Viaţa fabuloasă a generalului de brigadă Ştefan Dimofte. A supravieţuit nemţilor, ruşilor, cancerului şi a ajuns la 94 de ani
0Generalul de brigadă Ştefan Dimofte (94 de ani) a fost pe front într-unul dintre cele mai confuze şi mai grele momente pentru Armata Română în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: întoarcerea armelor. A reuşit să le supravieţuiască şi ruşilor, şi nemţilor, ba chiar şi cancerului.
Ştefan Dimofte are 94 de ani şi a luptat în două războaie importante: cu ruşii şi cu nemţii, în cel de-Al Doilea Război Mondial, şi bolile: cu icterul, în 1952, şi cu cancerul, în 1985. Dacă despre bolile lui nu-i place să vorbească, despre război povesteşte cu însufleţire şi cu atât de multe detalii, de parcă ar retrăi fiecare episod de pe front.
Ştefan Dimofte s-a născut în judeţul Bacău şi a crescut alături de şase fraţi. Aproape toţi au apucat pe calea milităriei, servindu-şi ţara în cel de-Al Doilea Război Mondial. După ce Ştefan Dimofte a terminat patru clase, din cauza crizei financiare de la începutul anilor ’30, familia sa nu a putut să-l mai dea, aşa cum se întâmplase cu fraţii mai mari, la un liceu din Bacău. „Greutatea mare nu erau taxele şcolare, cât gazda unde să stai. Pe la periferie te luau în gazdă diferiţi mahalagii şi trebuia să le duci lemne, fasole, cartofi, ceapă, făină de grâu şi porumb, ba mai şi plăteai chiria“, povesteşte veteranul.
UN AVIATOR AMERICAN: MULATRU, ÎN HAINE KAKI FINE
După ce a trecut criza, cu ajutorul unuia dintre fraţi, a reuşit să-şi finalizeze studiile gimnaziale. În 1939, un alt frate, ce lucra în aviaţie, îl ia din Moldova şi îl duce la Bucureşti, unde intră la Şcoala de Maiştri Militari Armurieri şi Artificieri de pe lângă Arsenalul Armată. Absolvă Bacalaureatul printre primii, în 1942, cu câţiva ani înainte de începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, după care ajunge la Slatina, unde face stagiul militar.
„Un avion a căzut în zona Slatina şi pilotul canadian a fost luat prizonier. Când a fost adus în regiment am văzut cum arată un aviator american. Era mulatru, înalt, îmbrăcat cu nişte haine kaki fine. Am vrut să-l servesc cu telemea şi roşii de la cantină, dar nu a vrut să mănânce. El a vrut să-mi dea un portţigaret, dar şi eu l-am refuzat“, îşi aminteşte Dimofte.
„ŢEAVA TUNULUI S-A FĂCUT CA O FLOARE“
Pe 1 martie 1944, vine ordinul ca Dimofte şi alţi camarazi de-ai săi să plece pe front. Ajunge mai întâi la Turnu Măgurele, după care, în timp ce ruşii bombardau localităţile din Moldova, la Galaţi. De la Galaţi, marşul forţat a fost Tecuci-Bârlad. De acolo, a ajuns aproape de graniţa cu Basarabia, unde războiul cu ruşii era în plină desfăşurare.
„Într-una din zile, la unul dintre cele patru tunuri de 75 de milimetri FF, un proiectil inamic de 76,2 milimetri a intrat pe ţeava tunului şi a explodat. Ţeava s-a făcut ca o floare, dar nu cred că sunt artileriştii sovietici chiar aşa de iscusiţi. A fost o întâmplare. Am adus altă ţeavă şi am montat-o la tun. Îmi aduc aminte că la intrarea pe poziţie, căpitanul Boiculescu, comandantul Divizionului 1, a adunat pe dealul Orzeni efectivele celor trei baterii şi după un discurs, încheie: «Cu Dumnezeu înainte băieţi!»“, mai povesteşte, cu haz, Ştefan Dimofte.
