Cheile Bicazului, când puteau fi bătute doar cu pasul. „Drumul te duce în fundul unor prăpăstii, nu se poate mai semeţe“

Trecătoarea dinspre Moldova spre Transilvania era la fel de spectaculoasă şi în urmă cu 100 de ani, doar că defileul era mult mai anevoios de parcurs.

Cheile Bicazului nu lipsesc din nici o listă a obiectivelor turistice ale României ce merită vizitate măcar o dată în viaţă. Spectaculozitatea naturală a pereţilor de stâncă ce fomrează defileului creat de râul Bicaz a impresionat dintotdeauna, mărturie stând descrierea geografului Simion Mehedinţi în lucrarea „România“ din 1923. 

În opera sa, este menţionat faptul că traversarea Cheilor nu putea fi făcută decât pe jos, un avantaj pentru a admira cum se cuvine frumuseţea peisajului.

„De la Piatra, 48 km. se pot face cu automobilul, 2 km. până la Chei şi restul de 6 km. până la Tău, nu se pot face decât mergând pe jos; puţină osteneală, dar cu prisosinţă răsplătită prin priveliştile ce ţi se desfăşoară în chip variat şi de o uimitoare frumuseţă..vede nişte culmi domoale, zidite din rocile cele mai vechi ale planetei (cristaline) acoperite cu păduri, iar sus de tot îmbrăcate cu vegetaţia măruntă a ierburilor subalpine, dintre care unele (merişorul) rămân verzi şi peste iarnă“

Spre răsărit, priveliştea descrisă de Simion Mehedinţi se schimbă: 

„În loc de culmi netede, vezi ivindu-se creste golaşe, cu vârfuri în chip de turnuri sau piramide, care amintesc Ceahlăul. Şi forma şi culoarea lor albue îţi arată că intri într-o nouă fâşie: a munţilor calcaroşi. În adevăr, drumul care coboară spre Valea Bicazului te duce repede în fundul unor prăpăstii, nu se poate mai semeţe“.

Tăul de ieri, Lacul Roşu de astăzi

În descrierea sa, Simion Mehedinţi aminteşte şi de partea superioară a Cheilor, unde se află Lacul Roşu, Tăul cum era cunoscut în acele vremuri:

„Zarea se închide: în stânga şi în dreapta, păreţi de stâncă se ridică întocmai ca ruinele unei cetăţi. Nicăiri în Carpaţi, ochiul nu întâlneşte o panoramă mai plină de măreţie - mai ales că sălbătăcia râpelor este însoţită jos de lumina unui lac, făcut de vreo sută de ani prin năruirea unui munte, care a oprit în loc Bicazul, silindu-l să înece o pădure a cărei copaci stau şi azi în picioare“

În urmă cu aproape un secol, la ieşirea din Chei, poteca devenea tot mai strâmtă, în timp ce apele Bicazului abia se mai vedeau sub bolovănişul din albie:    

„Ceva mai jos de lac, apa Bicazului piere cu desăvârşire, sub bolovănişul care-i umple albia, pentru a eşi abia mai departe la iveală, cotind printre stânci şi Chei aşa de înguste, că poteca nici nu mai are loc alături de râu. În sfârşit, după ce scapă din făşia de calcar, iesă şi Bicazul iarăş la lumină; Cheile s’au ispravit, drumul intră între alţi munţi mai blânzi (cladiţi din gresie) şi bine acoperită cu păduri şi poene, unde viaţa omenească este iarăş înlesnită“

Mărturii despre Cheile Bicazului s-au păstrat şi în lucrarea „Călăuza judeţului Neamţ“ scrisă cam în aceeaşi perioadă (1929) de preotul Constantin Matasă, întemeietorul Muzelui de Arheologie din Piatra Neamţ.

Şi în lucrarea respectivă se preciza că zona nu putea fi traversată decât pe jos, drumul nefiind amenajat pentru circulaţia maşinilor. Singura zonă în care aveau acces autovehiculele era dinspre Gheorgheni spre zona de intrare în Chei. 

„Cheile propriu zise ţin doi km, drum pe care nu se poate merge decât pe jos, după care mai străbătând cale de încă vreo patru-cinci km se ajunge pe vârful muntelui Ghilcoş, unde la o altitudine de 1000 m se întinde pe o mare suprafaţă de teren, un splendid lac ...Tăul. Al doilea drum, pe care se poate merge foarte bine cu automobilul, chiar până la o sută de metri apropiere de Chei, trece prin Ghiorghieni, spre a lua direcţia la răsărit, cătră Piatra Neamţ“, scria Constantin Matasă.