Mărturiile străinilor despre bogăţia de altădată a faunei din pădurile româneşti: „Dacă ar avea chef, locuitorii ar putea să se hrănească numai cu vânat“

Domnitorii ieşeau adesea la vânătoare

Sursele istorice dovedeau că prin codrii din cele trei provincii sălăşluiau tot felul de sălbăticiuni, unele dispărute complet din fauna României.

În lucrarea „Istoria pădurii româneşti“ (Editura Ceres, 1976), academicianul Constantin C. Giurescu (tatăl istoricului Dinu C. Giurescu) tratează într-un capitol distinct însemnătatea activităţii de vânătoare în spaţiul românesc, din cele mai vechi timpuri.  

În debutul capitolului, autorul face referire la o serie de însemnări făcute de călători străini pe aceste aceste meleaguri, din care reiese cât de bogată era fauna pădurilor în urmă cu mai bine de 500 de ani.

Astfel, aflat în trecere prin Moldova dinspre Prut şi Nistru, francezul De Fourquevaulx nota în anul 1585 că „pădurile ne ofereau noaptea vînători tot atît de plăcute de mistreţi şi de urşi pe care îi pîndeam din vîrful copacilor cu archebuzele de care îşi făcuse rost fiecare din noi la Creman (Akkerman adică Cetatea Albă n.a.)“.

Aflat în călătorie tot prin Moldova, dar pe la începutul secolului al XVIII-lea, suedezul H. Weismantell observa că „în toată această ţară este un belşug nemaiauzit de tot soiul de sălbăticiuni: elani, cerbi, căprioare, urşi şi mistreţi, umblă prin ţară ca turmele de oi; sînt, de asemenea, foarte multe dropii, potârnichi, găinuşe de câmp şi de mesteacăn, raţe, gîşte, becaţine şi alte păsări, dar oamenii nu le vînează sau prind; dacă ar avea chef, locuitorii ar putea să se hrănească numai cu vânat 

Academicianul Constantin C. Giurescu precizează însă că afirmaţia despre dreptul oricui de a vâna oriunde şi oricând era totuşi exagerată, deoarece existau branişti, locuri unde aceste drepturi reveneau doar pentru domnitori, monahii mănăstirilor sau boieri. 

Pentru Transilvania, mărturiile călătorilor străini despre bogăţia animalelor sălbatice apar încă din secolul XIV. Antonio Bonfini spune despre această ţară că „este foarte bogată în boi, fiare sălbatice şi urşi“, iar Sebastian Munster scria, la jumătatea secolului al XVI-lea că în păduri sînt boi cu coamă şi bouri şi sînt şi cai sălbatici şi amîndouă aceste specii sînt de o iuţeală uimitoare, iar coamele cailor ajung pînă la pămînt“.

„Unele detalii noi asupra vînatului transilvan găsim la călătorul David Frolich a cărui operă a fost redactată între 1692 şi 1639...«Pădurile sunt pline de tot felul de sălbăticiuni. Se găsesc cai sălbatici, cu coama pînă la pămînt, apoi cerbi, căprioare, vulpi şi iepuri foarte mari ale căror piei se folosesc la îmbrăcămintea femeilor. Lupii şi urşii în părţile Ţării de Sus şi în regiunea Ţării Oltului se adună uneori în haite de cîte 30-40 şi aproape în fiecare noapte de iarnă sfîşie cîţiva cai»“.