Leacul misterios pe care-l foloseau românii în trecut împotriva calviţiei: „Se ung pe cap cu gaiţă să le treacă chelbea“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Medicina populară de la sfârşit de secol XIX se baza în principal pe produse naturiste, dar şi pe tot felul de metode stranii de tratare a afecţiunilor. Pentru români, leacurile băbeşti sau descântecele erau mai de încredere decât produsele farmaceutice.

Importante mărturii referitoare la medicina populară sunt cuprinse în revista de folclor „Şezătoarea”, publicaţie fondată în anul 1892 de academicianul Arthur Gorovei, folclorist şi etnograf născut în 1864 la Fălticeni. Articolele semnate de învăţători din Suceava şi Neamţ, prezintă obiceiuri, tradiţii sau superstiţii din această parte a ţării.    

Între paginile revistei care a apărut regulat timp de 26 de ani, îşi găsesc loc şi articole cu referire la „Medicina populară. Boalele ce cunoaşte poporul şi chipul cum le lecuesc babele”. 

În numărul 8 din 1895 al revistei Şezătoarea, învăţătorul M. Lupescu continuă să prezinte o serie de afecţiuni în cadrul articolelor intitulate generic „Medicina populară”. 

Sclintitura, rezolvată prin surprindere

Între problemele de sănătate enumerate este şi sclintitura, sau entorsa aşa cum este cunoscută în zilele noastre lezarea ligamentelor unei articulaţii fără deplasarea suprafeţelor articulare.    

„Sclintitura, ori scrintitura provine din căzături, din pălituri, ş.a. Sclintitura are loc la mîni şi picioare, la încheituri”, descrie afecţiunea M. Lupescu. Învăţătorul spune că atunci când cineva şi-a scrântit mâna apelează la babe ca să i-o pună la loc. Pe lângă mişcările specifice, femeile vraci folosesc apoi şi pansamente din anumite plante pentru a alina durerea.

„Smunciturile fără ştiinţă şi trasul pe roată sunt bune în asemenea caz. Cînd mina scrintită a fost pusă la loc, începe a se pune la partea dureroasă, mai ales cînd braţul se umflă, lut muiat în salamură. Leacul acesta e cu atît mai bun, cu cît ţărna ori lutul e de la rădăcina perjului – Ca să scoată focul şi durerea, e bună şi mătreaţa (lîna broaştei) de la isvoare – Bursunele (rugină de la nişte locuri mlăştinoase), încă-s bune de pus”

O altă plantă amintită ca leac pentru entorse era sclintiţa, „o burueană ce creşte pe la bătături, prin ogrăzi, fînaţe ş.a. – pisată şi cu oţet, e bună de pus la mîna celui sclintit”.

Usturimea de la opăritură oblojită cu lut

Pentru situaţiile în care copiii mici se opăreau cu apă fierbinte, sau cu lapte, primul ajutor era acordat pe loc, chiar de mame.  

„Cînd asemenea cazuri vin la casa gospodarului, femeea cu copilul opărit îi pune la opăritură lut frămîntat cu sare, ca să scoată focul. Rana se unge cu oloiu de cînepă şi buba trece. La opărituri e bine să mai pui şi mătreaţă din belţi”.

Chelirea şi rapănul, greu de combătut

Chelbea sau chelirea era definită ca o boală a pielei capului ce avea ca efect căderea părului. Pentru aceasta nu erau prea multe soluţii, leacurile folosite ducând chiar la agravarea situaţiei. 

„Contra chelbei ori ce leac n-are putere. Leşia de ciucălăi de popuşoi şi unsorile sînt leacurile ce le întrebuinţează săteanul contra chelbei. Oamenii se ung pe cap cu gaiţă (gaz, petroleu) ca să le treacă chelbea, dar mai totdeauna perd şi părul ce-l mai au”

O altă problemă în acele vremuri care necesita tratament era afecţiunea denumită rapăn

„Rapănul e o boală ce-o au cei murdari la cap. Capul răpănosului e plin de bube punoioase, din cauza cărora părul pică. Rapănul face bolnavului mîncărimi mari, şi capu-i pute urît”, descrie boala învăţătorul M. Lupescu.  

Provenită din igiena precară, această problemă de sănătate a populaţiei era destul de greu de rezolvat, şi în acest caz folosindu-se „leacurile băbeşti”.   

„De rapăn poţi scăpa cu greu. Leşia de ciucălăi cu sopon prost, e cea mai bună doftorie. Copiii mici încă fac rapăn. Ei scapă cu o burueană numită rapîn, cu care li se fac scăldători”.

Piatra Neamţ



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite