Mic îndrumar al celor mai frumoase obiceiuri de Crăciun ale românilor

0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Cătălin Urdoi
FOTO Cătălin Urdoi

Etnografa Angela Paveliuc-Olariu dezvăluie poveştile din spatele unora dintre cele mai frumoase tradiţii de Crăciun ale românilor, cum ar fi minuţioasa curăţire a gospodăriilor, migăloasa preparare a bucatelor şi organizarea cetelor de colindători.

Angela Paveliuc-Olariu (82 de ani) a adunat, vreme de şase decenii, informaţii inedite despre una dintre cele mai de preţ bogăţii ale României: tradiţia. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, etnografa ne poartă prin casele românilor de odinioară, pentru care Sărbătorile de iarnă erau o adevărată minune, un prilej de bucurie alături de cei dragi, dar şi de purificare a sufletului. De asemenea, Angela Paveliuc-Olariu explică semnificaţia profundă pe care o avea „duhul sărbătorii“, astăzi cunoscut, mai comercial, ca „spiritul Crăciunului“, obiceiurile pe care le respectau tinerele pentru a-şi descoperi ursitul, dar şi motivul pentru care colindele şi urările de Sărbători erau personalizate pentru fiecare gospodărie. Şi aşa se construia magia Crăciunului în satul românesc tradiţional. 

Weekend „Adevărul“: Care este obiceiul din perioada Crăciunului care v-a impresionat cel mai tare?

Angela Paveliuc-Olariu: În primul rând, în satul tradiţional românesc se simţea existenţa unui duh al sărbătorii. Persoanele mai tinere îl numesc astăzi „spiritul Crăciunului“. Începând de la sărbătoarea de Sfântul Nicolae, în satul românesc exista o anume vibraţie, un semn lăuntric pentru fiecare dintre membrii comunităţii, indiferent de vârstă. Eu, ca etnograf, mergeam şi făceam tot felul de cercetări în diferite zone ale României. De fiecare dată, găseam persoane mai în vârstă care îmi spuneau: „Ştii dumneata că în perioada aceasta a Crăciunului cerurile sunt deschise?“. Am aflat de la bătrâni că acest aspect era perceput ca ceva ce face ca toate urările pe care colindătorii le spun la ferestrele caselor să fie auzite de către Dumnezeu şi, totodată, ele să se îndeplinească mai repede.

Dar ce semnificaţie avea pentru ţăranii români acest duh al sărbătorii?

Pentru locuitorii satului tradiţional de altădată înseamnă o grijă nemaipomenită faţă de suflet. E vorba şi de postul Crăciunului, post care era perceput nu numai ca un post al mâncării, ci şi al faptelor. De aceea, se spune că oamenii trebuie să aibă grijă de sufletul lor – să fie mai buni, să facă o faptă bună, să fie mai atenţi şi cu ceea ce pun pe masă. Postul faptelor conta foarte mult, iar să ai puterea de a ierta era o condiţie principală. De fiecare dată îmi aminteau bătrânii de asta. Desigur, se adăuga şi împărtăşania şi spovedania. Aceasta era perioada premergătoare Sărbătorilor de iarnă. 

Tradiţii Crăciun

Foto Cătălin Urdoi

Împletirea sacrului cu profanul

În unele părţi, se spune şi că în această perioadă spiritele celor morţi revin pe pământ. 

Aşa este şi din acest motiv trebuie să existe pe vatra casei – loc care era considerat ca un fel de altar al locuinţei – o buturugă care să ardă, iar jarul să nu se stingă niciodată. Eu am văzut în cercetările etnografice, undeva în Darabani, judeţul Botoşani, pe vatra casei unui bătrân un butuc destul de mărişor. Şi bătrânul mi-a spus că trebuie să ţină lemnul aprins până după Sfântul Ion, pentru că pe măsură ce ne apropiem de Crăciun, cu atât zilele devin tot mai scurte, nopţile tot mai lungi, iar soarele este mai „zgârcit“ cu apariţia lui pe cer. 

