Cum a fost adaptată Cetatea Neamţ la evoluţia artileriei. Măsurile lui Ştefan cel Mare pentru întărirea fortificaţiei

Cetatea Neamţului FOTO: Adevărul

Pentru întărirea fortificaţiei muşatine în faţa performanţelor balistice ale tunului, în asediu, domnitorii Moldovei au luat mai multe măsuri de protecţie.

Tehnica militară folosită de oştenii Moldovei pentru apărarea Cetăţii Neamţ este un subiect tratat pe larg în lucrarea „Reflecţii istorice privitoare la Cetatea Neamţului. Pagini de istorie militară medievală“ (2009), sub semnătura lui Vitalie Josanu. Autorul, doctor în istorie, prezintă în detaliu aspecte inedite ale conflictelor armate din secolele XIV-XV. În capitolul „Evoluţia tehnicii militare”, se face referire la modul în care Ştefan cel Mare a gândit să adapteze fortificaţiile din Moldova asaltului otomanilor.

„Introducerea elementelor de artilerie în dotarea oştii otomane datează de la finele secolului XIV, unităţile de artilerie evoluând mult în vremea lui Mahomed II Cuceritorul. Erau conduse de un topciubasi şi împărţite în turnătorii de tunuri şi canonieri”, precizează autorul lucrării.  

În faţa unei asemenea ameninţări, se impunea aplicarea unor noi soluţii de perfecţionare a tehnicii construcţiilor defensive: „O primă măsură a fost dotarea cu acelaşi tip de armă a fortificaţiilor expuse, aşa cum s-a văzut şi în cazul Constantinopolului. Moldova pare a fi una dintre primele ţări europene care, la un an de la căderea marii cetăţi bizantine, şi-a amplasat tunuri pe zidurile de la Cetatea Albă, special amenajate cu această ocazie”.
 

Bombardele lui Mahomed Cuceritorul, inutile în faţa Cetăţii Neamţ    

Una din paginile de istorie scrise sub zidurile Cetăţii Neamţ a fost asediul turcesc din vara anului 1476, aşa cum apare în mărturia lui Giovanni Maria Angiolello, un italian care căzuse prizonier la turci şi a fost silit să lupte pentru otomani: „Facându-se încercarea de a cuceri zisa cetate, s-au aşezat şapte bombarde şi timp de 8 zile s-au străduit a o cuprinde. Două din acele bombarde au plesnit, iar acei care se găseau în cetate n-au vrut să stea de vorbă, toţi se apărau cu tunurile şi nu le păsa de noi”.

Vitalie Josanu aminteşte de alte date referitoare la asediul Cetăţii Neamtului oferite de cronicarul Ion Neculce, în contextul aceleiaşi campanii militare otomane împotriva Moldovei din vara anului 1476, subliniind şi aportul decisiv al unui prizonier neamţ pentru apărarea fortificaţiei:

„Mărturia potrivit căreia apărătorii Cetăţii Neamţului au ripostat cu tunurile poate fi verificată cu însemnarea lui Angiolello – <acei care se găseau în cetate n-au vrut să stea de vorbă, toţi se apărau cu tunurile şi nu le păsa de noi> - ceea ce o face credibilă, în ciuda faptului că este ceva mai târzie”.

Ziduri îngroşate şi etaje de foc 

În deschiderea subcapitolului „Adaptarea fortificaţiilor la evoluţia artileriei şi amenajările de la Cetatea Neamţului”, istoricul precizează că performanţele balistice ale tunului, în asediu, au determinat iniţierea unor modificări ale arhitecturii fortificate. 

„Printre cele mai elementare măsuri au fost îngroşarea zidurilor şi apariţia turnurilor de artilerie...Datorită zidului circular, basteile ofereau avantajul reducerii suprafeţei de impact pentru proiectile uşurându-le ricoşeul şi evitarea totală a <unghiurilor moarte> pentru apărători. Aceste elemente fortificate, decroşate la linia de apărare, puteau avea mai multe etaje de foc, cu orificii speciale pentru evacuarea fumului sau erau umplute cu pământ şi moloz iar în partea superioară aveau o platformă destinată pieselor de artilerie”, spune autorul menţionând că ultimul tip a fost prezent la Cetatea Neamt, Cetatea de Scaun de la Suceava şi la Cetatea Nouă de la Gâdinţi.

O altă modificare suportată de fortul rectangular muşatin a fost adăugarea unei noi porţi în turnul de nord-est, fiind supraînălţate curtinele:

„În locul dependinţelor din lemn care au existat, probabil, între turnuri – s-au amenajat încăperi din piatră, mai sigure, urme ale boltirilor de cărămidă şi ale paturilor de boltă mai puteau fi <citite> şi înainte de recenta restaurare. Tot atunci, se pare, a fost deschisă, în zidul de vest al fortului central, cu acces direct spre exterior, o portiţă de refugiu, cu boltire în arc frânt, de factură gotică”.

Podul de acces în cetate, o capcană pentru atacatori

Conform autorului, orientarea podului de acces în cetate a avut un rol determinant în respingerea atacurilor. Cei care vizitează Cetatea Neamţ nu au cum să nu remarce faptul că, spre deosebire de podul scurt şi drept de la Cetatea Sucevei, podul de acces este curbat şi mai lung. Autorul lucrării susţine că a fost intenţia clară de a lungi traseul, fapt care probează experienţa vastă a constructorilor lui Ştefan cel Mare. 

„Astfel, asediatorii care înaintau pe pod erau expuşi, pentru mai mult timp, tirurilor apărătorilor. Totodată, datorită poziţiei sale în raport cu fortificaţia, inamicii erau siliţi să schimbe armele de pe o mână pe alta, cele de apărare, pavezele, pe dreapta, iar cele de atac, pe stânga, devenind practic inofensivi. Din nou, se constată şi aici aplicarea unor principii defensive vechi, înregistrate şi explicate de arhitectul Vitruvius: «Trebuie avută foarte mare grijă ca accesul celor care atacă zidurile să nu fie lesnicios. Planul trebuie conceput în aşa fel ca drumurile către porţi să nu fie directe, ci pe la stânga lor. Dacă se va face astfel, atunci partea dreaptă a celor ce se apropie, neacoperită de scut, va fi cea mai apropiată de zid»”.