Piatra Neamţ

articolul anterior articolul urmator

10 celebrităţi care au sfârşit în mizerie. Superstiţia care l-a măcinat pe Mozart înainte să moară şi ultima dorinţă a marelui Ludwig van Beethoven

0
29 Nov 2017 06:05:30
Autor: Florin Jbanca
S. Bach, L. v. Beethoven şi W.A.Mozart
S. Bach, L. v. Beethoven şi W.A.Mozart

O serie de personalităţi din artă, istorie sau literatură au plecat din această lume într-un mod sordid, în sărăcie cruntă, ori părăsiţi de prieteni şi rude.

Lucrarea „Dicţionarul oamenilor celebri în faţa morţii”, scrisă de istoricul francez Isabelle Bricard în anul 2000, prezintă detalii mai puţin cunoscute despre ultimele momente din viaţa unor personaje ilustre ale umanităţii.  
 
Cartea a fost publicată în limba română în anul 2003, la Editura Albatros, în traducerea Adrianei Liciu şi Sorinei Urdoi. Aşa cum reiese din această inedită antologie, o parte din personaje celebre au avut parte de un sfârşit în mizerie. Alăturat, vă prezentăm 10 astfel de cazuri prezentate în lucrarea scrisă de Isabelle Bricard.  
 
 
Jonathan SWIFT  - Poet, romancier şi pamfletar irlandez
Data morţii: 19 octombrie 1745 (la 78 de ani)
Cauza: apoplexie
Locul: Dublin (Irlanda)
Înhumat: Catedrala Saint-Patrick, Dublin
 
Trist sfârşit a avut Swift, care a murit nebun, după nouă ani de demenţă, pradă unui neastâmpăr care îl făcea să meargă prin casă şi câte zece ore pe zi, refuzând să mănânce sau să bea în prezenţa cuiva, vorbind fără şir. 
 
Uneori îşi recăpăta luciditatea şi, privindu-se în oglindă, spunea disperat, ca şi cum ar fi vorbit cu cineva străin: „Sărmane Swift!“ 
 
S-a spus că servitorii îi lăsau, uneori, să intre pe cei dornici să vadă această epavă năucă, arătându-1 pentru bani.
 
Johann STRAUSS I (tatăl) - Dirijor şi compozitor austriac
Data morţii: 25 septembrie 1849 (la 45 de ani)
Cauza: scarlatină
Locul: Kumpfgasse, Viena (Austria)
Înhumat: Cimitirul din Doebling,Viena
 
Strauss a avut parte de un sfârşit sordid: a murit de scarlatina pe care o contractase de la una din fiicele sale naturale, şi a fost găsit fără viaţă în apartamentul devastat al amantei sale, Emilie. Băiatul de prăvălie al băcanului din vecini a dat peste cadavru, gol, căzut pe podea din patul răvăşit. Şifonierele şi sertarele erau goale: Emilie luase cu ea tot ce putuse, până şi cămaşa de noapte şi aşternutul în care îşi găsise sfârşitul Strauss.
 
„Strauss a murit ca un câine, dar a fost înmormântat ca un rege“, a spus scriitorul Hans Weigel. 
 
Într-adevăr, o sută de mii de persoane, adică o cincime din populaţia Vienei, i-au urmat sicriul, purtat de muzicienii din orchestra lui. Pe capacul sicriului, pe o pernă neagră, era vioara maestrului, cu coardele rupte.  
 
 
Lev Nikolaevici TOLSTOI - Scriitor rus
Data morţii: 7 noiembrie 1910 (la 82 de ani)
Cauza: pneumonie
Locul: Astapovo, Gubernia Riazan (Rusia)
Înhumat: Iasnaia Poliana (Rusia)
 
În dorinţa de a scăpa de soţia sa, lângă care nu mai suporta să trăiască, Tolstoi şi-a părăsit, pe ascuns, casa de la Iasnaia Poliana. Pe drum, a răcit şi a fost nevoit să coboare din tren la gara Astapovo. Cum acolo nu exista nici un hotel, a fost găzduit în camera şefului de gară. 
 
Şase medici s-au perindat la căpătâiul lui, ceea ce l-a făcut să spună, contrariat: „Mai sunt şi alţi bolnavi de îngrijit, nu numai Lev Tolstoi!“. 
 
În scurt timp, întreaga lume era cu ochii pe Astapovo şi ziariştii dădură năvală. Imediat, veni şi familia, dar Tolstoi refuză să-şi vadă soţia, căreia nu i s-a permis să vină la patul lui decât în ultima clipă, când nu mai era lucid. Şi-a chemat, în schimb, fiica preferată, Maşa, care murise în 1906. Delirând, Tolstoi avea un singur gând, să plece din nou, să fugă, cât mai departe. „S-o iau din loc, trebuie s-o iau din loc!… Să mă duc oriunde, să nu mă mai piseze nimeni. Daţi-mi pace!“ 
 
Fiul său, Serghei, i-a auzit ultimele cuvinte: 
 
„Adevărul… Iubesc… mult… toţi“.
 