Sărbătorile de iarnă ale românilor cuprind Ajunul Crăciunului, Crăciunul, Anul Nou şi Boboteaza. În prezent, multe dintre obiceiurile specifice Ajunului Crăciunului se regăsesc şi în pregătirea pentru Anul Nou şi chiar pentru Bobotează. Aşa a fost dintotdeauna?

Sărbătoarea Crăciunului nu a fost decât din secolul al VI-a pusă pe 25 decembrie în calendar. Dacă ne referim la secolul I, Crăciunul şi Boboteaza se sărbătoreau împreună, pe 6 ianuarie, iar în secolul al IV-lea, Crăciunul şi Anul Nou se sărbătoreau pe 25 decembrie. Şi, începând din secolul al VI-lea, Crăciunul se sărbătoreşte pe 25 decembrie, Anul Nou pe 1 ianuarie, iar Boboteaza pe 6 ianuarie. Această mişcare a determinat un amestec sau o amalgamare a obiceiurilor întâlnite în această perioadă. De aceea, anumite practici se întâlnesc la toate aceste sărbători. Trebuie să avem însă grijă la împletirea formidabilă între sacru şi profan. Acest amestec foarte reuşit în mitologia satului românesc a fost pus în evidenţă de foarte mulţi cercetători, pentru că există această împletire între sfânt şi credinţe care aparţin păgânismului. Mulţi nu vor putea să facă departajarea între acestea două. 

Cele 12 bucate

Cum arătau casele românilor în Ajunul Crăciunului? Care erau principalele preocupări ale ţăranilor români? 

Vreau să subliniez preocuparea specială a gospodarului român de a avea curtea curată. Grija cea mai mare îi revenea gospodinei. Trebuie să spun că găseam, de fiecare dată, camera de locuit, unde era vatra, proaspăt lustruită. Postul însemna o încercare de curăţire a sufletului, o purificare a sufletului, iar îngrijirea casei şi a trupului însemnau respect pentru Dumnezeu şi pentru această mare sărbătoare. Era o grijă deosebită pentru văruitul vetrei. Dacă gospodina nu reuşea să văruiască întreaga cameră, vatra nu rămânea niciodată nevăruită. Pe primele locuri erau puse venirea preotului şi venirea colindătorilor. De asemenea, femeia din unele părţi ale Moldovei pregătea 12 feluri de bucate, reprezentând lunile anului. Erau bucate de post, iar preotul trebuia să le mănânce într-o anume ordine. 

Ce semnificaţie avea această ordine?

De exemplu, se recomanda să mănânci prima dată grâul fiert şi prunele, pentru că erau plăcute la gust, ca nişte prieteni adevăraţi. Sarmalele erau ultimele mâncate, pentru că acestea erau asemenea unor vecini răi, care tot timpul te vorbesc de rău. Aici se amintea de acel zgomot pe care îl fac sarmalele când fierb în oalele speciale. În afară de aceste bucate, în Ajunul Crăciunului se făceau aluaturile rituale, adică acei colăcei, dar ei nu se făceau la întâmplare. Colacii aceştia erau făcuţi dintr-o făină cernută prin sita cea mai deasă. Se făceau unii mici, care se dădeau copiilor care veneau să colinde, şi unii mari pentru tinerii care urau, dar se făceau alţii şi mai mari pentru adulţii care treceau pragul casei.

Tradiţii Crăciun

FOTO Shutterstock

Efervescenţa colindatului

Acum se practică în Ajun de Crăciun împodobirea bradului. Ce se ştia despre acest obicei în urmă cu zeci de ani?

