Incinerarea lui Mircea Eliade - dorinţă testamentară sau voinţa discipolilor săi? Cum a reuşit părintele „Istoriei religiilor” să dea peste cap ortodoxia

Mircea Eliade, în ultimii ani de viaţă FOTO arhiva personală Stelian Pleşoiu

Părintele „Istoriei religiilor” a lăsat posterităţii nu doar o operă de mare valoare, ci şi multe semne de întrebare rămase fără răspuns. Moartea sa, incinerarea trupului după tradiţia indiană şi slujba oficiată la Chicago de un pastor neoprotestant au stârnit discuţii controversate în lumea creştin-ortodoxă.

Cele mai fidele mărturii despre ultimele clipe ale vieţii lui Mircea Eliade au fost consemnate de Ioan Petru Culianu, în „Mahaparinirvana”. Unul din cei mai apropiaţi discipoli ai lui Eliade spune că a fost printre primii care a aflat de la Christinel (a doua soţie a lui Mircea Eliade) ce s-a întâmplat în seara zilei de 14 aprilie 1986, atunci când Eliade a suferit un atac cerebral. 

„Christinel mă ia deoparte şi îmi povesteşte că luni, în jurul orei şase, Mircea Eliade i-a cerut cartea lui Emil Cioran <Exercises d'admiration> şi s-a aşezat în fotoliul său preferat de catifea verzuie ca să citească. Zece minute mai târziu, stătea în fotoliu zâmbind nemişcat, cu cartea deschisă în braţe. Crezând că e vorba de o glumă, Christinel l-a chemat o dată, de două ori, fără raspuns. A alarmat imediat buni prieteni, pe profesorul Lacoque şi pe soţia sa, iar salvarea l-a transportat la spital în nu mai mult de douăzeci de minute”.

Timp de o săptămână, Eliade a fost vegheat încontinuu de soţia sa şi de numeroşi discipoli care au venit la spital îngrijoraţi de soarta profesorului lor. Deşi, la un moment dat, existau speranţe că se va face bine, inima lui Eliade a încetat să mai bată marţi, 22 aprilie 1986, la vârsta de 79 de ani.  

„Miercuri la ora două a fost cremat pe Woodlawn Avenue colţ cu strada 67, între două pasaje din înţelepciunea lui Iisus Sirach şi Apocalipsa lui Ioan. David Tracy a citit o pagină din Mitul Eternei Reîntoarceri. Slujbe pentru odihna sufletului au fost rostite în toate bisericile ortodoxe din America”, este mărturia lui Culianu. 

Funeralii cu discursuri în română, engleză şi franceză  

Ceremonia funerară a lui Eliade a avut loc la Capela David Rockefeller din incinta campusului Universităţii de Chicago. Martor la funeralii, Stelian Pleşoiu, apropiat al familiei, a relatat cu lux de amănunte ritualul ceremoniei.   

„Serviciul divin a fost condus de reverendul Brown, rectorul capelei, urmat de ceilalţi invitaţi şi oficiali. A fost rostit Tatăl Nostru în româneşte de către Gheorghe Pavel, preotul ortodox al parohiei Naşterea Domnului din Chicago. După care a urmat cuvântul de rămas-bun al lui Saul Bellow, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, un foarte apropiat al casei Eliade. El a vorbit chiar şi în româneşte. A urmat Ioan Petru Culianu cu o rugă inspirată din filosofia indiană. Au urmat cuvintele de rămas-bun ale câtorva profesori şi colegi apropiaţi, după care serviciul divin a fost încheiat de un pastor neoprotestant (negru) care era şi Arhiepiscopul de Cantembury, fost student de-al lui Eliade”, îşi aminteşte Stelian Pleşoiu într-un interviu publicat în anul 2007 în revista „Argeş“.    

„În locul elogiilor, Saul Bellow, Paul Ricouer, Wendy O'Flaherty şi subsemnatul au citit fragmente din opera lui Mircea Eliade în cele trei limbi în care acesta a scris până la sfârşitul vieţii: română, franceză şi engleză“, confirmă Ioan Petru Culianu. 

Stelian Pleşoiu spune că atât Mircea Eliade, cât şi soţia sa, Christinel (12 ani mai târziu), au fost incineraţi în urma dorinţei lor confirmată prin testament. 

„Dragostea şi respectul lui Eliade pentru cultura indiană şi tradiţia în care indienii se incinerează a câştigat tot mai mult teren în faţa situaţiei imposibile de a se întoarce acasă, oripilat la gândul ca şi-ar putea îngropa corpul într-un pământ străin din care ar fi fost mutat sau abandonat cândva, plus costul extraordinar de menţinere a unui mormânt şi, în final, neavând nici un fel de moştenitori, toate acestea nu au făcut decât să-l convingă pe Eliade sa ia o decizie foarte practică, poate unica de acest fel din viaţa lui: aceea de a fi incinerat şi de a rămâne pe veci sub formă de cenuşă în incinta cimitirului Universităţii de Chicago”. 

Întrebările părintelui profesor Gheorghe Calciu-Dumitreasa 

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost unul din cei care s-a îndoit de voinţa lui Eliade de a fi incinerat după moarte. În lucrarea „Mormântul furat”, acesta a încercat să explice de a fost ars trupul lui Mircea Eliade, relatând experienţa întâlnirilor cu Mircea Eliade şi cu soţia, Christinel. Subiectul a fost readus în atenţie recent, de site-ul mănăstirii Petru Vodă din Neamţ, locul unde părintele Gheorghe Calciu este înmormântat. 

„Eu cred că Eliade a fost ars fără consimţămîntul lui, dintr-un exces de dragoste rău înţeleasă a unora din discipolii săi, în care s-a lăsat atrasă şi doamna Eliade”, concluzionează Gheorghe Calciu Dumitresa.

Mai întâi, acesta rememorează întâlnirea pe care a avut-o acasă la Eliade, la Chicago, în februarie 1986:

„La un moment dat, când atmosfera devenise foarte destinsă şi chiar amicală, l-am întrebat pe Mircea Eliade dacă intelectualismul lui în problemele religiei sau cunoaşterea adâncă a religiilor orientale i-au afectat în vreun fel ortodoxia, mărturisindu-i că aceasta era întrebarea care ne chinuia pe noi, noua generaţie care trăiam în duhul ortodox, fie că eram preoţi, monahi sau laici. Eliade m-a asigurat cu tărie că nimic nu s-a mişcat în sufletul său din credinţa lui, că el şi-a construit o credinţă simplă, cît mai simplă, că a unui ţăran roman şi că aceasta temelie a rămas nezdruncinată în el”.

Mircea Eliade (al doilea din stânga) şi părintele Gheorghe Calciu (sursa FOTO: petru-voda.ro )

„Un ţăran simplu nu se arde”  

Părintele Calciu-Dumitreasa spune că a aflat de moartea lui Eliade şi de incinerarea lui chiar pe 23 aprilie 1986, în ziua în care a avut loc incinerarea şi funeraliile. 

„M-am tulburat foarte tare în inima mea. De ce m-a minţit? De ce nu mi-a spus că avea de gând să se ardă. De ce mi-a spus că are o credinţă de ţăran, simplă, fără nici o urmă de orientalism? Un ţăran simplu nu se arde”, se întreba părintele G.C. Dumitreasa. 

În luna iunie, părintele profesor a revenit în America şi a vizitat-o pe Christinel Eliade, pentru a găsi răspunsuri la întrebarea de ce a fost incinerat soţul ei. Pentru a imprima cât mai fidel dialogul, acesta şi-a luat şi o cameră video. 

„Doamna m-a primit cu bunăvoinţă, am trecut în fugă cu aparatul prin cele câteva camere, apoi am intrat în salon, care fusese amenajat de doamna Eliade ca un fel de cameră sfântă în care, pe un cămin special, se afla într-o firidă o fotografie a lui Eliade. De o parte şi de altă ardeau două lumânări; alte câteva obiecte care aparţinuseră celui dispărut. O atmosferă păgână, orientală: Eliade devenise un fel strămoş zeu, un soţ zeificat”, remarca G.C. Dumitreasa. 

Incinerarea după moarte, dorinţa împărtăşită soţiei

Mărturia filmată a discuţiei nu a rămas şi pentru posteritate, deoarece părintele profesor uitase să scoată capacul de pe obiectiv. 

„Doamna mi-a spus că acolo îşi face ea rugăciunea (probabil se ruga lui Mircea). Am întrebat-o: «De ce l-aţi ars, doamnă?» Mi-a răspuns că, de mai mulţi ani, când se plimbau seara, treceau pe lângă o capelă foarte frumoasă, unde era un cenotaf   (monument funerar ridicat în amintirea unei persoane decedate ale cărei oseminte se găsesc în alt loc sau au dispărut, n.n) şi aşa au hotărât ei că primul care va muri să fie ars de supravieţuitor, iar al doilea să lase prin testament să fie ars. Atunci am crezut-o şi l-am acuzat pe Eliade pentru hotărârea luată şi pentru că a evitat să-mi spună adevărul”, mai notează Gheorghe Calciu. 

Peste mulţi ani, în 2003, părintele profesor a rejudecat lucrurile într-un mod diferit.

„M-am întrebat de ce Eliade ne-a lipsit de mormântul său, la care să fi putut noi merge. Încet-încet şi-a făcut drum în mintea şi în inima mea gândul că poate nu era el cel atât de vinovat, cât cei din jurul său care l-au târât într-o aventură nefericită, profitând de boala şi de durerea doamnei Eliade. Apoi mi s-a strecurat îndoiala că acestea s-au făcut cu acceptul lui. Poate că a fost un fel de complot al unora din cei îndureraţi de moartea lui, care au crezut că vor capta astfel «energia» lui prin procedee orientale”

Concluzia părintelui în urma cercetărilor făcute a fost că Mircea Eliade nu a dorit să fie incinerat.   

„Eu cred că Eliade a fost ars fără consimţământul lui, dintr-un exces de dragoste rău înţeleasă a unora din discipolii săi, în care s-a lăsat atrasă şi doamna Eliade. În consecinţă, mă rog pentru el ca pentru un om cu moarte şi înmormântare normală şi îl pomenesc la un loc cu toţi cei care au crezut şi au contribuit la cunoaştere şi s-au constituit în lumini ale neamului nostru”.