Cum au reacţionat românii la moartea lui Gheorghiu-Dej: omagii în versuri de lemn şi atitudini ostile. „Poate să fie doliu naţional, că pe mine mă lasă rece“

Gheorghe Gheorghiu-Dej

Anunţul dispariţiei fostului dictator comunist, la 19 martie 1965, a fost urmat de un val de mesaje de compasiune, amplificat şi mai mult de propaganda vremii.

Într-un studiu amplu publicat de cercetătorul Elis Neagoe-Pleşa în Caietele CNSAS (nr. 9-10 din 2012) sunt prezentate reacţiile populaţiei din primele zile după ce s-a anunţat dispariţia liderului comunist. 

Autorul menţionează că primele semne de întrebare legate de starea de sănătate a lui Gheorghiu-Dej au apărut după alegerile parlamentare din martie 1965, când prim-secretarul partidului a lipsit de la deschiderea sesiunii Marii Adunări Naţionale. Autorul studiului precizează că decizia de a informa opinia publică cu privire la stare de sănătate a lui Gheorghiu-Dej i-a aparţinut lui Nicolae Ceauşescu: „Probabil cunoaşteţi sau aţi observat că în ultimul timp tov. Gheorghiu-Dej nu a putut participa la muncă, fiind bolnav, şi această boală în ultimul timp s-a agravat (...) Cred că este bine să dăm acest comunicat, de ce nu a fost la sesiunea M.A.N., şi pentru ca opinia publică să cunoască” (stenograma Plenarei C.C. al P.M.R. din 17 martie 1965)  

Drept urmare, în „Scânteia” din 19 martie 1965 a fost publicată scrisoarea pe care C.C. al P.M.R. i-a adresat-o lui Gheorghiu-Dej: 

„Cu dragoste tovărăşească, vă urăm însănătoşire, scumpe tovarăşe Gheorghiu-Dej”, se menţiona în mesajul public. 

În aceeaşi zi, Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit în urma unui cancer galopant, dar au existat şi zvonuri cu privire la o iradiere intenţionată a liderului comunist în timpul ultimei sale vizite la Varşovia. 

„Vestea morţii lui Gheorghiu-Dej a fost anunţată la radio şi la televiziune la circa o oră de la producerea evenimentului, iar Scânteia din 20 martie 1965 a publicat articolul «Inima tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej a încetat să bată», pagina fiind încadrată cu un chenar negru în semn de doliu. Apărut pe prima pagină a ziarului, articolul era însoţit de o fotografie a fostului conducător”, spune istoricul Elis Neagoe-Pleşa în studiul citat.

Omagii în versuri şi adunări de doliu 

Chiar dacă Gheorghiu-Dej fusese ateu, înalţii reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Române au dorit să-i aducă un ultim omagiu. 

„Ţinând cont de natura regimului comunist, înhumarea fostului prim-secretar al C.C. al P.M.R. s-a organizat fără desfăşurarea vreunei ceremonii religioase. Mai mult decât atât, conducerea partidului a încercat să se opună până şi vizitării catafalcului de către reprezentanţii B.O.R. În acest context, doar atitudinea energică a patriarhului Justinian avea să facă posibilă prezenţa acestuia lângă sicriul lui Gheorghiu-Dej”, mai spune Elis Neagoe-Pleşa în studiul citat.

Imediat după moartea lui Dej, şi propaganda s-a implicat în „gestionarea” stării de spirit din ţară, canalizând reacţiile populaţiei în direcţia deplângerii publice a decesului conducătorului partidului. 

„Spre exemplu, din partea pionierilor şi şcolarilor din oraşul Călăraşi» a fost scrisă poezia La moartea tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, care începea în felul următor: «Durerea ce-o-ncercăm nu are margini!/Ea aparţine-ntregului popor/S-a stins din viaţă cel mai bun tovarăş/Al ţării fiu, şi-al ei conducător». Poezia se încheia în acelaşi ton: «În veci îi vom păstra noi amintirea/El a luptat pentru partid şi ţară/Şi-a câştigat în faţa noastră nemurirea». Poezii similare au fost trimise însă din toate colţurile ţării, sub semnătura unor persoane provenite din diverse categorii socioprofesionale (soldaţi, muncitori, pensionari, intelectuali, ofiţeri etc.), iar conţinutul acestora era care mai de care mai elogios la adresa fostului lider”.

În presa din zilele imediat următoare morţii lui Gheorghiu-Dej se menţiona că în întreaga ţară se organizaseră şedinţe şi adunări de doliu, la care oamenii făcuseră de gardă la portretul îndoliat. Dintr-o notă a Direcţiei Organizatorice a C.C. al P.M.R. reieşea că până în ziua de 23 martie 1965, în întreaga ţară avuseseră loc 16.600 de adunări de doliu, la care participaseră 4.700.000 de persoane. 

„Aparatul de propagandă al regimului evidenţia «două nesfârşite şuvoaie omeneşti» care mergeau spre Palatul Consiliului de Stat, acolo unde se afla catafalcul pe care fusese depus corpul neînsufleţit. În respectivul articol (Scânteia, 22 martie 1965) erau consemnate, în mod metaforic, următoarele cuvinte: «Inima tovarăşului Dej a încetat să bată. Dar aici, lângă corpul său neînsufleţit, auzi parcă bătăile a nouăsprezece milioane de inimi»” 

De asemenea, la sediul Comitetului Central al P.M.R. a sosit un număr impresionant de telegrame şi scrisori de condoleanţe (27.428) din partea unor instituţii, structuri guvernamentale, organe şi organizaţii de partid, unităţi economice, organizaţii profesionale, unităţi de învăţământ, periodice, academicieni etc., unele dintre acestea cuprinzând fraze extrem de elogioase la adresa defunctului.

„Limbajul de lemn cu care au fost scrise cvasimajoritatea acestor mesaje denotă fără dubiu implicarea aparatului propagandistic al partidului în elaborarea textelor”, mai arată istoricul Elis Neagoe-Pleşa în studiul citat.

Rare atitudini ostile 

Din notele informative întocmite de agenţii fostei Securităţi reiese că au fost şi destul de multe atitudini şi comentarii negative după moartea lui Dej. 

„De pildă, la 26 martie 1965 un informator a redat o discuţie în cursul căreia persoana urmărită îşi manifestase satisfacţia că «la moartea tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej n-au participat şefii de state, ci câte o delegaţie formată din oameni cu funcţii mici în stat». Mai mult, Gheorghiu-Dej era blamat din cauză că «a băgat o mulţime de oameni mari în închisori, i-a luat tot ţăranului şi l-a băgat în colectiv»”. 

Mihai Grigor, din Sighet, urmărit de Securitate, constata că „există oameni săraci care nu au o asistentă medicală la moarte, iar tov. Gh.  Gheorghiu-Dej a avut lângă patul său 9 medici, care totuşi n-au reuşit să-l salveze”. 

„O atitudine similară a avut şi Iosif Hehn, din Timişoara... care la 21 martie 1965 fusese abordat de către un informator pentru a-şi spune părerea cu privire la decesul lui Gheorghiu-Dej: După ce sursa a arătat în discuţii că toată ţara este cuprinsă de durere şi este în doliu în urma încetării din viaţă a tovarăşului Gh. Gheorghiu-Dej, acesta a afirmat: «poate să fie doliu naţional, că pe el încetarea din viaţă a conducătorului de partid şi de stat îl lasă foarte rece şi nu-l interesează»”.

Autorul studiului ţine să menţioneze însă că, după douăzeci de ani de dictatură,  foarte puţine persoane mai aveau curajul să-şi exprime opiniile critice la adresa regimului, în cursul discuţiilor purtate la locul de muncă ori cu persoanele în care nu aveau încredere.

„În ceea ce ne priveşte, considerăm că numărul acelora care nu l-au regretat pe Gheorghiu-Dej nu a fost deloc mic. Din motivele prezentate mai sus, starea de spirit reală este însă extrem de greu de pus în evidenţă”, mai arată istoricul.