Împodobirea bradului este un obicei foarte nou. Acest obicei a fost „importat“ din Germania în curţile boierilor români, iar de acolo a pătruns şi în casele din satul tradiţional. A fost uşor de preluat, fiind un obicei plăcut sufletului. Acum e găsit în fiecare casă, indiferent de statutul social al locuitorilor. Dacă ne referim la brad, putem să vedem în el acel pom al vieţii. Acum este adus în casă, dar înainte era nelipsit din ritualuri ce ţineau de naştere, de căsătorie şi de moarte. Deci, iată, transferul acestui arbore veşnic verde în casa omului sub forma unui pom de Crăciun. La început, darurile erau extrem de modeste, confecţionate manual. Mere învelite în hârtie creponată sau nuci învelite cu ceva strălucitor. Ăsta era bradul de altădată, acum arată altfel. 

Ne-aţi vorbit despre activităţile gospodarilor şi ale femeilor din casele tradiţionale. Cei mai tineri ce rol jucau?

Copiii se pregăteau pentru mersul la colindat, se organizau în cete de colindători cu mult înainte de sărbătoarea Crăciunului. Îşi pregăteau repertoriul, clopoţelul, buhaiul, tot felul de tălăngi, harapnicele, nişte biciuşti făcute din cânepă. Se pregăteau ca pentru un eveniment deosebit de important. Era o efervescenţă specială care cuprindea toată suflarea unei comunităţi. De asemenea, era întâlnit un obicei foarte bine pus la punct în rândul fetelor nemăritate. Nu numai în Ajunul Crăciunului, ci în mai multe sărbători din an. Fetele nemăritate erau preocupate de aflarea ursitului, aşa că înainte de a veni preotul cu Ajunul, puneau un fir de busuioc sau şiragul de mărgele de la gât sub pragul casei. După ce intra preotul şi sfinţea casa, fata lua firul de busuioc sau perlele şi le punea sub pernă. Şi când se culca era ferm convinsă că îşi va visa ursitul. Era una dintre practicile cele mai întâlnite. 

Tradiţii Crăciun

FOTO Shutterstock

Cum erau primiţi colindătorii?

Colindătorii erau răsplătiţi cu nuci, cu mere, mai puţin cu bani. În Oltenia, am întâlnit o practică interesantă. Acolo colindau nişte băieţi care aveau în mână beţişoare din lemn de alun, numite colinde sau colindeţe. Acestea erau decorate într-un mod cu totul aparte – aveau crestate pe ele motive romboidale, motivul soarelui. Ceea ce se decupa rămânea alb, iar în rest era culoarea alunului. În felul acesta era reprezentată o simbolistică anume a luminii şi a întunericului, a zilei şi a nopţii. Băieţii colindau puţin la geam, apoi intrau în casă şi dădeau cu această vărguţă în focul de pe vatră, în ideea că focul acela va întări căldura soarelui. 

„De Anul Nou erau urări grozave, pentru fiecare casă în parte“

În ziua de Crăciun existau la fel de multe obiceiuri ca în Ajun? 

Cele mai multe aspecte erau puse în valoare în Ajunul Crăciunului, dar nici următoarele zile nu treceau pur şi simplu. Crăciunul este o sărbătoare minunată. Se punea în valoare carnea porcului, acest animal reprezentând spiritul grâului. După acea perioadă de pregătire, urma perioada de petrecere, de bucurie, de vizitare a rudelor. Se găseau tot felul de motive ca oamenii să petreacă în zilele de Crăciun. 

Vizitele erau făcute şi în prima zi de Crăciun?

Nu, categoric nu. Se presupune că oamenii sunt obosiţi după pregătiri. Vizitele începeau din a doua zi de Crăciun, adică de pe 26 decembrie, atunci când se stabileau şi anumite hore. Aşa se ajungea în Ajunul Anului Nou. Atunci erau foarte importante actele de propiţiere, pe lângă actele de divinaţie. 

Ce reprezentau actele de propiţiere?

