Piatra Neamţ

articolul anterior articolul urmator

Apusul unui meşteşug tradiţional şi plin de taine de pe valea Bicazului. „Era greu, dar şi oamenii erau vrednici“

4
19 Sep 2020 19:46:04
Autor: Dan Sofronia
Vărăritul a fost practicat pe Valea Bicazului de pe la 1800, poate chiar înainte FOTO Dan Sofronia
Vărăritul a fost practicat pe Valea Bicazului de pe la 1800, poate chiar înainte FOTO Dan Sofronia

Vărărirul a fost, vreme de secole, una dintre principalele îndeletniciri ale muntenilor, însă astăzi e pe cale de dispariţie. Puţini bătrâni îi mai ştiu tainele, iar tinerii îşi croiesc destinele departe de lumea satului tradiţional, spunea un bătrân vărar, Crăciun Roşu.

Subzistenţa pentru locuitorii de pe Valea Bicazului, sau Valea Muntelui, aşa cum este cunoscută zona străjită de masivul Ceahlău, a fost legată de ce le-a fost dăruit de natură, fie că vorbim de lucrul la pădure, prelucrarea lemnului, creşterea animalelor sau plutăritul pe Bistriţă. 
 
Pentru alţii, cei de pe Valea Bicazului, traiul cotidian, pe lângă rutina obişnuită dintr-o gospodărie montană, a însemnat şi practicarea unei îndeletniciri care prin alte părţi era imposibilă. 
 
Ea se lega de existenţa pietrei, dar nu a oricărui bolovan, ci al unuia „încărcat“ de calcarul din uriaşului masiv al Cheilor Bicazului. 
 
Şi munteanul, pentru că a fost „îndestulat“ cu stei şi-a pus la treabă mintea şi iscusinţa, astfel că a născocit vărăritul, îndeletnicire plină de taine, dar căreia prezentul îi pune în cumpănă existenţa. Adică, la fel ca multe altele de odinioară, este pe cale de dispariţie. 
 
În zona Bicazul Ardeal şi Bicaz Chei, vărăritul ar data de pe la 1800 sau chiar mai înainte, şi deşi „meseria“, nu este trecută în vreun nomenclator, se mai practică şi astăzi după aceleaşi reguli, de fapt cutume adânc încrustate în viaţa de zi cu zi a localnicilor. Se mai spune că vărăritul a luat avânt când varul a devenit o necesitate în gospodăriile rurale, iar munteanul i-a exploatat potenţialul economic. 
 
De pe Valea Muntelui, toamna, după recoltat, lungi convoaie de căruţe, unele încărcate cu var, altele cu lemn, luau calea zonelor de şes, în Neamţ, Iaşi, Vaslui sau Bacău, unde cele transportate erau schimbate pe porumb, grâu sau alte cereale, care nu creşteau la poalele Ceahlăului. 
 
În prezent, acest troc încă mai este la modă, dar varul a cam dispărut din tranzacţii, lemnul fiind dat, în
special, contra strugurilor aduşi din Vrancea sau Galaţi.
 

„Când am făcut ochi pe lumea asta, am dat cu privirea de fumul care ieşea din gropile de var“

Despre tainele meşteşugului pomenit aflam, acum ceva vreme, de la Crăciun Roşu, din Bicazu Ardelean, vărar din tată-n fiu, om care şi-a clădit existenţa sa şi a familiei arzând mai mereu piatra şi valorificând rezultatul. 
 
„Când am făcut ochi pe lumea asta, am dat cu privirea de fumul care ieşea din gropile de var. Erau mai multe pe vremea aceea, acum vreo 70 de ani. Dacă Dumnezeu ne-a dat piatra de calcar, apoi
sigur omul avea s-o folosească şi să caute să trăiască de pe urma ei“, ne-a spus „ardeleanul“ din ţinutul Neamţului. 
 

Puţini tineri se mai încumetă să practice vechea ocupaţie din zonă FOTO Dan Sofronia

 
„Şi părinţii mei au fost vărari. Pe atunci se întovărăşeau mai mulţi şi aveau mai multe cuptoare. Piatra o luau greu din stâncă, pentru că nu începuse spargerea muntelui, cu dinamită, cum e acum de când a apărut Combinatul de la Taşca. Era greu, dar şi oamenii erau vrednici“, îşi aminteşte vărarul. Şi de la el aveam să aflăm ce şi cum cu meseria, clăditul cuptorului şi cum se naşte produsul finit, care apare din „focul dragostei dintre limbile de foc şi piatră“, după cum a spus, cu tâlc, bicăjeanul.
 
Construcţia gropii de var începe cu zidirea părţii de jos, prin săparea în pământ, căreia i se zice vatra cuptorului, iar de la solul gropii se porneşte cu pereţii, grămezile laterale de bolovani, care ţin lateralele interioare ale gropii, crescând odată cu zidul cuptorului de ars varul. 
 
Când se ajunge la înălţimea şi capacitatea dorită, în partea de sus se face o mică platformă, pentru a se putea încărca cuptorul cu piatră. Iar munca presusupune şi ştiinţă: „Apoi, trebuie «cap» pentru realizarea bolţii, care, pentru a nu se dărâma i se aşează în centru, într-un orificiu, o piatră ascuţită la un capăt, de formă conică, numită par. 
 
Acesta are menirea de a presa prin greutate şi mărime în pereţii bolţii, pentru a nu se surpa. După ce cuptorul a fost clădit, este gata pentru aprins. Peste piatră se aşează un strat de turişte (resturi de fân sau paie - n.r.) de sub vite, drept strat izolator. Peste paie se pune un alt strat gros, de o şchioapă, din maltăr (mortar - n.r.), ce formează căciula, care să ţină căldura în cuptor“.
 

Când îi gata varul? Când fumul nu mai e negru, ci albastru

„Se lasă însă obligatoriu cinci-şase borte, or ţuguri (aerisiri - n.r.), pentru ca focul să tragă. Vrei ca focul să fie mai mocnit - astupi bortele, vrei mai tare - destupi cîte una, două“, explică Crăciun Roşu.
Apoi, „fiertul“ pietrei durează 48 de ore fără întrerupere, că focul se ţine mereu „treaz“, cu flacără, iar lemnul musai trebuie să fie din brad:
 
„Trebuie să stai la foc zi şi noapte, nu poţi pleca şi nici să pui om străin în care n-ai încredere. Cât priveşte focăritul, trebuie să bagi lemne până fumul nu mai este negru, ci albastru“. Ar mai fi de spus că la un cuptor se bagă la ars şase-şapte tone de piatră şi scoate, curat, patru tone de var. 
 
Cât despre strategia de marketing a afacerii nu prea am aflat amănunte. Preţul nu-i unul fix, se negociază, funcţie de client. Cică ar mai fi unii care, pentru a câştiga mai mult, nu ard până la capăt
varul şi duc piatra nearsă la comercializare, dar îşi asumă riscuri. Asta pentru că îi bate Dumnezeu: „Mă blesteamă vreo băbuţă, care abia a strâns câteva sute de lei, şi asta se prinde“, încheie vărarul. 
 

Vărării abandonate pot fi văzute prin satele Văii Bicazului FOTO Dan Sofronia

 
La plecare dinspre locul de „zămislire“ a varului, din cuptor, fumul pornea spre albastrul de final. Din păcate, îndeletnicirea cu care parte dintre bicăjenii ardeleni au făcut casă bună de peste două secole, ducându-şi viaţa modestă, dar în curăţenie, precum albul pietrei de var, îşi trăieşte ultimii ani. 
 
Asta pentru că doar bătrânii mai umplu câte un cuptor cu piatră de calcar, tinerii luând, şi ei de mulţi ani, calea străinătăţii şi cine să mai transforme roca dură în pasta albă şi moale, atât de necesară
economiei casnice. 
 
Pentru ca ceea ce însemnau diverse meşteşuguri tradiţionale să nu se piardă, Biblioteca „G.T. Kirileanu“ Neamţ, în colaborare cu instituţiile similare din judeţ, a iniţiat un amplu proiect de
valorificare a patrimoniului cultural local care are ca scop transmiterea către noile noile generaţii a artei populare din zonă. 
 
Proiectul se intitulează „Biblioteci nemţene - memorie şi cultură“, sarcina celor implicaţi fiind de a alege diverse teme de lucru. Între ele, Biblioteca „Eminescu“ din Bicaz a realizat lucrări extrem de interesante despre şteajă (o instalaţie rudimentară, dar eficientă de spălat, care foloseşte forţa apei) a costumului popular şi a vărăritului pe Valea Bicazului. 
 
Iar despre ultima ocupaţie, membrii echipei conduse de Ion Asavei, fost bibliotecar şef, au mers la faţa locului, documentâdu-se direct de la puţinii vărari care au mai rămas prin Bicaz Chei, Ţepeşeni sau Bicazu Ardelean, rodul muncii lor putând fi apreciat pe  un site special creat, bibliotecinemţene.ro.
 

Vă mai recomandăm să citiţi:

FOTO La pas domol pe potecile din Ceahlău. Cum şi-au căpătat renumele traseele „puturoşilor“ şi „ologilor“
 
Odiseea modificării bizare a unei graniţe istorice. Cheile Bicazului au revenit în Moldova, după ce judecătorii le-au „mutat“ o vreme în Harghita

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

4 Comentarii

Depeter
19.09.2020, 20:25:08

Arderea carbonatului de calciu e prima reactie chimica care se invata la scoala. Si stiti de ce urmareau fumul albastru?! Carbura de calciu sau carbitul e ultimul subprodus care se obtine la temperatura mare.

a4a4a4
20.09.2020, 11:07:45

De peter Meseria e bratara de aur..de aceea nu se mai invata ...auzi domnule chimie:) ; aplikată unde neika ie nevoie de manajeri :) nu oameni care stiu ce fac si doamne feri mai si gandesc logic:)))))))))))))de aia nu ie nevoie numai de human droids:)))))))))))))))

turcu vasile
20.09.2020, 08:10:02

Comentariu considerat abuziv.

Ioan Gheju
20.09.2020, 12:21:36

La noi, în zona Banatului, toate casele construite în anii 70-80, s-au făcut cu var ars în gropi pe care și le făceau oamenii în grădină. De la Făget din târgul care se ținea în fiecare vineri, se cumpăra piatra care apoi se ardea acasă, într-o groapă de aprox 2x2x1,5 m. De acolo se lua apoi var pentru construcția și tencuirea casei. Pe vremea aceea casele se tencuiau, foarte puține se placau cu marmură sau cu plăci de ceramică. Aveam 9 sau 10 ani când taică-meu a sapat împreună cu un vecin, groapa în care a stâmpărat varul. Așa se spunea la noi la operația de ardere a pietrei de var. Toate casele din sat s-au construit prin clacă (într-ajutorarea din partea rudelor, a prietenilor sau a vecinilor, fiecare zi notându-se și la rândul tău dându-i ajutor celui care a venit la tine când acesta își construia casă).

-4 (8 voturi)
Modifică Setările