„PE MINE MĂ DUREA MĂSEAUA. MI-A SCOS-O UN FRIZER“
Veteranul îşi aminteşte cu precizie numele multor colegi şi superiori pe care i-a avut în război, dar şi pe acela al localităţilor prin care a trecut. Cu o zi înainte de întoarcerea armelor (23 august 1944), Ştefan Dimofte primeşte ordin să meargă în bateriile de retragere. Ajunge astfel în judeţul Vaslui, în zona Huşiului. Pe traseu, se ascunde într-un lan de porumb de soldaţii ruşi, înarmaţi, care nu-l văd. Alături de un camarad, îşi continuă drumul până într-o localitate din apropiere de Huşi.
„Sleiţi de puteri şi flămânzi, am tras la o casă mai încolo de şosea, unde era nebunie cu retragerea. Am rugat o femeie să ne taie o pasăre, să ne facă friptură cu mămăliguţă. Eu şi sergentul meu ne-am spălat şi ne odihneam. Femeia a curăţat pasărea şi a pus-o la fript şi pusese de mămăligă. Înainte i-am plătit cât a cerut. Cum stăteam noi liniştiţi oarecum, deodată auzim pe stradă «Vin ruşii!». Nu ne-a mai trebuit mâncare şi iar am început să fugim spre sud. Am mers toată noaptea şi, în dimineaţa zilei de 24 august, urcam pe o şosea spre localitatea Murgeni. Erau maşini şi armament nemţeşti abandonate pe toate drumurile.“ Atunci a aflat că România întorsese armele împotriva Germaniei.
Dimofte povesteşte că, după ce a ajuns la Bucureşti, românii îi primeau pe soldaţi cu lacrimi în ochi, iar ruşii au fost primiţi cu sare şi pâine când au intrat în Capitală purtând pancarte cu Marx, Engels, Lenin şi Stalin. „Pe mine mă durea tare o măsea, pentru că mă lovise unul dintre caii de la căruţa pe care o luasem de la Măicăneşti (n.r. – judeţul Vrancea). Căruţa şi cei doi cai i-am donat unui cetăţean, la barieră. Măseaua mi-a scos-o un frizer. Nu mai găseai medici.“
APROAPE DE MOARTE, PE FRONTUL DE VEST
După ce frontul de est a fost eliberat, Dimofte a fost relocat către cel din vest, acolo unde, povesteşte el, a fost de foarte multe ori aproape de moarte. „În Apus a fost război de înaintare şi nu defensiv, ca la Iaşi. După ce am dus lupte până la Câmpia Turzii, am trecut pe lângă Cluj – Apahida, Juncul de Jos – şi am ajuns în localitatea Luna de Jos. Nemţii cu ungurii au părăsit localitatea şi am ocupat-o noi.
A doua zi am pornit spre localitatea Căprioarei, unde ne-au prins în schimbare de poziţie avioanele ungureşti, care au aruncat asupra noastră grenade explozive cu un dispozitiv special. Au murit mulţi militari atunci. Dacă nu mă aruncam într-un râu ca să fiu protejat de malul apei, eram mort. Ulterior, până la capitularea Germaniei, Dimofte şi-a mai riscat viaţa şi pe frontul din Moravia, pe actualul teritoriu al Cehiei şi al Slovaciei. În vara anului 1945, a pornit în marşul spre ţară, trecând, în total, prin 287 de localităţi.
TREI FETE, TOATE CETĂŢENE AMERICANE
Faptul că îşi petrece câteva luni pe ani la ţară, dar şi că nu mai bea alcool de mai bine de jumătate de secol, sunt ingredientele care l-au ajutat să ajungă la 94 de ani sănătos şi cu minte ageră ca de tânăr, crede Ştefan Dimofte.
Alături de soţia sa, ajunsă şi ea la peste 90 de ani, veteranul trăieşte câteva luni pe an în satul natal, unde cei doi soţi şi-au ridicat o casă. „Am trei fete, cetăţene americane, începând din 1997, 2001 şi 2003. Eu cu soţia am fost de opt ori în SUA în cei zece ani aprobaţi. Stăteam câte trei luni şi am văzut 16 state americane“, se mândreşte Ştefan Dimofte.
Citeşte şi:
Se încarcă comentariile...
