Piatra Neamţ

articolul anterior articolul urmator

Meşteşuguri de odinioară: sumănăritul. Cum s-a implicat statul la 1910 pentru a pune industria pe roate

0
6 Jun 2020 15:57:49
Autor: Dan Sofronia
Cea mai cronofagă parte a sumănăritului era ţesutul postavului FOTO MJI Neamţ
Cea mai cronofagă parte a sumănăritului era ţesutul postavului FOTO MJI Neamţ

Neamţul, date fiind particularităţile geografice: cu multe zone de şes şi de munte, a fost un ţinut în care meşteşugurile tradiţionale au fost principalele ocupaţii prin care localnicii îşi câştigau pâinea. Unul dintre ele, astăzi pe cale de dispariţie, era sumănăritul.

Meşteşug aproape dispărut (doar câţiva meşteri populari îl mai practică, din an în Paşte), sumănăritul poate fi descris drept o tehnică de a face din lână o ţesătură folosită la confecţionarea sumanelor, haină ţărănească lungă, îmbrăcată atât de femei, cât şi de bărbaţi, ce face parte din portul popular tradiţional.

Acestui meşteşug, Gheorghe Radu, fost director al Arhivelor Naţionale Neamţ, i-a dedicat mai multe pagini, ca un soi de pomenire a celor dispăruţi, în lucrarea „Învăţământ, cultură şi personalităţi nemţene în documentele vremii“.

Neamţul era fruntea sumănăriei

Sub titlul „Postavurile din Târgu Neamţ“, profesorul din Piatra Neamţ scrie că una dintre îndeletnicirile de bază ale locuitorilor din zona de munte era sumănăria, care se practica pe o scară extinsă spre sfârşitul secolului al XIX-lea.

„În unele locuri – ne spun documentele – mai fiecare locuitor are stative şi sumănăria sa. Oraşul Târgu Neamţ şi împrejurimile sale ocupau, din acest punct de vedere, un loc de frunte. Astfel, locuitorii mahalalei Ţuţuieni, din oraşul de pe Ozana, se ocupau exclusiv cu sumănăria. Anual, se lucrau în această zonă a localităţii 150.000 oca (o oca înseamnă 1,291 kilograme) de lână, din care se fabrică 214.285 coţi (un cot înseamnă 66,4 centimetri) de suman; parte din acest produs se consumă în localitate, dar mai mult de trei părţi se exportă în deosebite localităţi ale ţării.“ Autorul cărţii subliniază şi că faima sumanelor din Neamţ a depăşit graniţele României. 

Tatăl lui Creangă, neguţător de sumane

Chiar şi colonelul Eugen Alcaz avea o măreaţă fabrică de postav, la o distanţă de aproape doi kilometri de Târgu Neamţ. Aceasta era vechiul stabiliment industrial construit de Mihail Kogălniceanu, la 24 februarie 1853.

De numele acestuia se leagă şi aducerea de „maşini dintre cele perfecţionate la acea vreme şi un însemnat număr de oi spaniole“. Iar pentru calitatea lor, produsele acestei fabrici au primit numeroase medalii de aur atât la expoziţiile naţionale, cât şi una la expoziţia de la Paris. Fabrica era „fala oraşului“, alături de „brânzeturile renumite“ şi „moara lui Teoharie“, de asemenea medaliată cu aur pentru făina de grâu. 

Confecţionarea unui suman începea cu torsul lânii. Grafică din colecţia CCDJ Galaţi

De altfel, cu negoţul de sumane se ocupa şi tatăl lui Ion Creangă, lucru pe care îl spunea şi autorul „Amintirilor din copilărie“, dar şi cei care au cercetat istoria familiei de răzeşi din Humuleşti: „Ca să poată face faţă nevoilor, Ştefan a Petrei, locuind în preajma târgului, se străduia să câştige câte ceva din ce îi putea aduce «negustoria din picioare» în zile de iarmaroc, cu sumane şi altele. Dar şi pentru aceasta a trebuit să plătească, deoarece nimeni nu era liber să facă nici chiar acest fel de neguţătorie «din picioare», adică fără dugheană. Şi iată-l pe Ştefan a Petrei silit să-şi scoată patentă şi să se înscrie în breasla precupeţilor, pentru care trebuia să plătească 70 lei pe an“.

Se pare că negoţul de sumane nu era foarte bănos la acele vremuri, deoarece tatăl lui Creangă a fost nevoit, pentru a-şi putea întreţine familia cu opt copii, să arendeze pământ în judeţul Iaşi: „Pentru păpuşoii necesari gospodăriei – puţinul pământ pe care-l avea în folosinţă în Humuleşti nefiind arabil –, tatăl lui Creangă a fost silit să caute şi să ia în dijmă un ogor tocmai pe moşia Făcuţii din ţinutul Iaşi“.

„La Humuleşti, torc şi fetele, şi băieţii

În ceea ce priveşte arta confecţionării sumanelor, ea presupunea multă muncă fizică, dar şi pricepere. Se realiza din diferite sortimente de lână, în funcţie de rasa şi vârsta animalului. Dacă sumanul era făcut din lână de miel, atunci era denumit „de miţe“, dacă lâna era de cârlan (miel la a doua tunsoare), era numit „de noaten“, însă lâna mai putea proveni de la oile brumării sau negre.

Procesul de producţie presupunea torsul şi ţesutul la război, dar nu era totul, pentru că urma, timp de câteva zile, bătutul materialului în piuă, sau pive, cum li se mai spunea. Operaţiunea avea rolul de a face ţesătura mai subţire, după care urma  confecţionarea propriu-zisă. 

Din firul de lână se ţesea postavul FOTO Arhivă/Cosmin Zamfirache

Cine putea povesti mai bine despre sumanele din Târgu Neamţ dacă nu Ion Creangă. „Elenuţa, tare aş vrea să am vreo 20 coţi de sumani de noaten buni pentru un suman pentru mine. I-aş plăti cât de scump numai să-i am“, se arată într-o epistolă a scriitorului, datată 30 aprilie 1883, adresată unei surori rămase în satul natal.

Şi că în Humuleşti sumănăritul era o ocupaţie de bază aflăm din „Amintiri“: „Într-o zi, pe aproape de Sânt’ Ilie, se îngrămădise ca mai totdeauna o mulţime de trebi pe capul mamei; nişte sumane să-i scoată din stative; alţii să-i nividească şi să înceapă să-i ţese din nou; un teanc de sumane croite nalt până-n grindă aştepta cusutul; (...) Toate ca toate, dar la cusut şi sărăduit sumane şi mai ales la roată mă întreceam cu fetele cele mari. Căci trebuie să vă spun că la noi, la Humuleşti, torc şi fetele şi băieţii, şi femeile, şi bărbaţii şi se fac multe giguri de sumane. (...) Cu asta se hrănesc mai mult humuleştenii răzeşi fără pământuri şi cu negustoria din picioare: vite, cai, porci, oi, brânză, lână, oloi, sare şi făină de păpuşoi; sumane mari, genunchiere şi sardace“.

Statul a înfiinţat şcoala de ţesătorie

Pentru a da amploare activităţilor meşteşugăreşti din zona Târgu Neamţ s-a implicat chiar statul. Într-o adresă a Prefecturii judeţului Neamţ către primăria urbei de la poalele Cetăţii Neamţ, din aprilie 1910, se arăta că Ministerul Industriei şi Comerţului a hotărât înfiinţarea unor centre de învăţământ industrial casnic pentru „dezvoltarea industriei la domiciliu“.

Până la acea dată, în toată ţara erau doar trei asemenea centre, luând fiinţă alte 13 ateliere la Tismana (Gorj), Berislăveşti (Argeş), Ciolăneşti din Deal (Teleorman), Moreni, Pietroşiţa şi Ludeşti (Dâmboviţa), Râncezi (Prahova), Ţăndărei (Ialomiţa), Babadag, Independenţa, Covurlui, Popăuţi (Botoşani), Pogoanele (Buzău) şi Târgu Ocna. 

În zilele noastre, sumanele mai pot fi văzute doar la spectacolele de folclor FOTO Arhivă Adevărul

La Târgu Neamţ se va întemeia, în toamna anului 1910, Atelierul industrial casnic de ţesut pânze, scoarţe şi covoare, care va deveni ulterior Şcoala de ţesătorie. Cursurile au început la 15 august 1911, sub conducerea maestrei-dirigintă M. Şerbănescu. Condiţiile pentru cei care se puteau înscrie la şcoală erau simple: să fie de preferinţă femei, cu vârsta minimă de 14 ani şi să posede certificat de absolvire a cel puţin patru clase.

Profesorul Radu mai arată că „în răspunsul către Ministerul Industriei şi Comerţului, autorităţile oraşului Târgu Neamţ aduc mulţumiri pentru atenţia şi bunăvoinţa ce aţi arătat faţă de această comună, subliniind că, pentru buna funcţionare a acesteia, administraţia comunală va da tot concursul şi sprijinul ce-i va reveni“. 

Vremurile au trecut, iar peste sumănărit s-a cam aşternut praful. Doar câţiva meşteri populari din Neamţ mai confecţionează în anul 2020 sumane. Duc mai departe moştenirea culturală din străbuni şi alţi meşteşugari, care se ocupă cu crearea de costume populare, broderii, mobilă, olărit, tapiserie, covoare, măşti sau confecţionarea de obiecte din lemn sau piatră. 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii