mai lasă să te uiţi foarte mult în urmă.

Irina Păcurariu în Himalaya

„Doamne, câte cafenele nu mi-am făcut eu în gând…“

Cum funcţionează Irina Păcurariu în relaţia de cuplu cu alpinistul Constantin Lăcătuşu? Ce aţi învăţat unul de la celălalt de-a lungul timpului?

Am învăţat să ne suportăm (râde), să acceptăm că suntem foarte diferiţi. În prima etapă a relaţiei, cea în care ne-am făcut încălzirea, pe lângă faptul că ne vedeam irezistibili unul în ochii celuilalt, a trebuit să ne luăm aşa cum eram. În momentul în care au venit copiii, ne-au pus nişte lupe pe noi care ne-au arătat mult mai suportabili decât eram până atunci. El a trebuit să se împace cu faptul că eu vreau să le rezolv pe toate, că vreau să fiu în toate locurile în acelaşi timp şi că poveştile tuturor trebuie să fie şi ale mele. Eu a trebuit să accept că viaţa e, de fapt, foarte simplă şi că a sta să te uiţi la cer e mult mai important decât să mergi la piaţă, de exemplu.

Călătoriţi des împreună cu soţul? Escaladaţi munţii împreună?

Nu. Eu merg des la piaţă, pentru că Ticu nu se duce (râde). Acum am fost foarte ocupaţi să ne construim o casă a noastră şi nu prea am mai călătorit, dar încercăm să evadăm când putem. Nu am mai fost prin locuri exotice în ultimii ani, pentru că a fost Petra destul de mică şi nu vrem să o privăm de călătoriie în familie. Aşteptăm să mai crească. Ticu visează să ducă fetele cât de repede în Nepal. Pentru mine, munţii personali sunt preferabili celor tangibili.

„TOATE ZILELE SUNT PREA SCURTE“

Dar soţului îi place televiziunea?

Cred că da. Aveam prieteni în televiziune care ziceau că Ticu filmează mult mai bine decât mulţi operatori şi că ştie să spună poveşti. Numai că el respectă foarte mult cuvântul şi, până îl convingi să scrie, durează. Anul acesta se fac 20 de ani de când a urcat pe Everest şi ne-am propus să facem un documentar, să scoatem şi o carte. Sper ca până la sfârşitul anului să iasă.

Dacă ar fi să faceţi o altă meserie, spre ce v-aţi îndrepta?

Doamne, câte cafenele nu mi-am făcut eu în gând, în care se citeşte mult. Mi-au plăcut foarte mult cafenelele din Finlanda, care practic erau bucăţi de biblioteci. Aştept să se termine cu presa din România ca să fac altceva. Şi cred că nu mai am mult de aşteptat (râde).

Cum este o zi a Irinei Păcurariu?

Prea scurtă. Toate zilele sunt prea scurte. Mă trezesc dimineaţa şi, deşi în ultimul timp obosesc mai repede şi îmi vine din ce în ce mai des să nu mai fac nimic, când mă apuc de treabă, fie că e vorba de bucătărie, fie că e vorba de televiziune, stau bine cu viteza. Sunt „croitoraşul cel viteaz“. Când petrec o zi în familie, ne împingem unul pe altul să ieşim din casă, eventual se face seară şi noi încă nu am ieşit. Când fetele vor să vadă un film, se uită cu Ticu, e o complicitate a lor. Dacă vor să se ducă pe munte, e o mare bucurie pentru mine, pentru că mă lasă să citesc sau să mă uit la un film singură. Încep să vânez momentele în care mă lasă singură. Dar în jumătate de oră mi se face dor.

„AM CĂUTAT UN LOC MAI APROAPE DE DUMNEZEU“

Dacă tot aţi amintit de citit, ce carte aveţi acum pe noptieră?

Acum citesc „Memoriile lui Valérie Trierweiler“, fosta companioană a lui François Hollande, şi e fascinant să vezi cum funcţionează în culise personalităţile din viaţa publică a Franţei.

Sunteţi credincioasă?

Zilele trecute mă întreba fiica mea de ce nu îmi fac cruce când trec pe lângă o biserică, cum a văzut la bonă. I-am explicat că nu ne facem întotdeauna cruce la vedere, că uneori  ne închinăm fără să ne ştie nimeni. Apoi m-a întrebat şi de ce nu merg la slujbă, noi de ce nu mergem duminica la biserică. I-am spus că, dacă simte nevoia, putem să mergem. Nu, nu sunt un practicant cuviincios al ritualurilor bisericeşti. Dar, împreună cu soţul meu am căutat un loc care să ne apropie de Dumnezeu şi de asta terenul pe care ne-am ridicat casa este deasupra Mănăstirii Bistriţa, în fiecare seară se aude slujba de vecernie şi cum bate toaca.

Sunt momente din viaţă pe care aţi vrea să le retrăiţi?

Nu ştiu dacă e meseria de vină, dar sunt multe momentele când stau în cabina de montaj şi reaşez o imagine dintr-o filmare până ajunge să se potrivească perfect în puzzle. Da, retrăiesc momente din viaţa mea extrem de des, sunt flashuri pe care nu mi le pot şterge. Sunt binecuvântată, până la urmă. Părinţii mei există, copiii mei sunt sănătoşi, mi-am găsit jumătatea, care mă aşteaptă mereu la capătul unui drum, oricare ar fi acesta. 

 Vrea să construiască o şcoală în Nepal

Consideraţi că o persoană publică trebuie să se implice în proiecte umanitare?

Cred că mi-am făcut cumva un mod de viaţă din a fi gazdă pentru tot felul de campanii de strângere de fonduri şi pentru campanii cu cauze dintre cele mai diverse. De când a apărut Gala Naţională a Voluntariatului, sunt gazda ei şi am devenit şi ambasadorul voluntariatului în România. Cred, sincer, că voluntariatul schimbă oamenii în bine, ireversibil, şi mă bucur că din ce în ce mai mulţi copii fac voluntariat. Apropo de cauze în care sunt implicată, aş vrea ca până la toamnă să strângem bani şi să reconstruim o şcoală în Nepal. Din statisticile actuale ale UNICEF reiese că un milion de copii riscă să nu mai aibă unde merge la şcoală, deşi proporţia celor care nu mai abandonau şcoala crescuse de la 50% la 80%. Şi acum, din cauza cutremurelor, s-au distrus foarte multe şcoli, iar cele care nu sunt distruse sunt folosite ca adăposturi. Noi avem un prieten foarte bun acolo a cărui şcoală mai din sudul Nepalului, aproape de epicentrul cutremurului, a fost distrusă în totalitate. Sper să găsesc destui prieteni din România care să înţeleagă că putem face asta şi că pentru noi e un efort mic.

 CV

A primit Marele Premiu APTR pentru reportaj

Numele: Irina Păcurariu

Starea civilă: căsătorită, are doi copii

Data şi locul naşterii: 23 martie 1969, Iaşi

Studiile şi cariera:

• A urmat stagii de pregătire la BBC, Thomson Foundation, Discovery Campus, France 3, ARD, Circom Regional în producţia de documentare, reportaje şi programe de televiziune.
•  Din 1992 a intrat în echipa TVR Iaşi.
• Din 2004, realizează şi produce emisiuni la TVR.
•  În 2008 a terminat un master în Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.
• A absolvit Liceul de Informatică din Iaşi, iar apoi Facultatea de Electrotehnică din cadrul Universităţii „Gheorghe Asachi“ – Iaşi .

Locuieşte în: Piatra Neamţ

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“