Henri Marie de TOULOUSE-LAUTREC - Pictor francez
Data morţii: 9 septembrie 1901 (la 37 de ani)
Cauza: congestie cerebrală
Înhumat: Vardelais (Franţa)
 
Distrus de alcool – „picăturile din mustaţă n-apucau să i se usuce“ - şi de sifilisul contractat la 24 de ani, Toulouse-Lautrec începu să aibă, în 1899, crize de delirium tremens. Familia fu nevoită să-l interneze într-o casă de sănătate la Neuilly, pentru o cură de dezintoxicare, dar, de cum ieşi de acolo, în mai 1899, se puse din nou pe băut. 
 
Sfârşitul i-a fost, de fapt, o lungă sinucidere, o autodistrugere lentă cu scurte pauze. În vara lui 1901, aflându-se lângă Arcachon, făcu o paralizie. Vederea tatălui, venit la patul lui, îl făcu să spună: „Ah! tată, ştiam eu că n-o să-ţi scape sunetul cornului!“ Un tată bizar de-a binelea, care avea fobia podurilor, preferând să treacă apele prin vaduri sau înot şi care, stând de veghe lângă fiul muribund, vâna cu un elastic muştele de pe aşternut „Idiot bătrân!“, a fost comentariul fiului. 
 
Mama sa l-a îngrijit cu devotament, prelungindu-i, probabil, calvarul.  
 
Înmormântarea se transformă în tragicomedie, căci domnul de Toulouse-Lautrec tatăl, dorind să conducă el însuşi dricul, mână caii la galop şi sili cortegiul s-o ţină într-o fugă până la cimitir.
 
Paul VERLAINE - Poet francez
Data morţii: 8 ianuarie 1896 (la 52 de ani)
Cauza: congestie pulmonară
Înhumat: Cimitirul Batignolles, Paris
 
La sfârşitul lunii decembrie 1895, poetul s-a îmbolnăvit de „reumatism, ciroză, gastrită, icter“, cum şi-a înşirat chiar el bolile. Pe 30 decembrie, îi trimise contelui de Montesquiou un apel disperat: „N-am nici un ban în casă“. 
 
Contele a trimis ceva bani, nu prea mulţi, la adresa unde, într-o casă modestă, Verlaine locuia cu Eugenie Krantz, o bătrână prostituată alcoolică. Cu ajutorul primit, a mai cumpărat nişte cărbuni de foc, dar, între timp, făcuse o congestie pulmonară. 
 
Verlaine a mai apucat să pună pe hârtie, cu un scris chinuit, un ultim poem, intitulat Moarte! În seara de 7 ianuarie, a primit sfântul maslu. În timpul nopţii, delirând, a încercat să se scoale. Eugenie a vrut să-l oprească, dar, cum el nu se lăsa, în cele din urmă aceasta a plecat să bea un pahar în vecini. A doua zi dimineaţă, Verlaine a fost găsit zăcând pe jos fără cunoştinţă, gol, sub portretul tatălui său, pe care obişnuia să-l împungă cu vârful de metal al bastonului, când se întorcea acasă beat. S-a stins fără să sufere, pe 8 ianuarie, pe la 7 seara, de faţă fiind Eugenie şi un tânăr fanatic al operei sale, Cornuty. 
 
Un imens cortegiu de admiratori l-a însoţit până la Cimitirul Batignolles. În faţa gropii deschise, Eugenie a strigat: „Verlaine, toţi prietenii tăi sunt acolo!“
 
Wolfgang Amadeus MOZART - Compozitor austriac
Data morţii: 5 decembrie 1791 (la 35 de ani)
Cauza: afecţiune renală complicată de o criză de uremie
Locul: Mozarthaus nr. 8 (casa a fost demolată în 1874), Viena (Austria)
Înhumat: cimitirul Sfântul Marx, Viena
 
Legenda spune că Mozart ar fi primit în anul 1790 vizita unui misterios oaspete, îmbrăcat în gri, venit să-i comande un „Recviem“ în numele unui personaj care nu dorea să-şi dezvăluie numele. Astăzi se ştie însă că a fost un contract în toată regula, încheiat în faţa unui notar, între Mozart şi contele Walsegg zu Stuppach.

Nu e mai puţin adevărat că această comandă l-a tulburat pe Mozart, a cărui sănătate era ruinată, făcând să-i încolţească în minte ideea superstiţioasă că muzica pe care o compunea era destinată propriilor lui funeralii.
 