Actele de propiţiere înseamnă acte de primire a urărilor. Colindătorii terminau colindele cu urări minunate. Erau colinde adecvate pentru fiecare casă în parte: pentru căsătoriţi, pentru necăsătoriţi. Mai sunt întâlnite şi actele de purificare. Ştim că există o mare putere de purificare a mediului înconjurător prin puterea focului. Se făceau diferite întâlniri care se terminau cu focuri. Fetele treceau de multe ori peste aceste focuri, pentru purificare. Şi în Ajunul Anului Nou fetele îşi doreau să-şi afle ursitul. Legau la miezul nopţii parii de la gard, numărau până la nouă, iar la nouă aprindeau parul respectiv cu o lână de culoare roşie. A doua zi se duceau la gard să vadă cum arată ursitul. Dacă parul era drept, frumos, fata era tare bucuroasă. Dacă parul era cu cioturi, era foarte supărată şi nu mai voia să se mai mărite. Existau tot felul de practici din acestea care se repetau şi în Ajunul Bobotezei. 

Agricultura, pe buzele tuturor

Cu ce obiceiuri venea Anul Nou?

În toate casele era aşteptată trecerea de la un an la altul, cu dorinţa ca anul următor să fie mai darnic din toate punctele de vedere. Sigur că la Anul Nou aveau o importanţă deosebită urătorii. Aveau urări grozave şi texte interesante pentru fiecare casă în parte. Aveau un repertoriu cât mai bogat, cât mai axat pe fiecare muncă în parte: arat, semănat. Agricultura era principalul subiect pus în valoare prin aceste urări. Toată lumea credea în magia cuvintelor, mai ales în perioada în care se spunea că cerurile erau deschise. În noaptea Anului Nou, fetele nemăritate aveau grijă să ia de acasă cel mai frumos colac pe care să-l dea primului băiat care o va lua la joc în noaptea aceea. 

Ce semnificaţie avea acel colac, de fapt?

Acel colac reprezenta o mulţumire pentru faptul că a fost preţuită şi ajutată să treacă de la statutul unei fete foarte tinere la statutul unei fete bune de măritat. Colacii erau pregătiţi cu mare grijă. 

Tradiţii Crăciun

FOTO Shutterstock

O perioadă de mare profunzime

Sărbătorile de iarnă ale românilor se încheie pe 6 ianuarie, de Bobotează. Cu ce practici vine această sărbătoare?

Această sărbătoare culminează cu sfinţirea apei, moment important, aşteptat de întreaga comunitate. Aghiasma Mare era păstrată în recipiente deosebite şi folosite pe parcursul întregului an pentru a ajuta la vindecarea anumitor boli, pentru a înlătura anumite forţe dăunătoare omului. În general, dacă ne referim la perioada Sărbătorilor de iarnă, trebuie să înţelegem că este o perioadă de o mare profunzime, o perioadă în care se îmbină în mod cu totul fericit sacrul cu profanul. 

În final, aţi cules în cercetările dumneavoastră vreun colind care vă place în mod deosebit?

De fiecare dată îmi place să transmit o strofă dintr-un colind care sună cam aşa: „Domnul să vă dea de toate/ Bucurie, sănătate/ Pace-n casă şi în ţară/ Şi niciun duşman pe afară“. 

Profesoară şi directoare de muzee

Angela Paveliuc-Olariu - 30 martie 1938, Ţipleşti, Basarabia

În 1960, a absolvit Facultatea de Filologie, secţia Română-Istorie. 

Până în 1964 a fost profesoară şi dirigintă la o şcoală din Corni, Botoşani. 

În perioada 1964-1968 a fost directoarea Muzeului din Câmpulung Moldovenesc, iar până în 1978 a condus Muzeul Judeţean Botoşani. 

În 1978, a devenit directoare a Muzeului Etnografic al Moldovei, din Iaşi, funcţie ocupată până în 1995.

Între 1994 şi 2004 a fost preşedinta Societăţii Ortodoxe a Femeilor Române, filiala Iaşi.

Vă recomandăm să citiţi şi:

Povestea de viaţă a unui tânăr cu Tourette. „A venit un moment în care am zis: «Gata, ăsta-i al meu»“

Tradiţiile de toamnă ale românilor, explicate de un ambasador al etnografiei. Cum sunt acestea afectate de pandemie

Iaşi



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite