Isprăvile de legendă ale lui Vasile cel Mare, un haiduc fără egal. Cum le-a făcut zilele negre asupritorilor habsburgi
0
În zona montană a judeţului Neamţ circulă şi în zilele noastre legende şi balade despre Vasile cel Mare, haiducul care s-a făcut cunoscut prin faptele sale de vitejie la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Personajul a fost pomenit şi în scrierile lui Sadoveanu sau Alecu Russo.
Vasile cel Mare face parte din galeria haiducilor despre care bătrânii îşi mai amintesc şi acum, chiar dacă faptele sale au avut loc cu mai bine de două secole în urmă. Sursele istorice sunt destul de sărace atunci când vine vorba despre acest personaj pomenit în folclorul din zona comunei Grinţieş şi în scrierile lui Mihail Sadoveanu şi Alecu Russo.
Profesorul Daniel Dieaconu, doctor în istorie, i-a acordat o atenţie specială lui Vasile cel Mare în lucrarea „Tâlhăria şi haiducia la români. Jefuitorii cu arme”, unde apar referinţe documentate despre isprăvile acestui personaj. În lucrarea amintită, istoricul spune că Vasile cel Mare se făcuse cunoscut la sfârşitul veacului al XVIII-lea în munţii Neamţului şi Sucevei, haiducul fiind de loc de undeva din zona Vatra Dornei. Supranumele de „cel Mare” era dat de săteni după statura sa impozantă.
„Dacă în documentele vremii nu apare, este prezent însă în creaţii populare, în balade sau în piese de teatru livresc, unele edite, dar şi unele inedite (le-am putut afla de la bătrâni de pe valea Bistriţei sau în caiete de însemnări ale învăţătorilor şi preoţilor)”, arată profesorul Dieaconu.
Tradiţiile despre bandele de haiduci se păstrează şi acum la Grinţieş FOTO: arhiva Adevărul
O tradiţie a obştii evreieşti din Târgu-Neamţ arată că Vasile cel Mare era de meserie tâmplar (stoler). El ar fi ridicat pe la 1792 sinagoga de lemn din oraşul de la poalele Cetăţii Neamţ, dar mai târziu, luând calea codrului, a devenit „spaima ovreilor”.
Toată vara-n Grinţieş Şi iarna stoler la Ieşi” - cântec popular aflat dintr-un sat de la poalele muntelui Grinţieş
Cum a transformat haiducul "Stânca Dracului" în Piatra Teiului
Vasile cel Mare apare în scrierile lui Alecu Russo şi în povestirile lui Mihail fiind prezentat drept haiducul justiţiar. Călător în munţii Neamţului, Russo a scris la 1839, nu la mult timp de perioada în care trăia haiducul, legenda stâncii Pietrei Teiului. Povestirea spunea că însuşi Scaraoţchi ar fi desprins stânca din vârful muntelui Ceahlău şi ar di aruncat-o în Bistriţa ca să-i blocheze cursul şi să înece oamenii.
„A fost odată în munţii noştri un voinic între voinici, groaza graniţelor, ispravnicii, zapcii, cazacii şi toţi ciocoii îi ziceau hoţ, iar ciobanii îi ziceau Vasile cel Mare. După ce Vasile cel Mare (pe capul lui se pusese 1.000 de galbeni) schimba câteva focuri de puşcă cu ispravnicii, după ce prăda vreun călugăr bogat şi pustia câteva sate ungureşti la graniţă, după ce spărgea vreo mănăstire şi dobora cu baltagul lui ascuţit pe vreun cazac încăpăţânat, venea cu tovarăşii săi aici lângă piatra asta şi se luau la întrecere să vadă cine a svârli mai sus baltagul. Într-o zi bărdiţa s-a înfipt în vârful uriaşului şi-a rămas în ramurile teiului şi acolo-i şi astăzi”, este legenda publicată în revista de folclor Şezătoarea într-un număr din anul 1898.
Piatra Teiului din comuna Poiana Teiului
Îi scăpa pe români din calea austriecilor
Despre Vasile cel Mare se scria într-o revistă de la sfârşitul veacului al XIX-lea că ar fi fost dintr-un sat din Bucovina, Ciocăneşti sau satul Boului. Cu toate acestea, faptele sale de haiducie aveau loc în Neamţ, la graniţa Moldovei cu Imperiul Habsburgic.
„Vasile cel Mare a fost un vestit haiduc ce-şi avea sălaşul pe muntele Grinţieşului, dar care hălăduia în munţii de-a lungul graniţei cu Ardealul, de la Dorna şi până la Tarcău. Faptele sale erau povestite de săteni şi de multe ori bieţii sărmani îi cereau sprijinul împotriva împilării boierilor, avarilor egumeni”.
Profesorul Dieaconu a aflat din publicaţia respectivă că s-ar fi însoţit cu alţi doi haiduci, Andrei şi Ştefan Rusu, amintiţi şi în povestirile lui Sadoveanu).
„Se spunea că deseori trecea de partea cealaltă a hotarului, cum spuneau bătrânii, prin „vama ursului”, pe cărările ştiute doar de ciobani, fugărit de poteri sau după pradă. Împreună cu alţi haiduci (Grigorie, Onu, Nica Păun) îi treceau munţii pe românii ardeleni (aşa numiţii <ungureni>)ce nu puteau suporta împilarea austriecilor sau pe cei care s-au alăturat răscoalei lui Horea şi erau urmăriţi de trupele chezaro-crăieşti”, aminteşte profesorul Daniel Dieaconu.
În lucrarea amintită, este menţionată şi mărturia lui Ilie Şandru, publicist şi istoric literar, care a aflat că Vasile cel Mare l-ar fi pedepsit pe preotul Mihăilă Tăslăoanu pentru că a trecut la „uniaţie” (greco-catolici).
„L-a cetluit de-un brad după ce-i luase hainele şi l-a lăsat să suporte un frig aprig. Preotul a fost unul dintre strămoşii lui Octav Codru Tăslăoanu, scriitorul şi omul politic, luptătorul pentru unire, originar din acest sat din munţi”.
Cu o ghioagă a alungat o şatră de ţigani
Vasile cel Mare este prezentat şi ca un duşman al ţiganilor lăieşi (nomazi). În revista „Şezătoarea” din 1898 se amintea cum i-a alungat din satul Pârâul Pântei de lângă Borca, iar o întâmplare similară ar fi avut loc la Poiana Largului.
„Într-o primăvară, spre sfârşit, aşa cam prin mai, în prundul de la gura Largului s-au oprit mai multe corturi de ţigani. Erau fierari, potcovari, femeile umblau cu ghicitul şi copii erau trimişi la cerşit prin sate. Ar fi fost de folos ţiganii pentru săteni să le repare uneltele sau să le facă altele noi, dar aceştia nu se mulţumeau cu ce câştigau cinstit, ci s-au apucat şi de furat”, este cadrul de început al legendei.
Istoricul spune că la început, ţiganii nomazi furau de la săteni păsări de curte, apoi câte o oaie şi chiar şi vitele de pe islazuri. Oamenii n-au reuşit să-i alunge, pentru că ţiganii erau mulţi, dar au aflat de Vasile cel Mare, care îi ajuta pe sărmani şi i-au cerut ajutorul.
„Haiducul, o cruce de român, a coborât în sat pe jos şi cu palmele goale şi s-a îndreptat spre corturile ţiganilor. A întrebat de cel mai iscusit fierar şi pe nicovală i-a zvârlit un galben strălucitor cu zimţi: <Ia-l şi mai capeţi! Fă-mi un baltag şi o ghioagă grea, aşa ca pentru două mâini şi aşa ca pentru un bărbat ca mine...>. Ţiganul se apucă de lucru şi a doua zi sculele erau gata. Vasile cel Mare luă ghioaga şi porni să izbească şi să dărâme corturile şi căruţele. Se făcu o vânzoleală şi un vacarm cumplit”
Urmărit de ţiganii care se adunaseră, Vasile cel Mare a fugit atunci spre dealul Petru-Vodă şi pentru că era iute de picior, i-a lăsat în urmă într-un şir lung, deoarece „unii fugeau mai tare, alţii mai încet”
„Când văzu că se răsfirară îndeajuns, haiducul se întoarse cu ghioaga asupra lor. Cum se apropia unul, cum îl pălea, în aşa fel încât să nu se mai ridice repede. Şi astfel, nu în mult timp umplu poteca ce şerpuia pe lângă pârâul Largu cu ţigani care urlau de furie şi gemeau de durere. Vasile cel Mare ajunse la locul unde îşi legase din vreme calul, se urcă pe el şi se întoarce către ţigani:
- Să vă strângeţi căruţele şi bordeiele şi până dimineaţă să nu mai găsesc picior de ţigan pe aceste locuri, căci de nu, o să vin cu toată banda şi n-o să vă fie bine!
Ţiganii au înţeles că nu e lucru de şagă cu haiducii şi au părăsit ţinutul şi s-au îndreptat către Târgu-Neamţ”, arată profesorul doctor în istorie.
Despre moartea haiducului tradiţia spune că, aflându-se la Crucea (Suceava) cu tovarăşii săi Ştefan şi Andrei Rusu, a văzut trei corbi şi a prezis că va muri. Haiducul ar fi fost surprins dormind în codru şi „ştiindu-se că suma pusă pe capul lui era mare, un <prost> l-a omorât, i-a tăiat capul şi l-a dus la stăpânire”, se mai arată în lucrarea profesorului Dieaconu.
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