Pe 20 noiembrie 1791, Mozart a căzut la pat. Opt zile mai târziu, doctorii i-au pus diagnosticul de „febră militară“ (sic!). 
 
„Simt că s-a terminat cu muzica pentru mine“, a spus Mozart cu un suspin. 
 
Totuşi, în momentele când suferinţa îi dădea un răgaz, mai lucra la „Recviem“ şi le cerea prietenilor care veneau să-l vadă să cânte împreună cu el părţile terminate, el susţinând, cu voce stinsă, partea de alto. 
 
În noaptea de 4 spre 5 decembrie, Mozart a chemat-o pe Sophie Haibl, care îl veghea, spunând că are „gustul morţii în gură“ şi cerând să vină şi un preot. Doctorul, care era la teatru, trimite vorbă că el nu mai poate face nimic pentru bolnavul aflat pe moarte şi îi prescrie comprese reci pe frunte. Mozart cere partitura la „Recviem“ şi o întinde pe pat zicând: 
 
„N-am spus că pentru mine o scriu?“
 
A vrut să cânte partitura şi - povesteşte Sophie Haibl - „ultima lui suflare a fost ca şi cum ar fi vrut să imite cu gura trompetele «Recviemului» său“. Era ora 12.55. 
 
Socoteala a ceea rămânea după el a durat foarte puţin: lăsa 60 de florini. S-a organizat o înmormântare pe măsură: cortegiu de categoria a treia (11 florini) şi groapa comună. 
 
După un scurt serviciu funebru la Catedrala Sfântul Ştefan, într-o capelă laterală, fără slujbă şi fără muzică, cortegiul s-a îndreptat spre cimitirul Sfântul Marx, în afara oraşului. În clipa când cortegiul trece de zidurile oraşului, se porneşte o viforniţă: cei câţiva prieteni care urmau sicriul se întorc din drum şi se duc să se încălzească la „Şarpele de argint“. 
 
Mozart a fost aruncat la groapa comună, de faţă fiind doar cioclii.  
 
Robert SCHUMANN - Compozitor german
Data morţii: 23 iulie 1856 (la 46 de ani)
Cauza: epuizare şi inaniţie
Înhumat: Cimitirul din Bonn
 
Totul a început în februarie 1854, cu dureri la o ureche şi migrene care nu cedau la nimic. Schumann se plângea că i se „scormoneşte în creier”. Au urmat halucinaţii auditive obsesive, şi, o dată cu ele, instalarea treptată a demenţei, de care era perfect conştient. 
 
Crizele, multe noaptea, îi terorizau pe cei din jur. Suferea atât de cumplit, încât a încercat să se sinucidă, aruncându-se în Rin. În cele din urmă, a cerut el însuşi să fie internat într-o casă de sănătate, la Endenich. 
 
Acolo, treptat, a devenit din ce în ce mai confuz, iar puterile l-au părăsit. Refuza hrana şi lucra fără odihnă, ca să pună în ordine alfabetică numele oraşelor găsite într-un atlas. Uneori, se aşeza la pian, şi mâinile, care-i tremurau, făceau să izbucnească sonorităţi înspăimântătoare. Din când în când, creierul său bolnav avea străfulgerări de luciditate, care-i făceau şi mai mare disperarea, după cum mărturisesc aceste ultime cuvinte adresate soţiei sale, Clara: „Clara mea, ştiu…“
 
Pe 23 iulie, Clara şi Brahms au venit, din nou, să-l vadă. După-amiază, după plecarea lor, singur, Schumann s-a stins.
 
 
Rainer Maria RILKE - Scriitor austriac
Data morţii: 29 decembrie 1926 (la 51 de ani)
Cauza: leucemie
Locul: Sanatoriul de la Valmont-sur-Montreux, (Elveţia)
Înhumat: Cimitirul din Rarogne (Elveţia)
 
La proprietatea sa de la Muzot, Rilke, poetul „Rozelor“, se înţepă cu spinul unei roze! Minuscula rană se infectă, şi acesta a fost primul semn al bolii. Suferinţa i-a fost atât de cumplită, încât scria: 
 
„Zi şi noapte, zi şi noapte - infernul! Pentru mine, unul, nu va fi nimic nou! Lucrul cel mai grav şi mai greu de acceptat este să abdici: să devii bolnav. Un câine bolnav, e tot câine. Dar noi, de la un grad de suferinţă încolo, mai suntem noi înşine?“
 
Rilke a dorit să sufere şi să moară singur, fără vizite şi fără flori, a cãror prezenţă, spunea el: „Întărâtă demonii de care e plină camera“, şi refuzând orice îngrijire. 
 
„Vreau să mor de propria mea moarte, nu de mâna doctorilor“, i-a spus medicului, care voia să-i facă o injecţie pentru a-i uşura chinurile agoniei.
 
Edgar Allan POE - Poet, nuvelist şi critic American 
Data morţii: 7 octombrie 1849 (la 39 de ani) 
Cauza: delirium tremens
Locul: Baltimore, Maryland (S.U.A.)
Înhumat: cimitirul presbiterian din Baltimore
 
Ajuns la Baltimore în 29 septembrie 1849, Poe a găsit oraşul în febra alegerilor pentru Congres. Bande plătite de diferitele partide umblau prin oraş în căutare de alegători, cărora le dădeau de băut, după care îi duceau la urne. Poetul, cu sănătatea atât de ruinată de alcool, încât un pahar de vin îl ducea aproape la inconştienţă, a fost înhăţat de o şleahtă de ticăloşi şi îmbătat criţă.
 
La 3 octombrie, Poe a fost găsit la Cooth and Sergeant’s Tavern, şezând pe un scaun, în stare de prostraţie, în cămaşă, cu o zdreanţă de pălărie din împletitură de palmier pe cap, murdar de excremente. Dus la Washington College Hospital, a delirat câteva zile în şir, chemându-l, în repetate rânduri, pe un anume Reynolds, a cărui identitate a rămas până astăzi un mister. În zorii zilei de 7 octombrie, şi-a revenit din delir şi, după ce a murmurat, întorcându-se cu faţa la perete: „Dumnezeu vine în ajutorul bietului meu suflet”, a trecut la cele veşnice. 
 
Şi după moarte, Poe a rămas la fel de agitat ca în timpul vieţii: locul în care a fost îngropat în cimitirul presbiterian din Baltimore fiind pe un teren instabil, groparul a trebuit să arunce peste sicriu de trei ori pământul, care aluneca întruna. La a treia încercare, a spus cu voce tare: „Foarte curios, s-ar zice că domnul Poe nu poate sta locului!”.
 
Ludwig van BEETHOVEN -  compozitor german
Data morţii: 26 martie 1827 (la 56 de ani şi 4 luni)
Cauza: ciroză hepatică
Locul: Schwarzspanierhaus – Casa Spaniolului Negru –, Viena (Austria)
Înhumat: Cimitirul Waehring, Viena
 
Surzenia, singurătatea şi lipsa de bani făcuseră din Beethoven o pradă uşoară pentru alcool. Făcuse, în mai multe rânduri, forme grave de icter, şi doctorul Wawruch fusese nevoit să-i facă puncţii, extrăgând, de fiecare dată, câţiva litri de lichid, ceea ce îl determină pe pacientul său să se compare, cu amărăciune, cu Moise în deşert. 
 
Şi, deşi ciroza alcoolică îl adusese în pragul morţii, Beethoven credea că numai vinul din ţinutul său natal l-ar putea salva, şi rugă un prieten să-i trimită o sticlă cu vin bun de Rin. 
 
,,Cu cât va ajunge mai repede, cu atât mai repede voi fi salvat!“. 
 
Pe 23 martie, Wawruch aprecie starea lui ca fiind fără speranţă şi, cum nu se putea face altfel înţeles de
pacientul său, îi scrise, pe o hârtie, că moartea sa era iminentă, astfel încât acesta să poată da dispoziţiile de rigoare. Beethoven citi mesajul, ,,cu o stăpânire de sine fără seamăn, încet şi îngândurat“, povesteşte doctorul. ,,Chipul i se transfigură. Îmi întinse mâna cordial, cu gravitate, şi îmi spuse: «Chemaţi preotul!»“. Se spovedi, iar, apoi, se adresă prietenilor care îl înconjurau: 
 
„Plaudite amici! Finita est comedia!“ (Aplaudaţi, prieteni! Comedia s-a sfârşit!).
 
Era fraza rituală, adresată publicului, de către actorii romani, la sfârşitul piesei. 
 
Puţin mai târziu, servitorul său Breuning intră cu mult aşteptata sticlă de vin. Beethoven o refuză: „Păcat, păcat. Prea târziu…“. După care, începu să delireze. Printre exclamaţii ininteligibile, ultimele lui cuvinte au fost:

„Auziţi clopotul? Schimbare de decor“. Retrăia, oare, ,,Fidelio“?!
 
Pe 26 martie, în locuinţa-i mizeră, într-o dezordine de nedescris, Beethoven intra în agonie, în timp ce afară se dezlănţuia o furtună. Răsună un tunet, pe care îl auzi. Ca pentru a dirija o uvertură, ridică mâna dreaptă, strânse pumnul, apoi, lăsându-şi mâna să cadă, muri.
 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii