Plutăritul pe Bistriţa, îngropat de marele baraj. Unde era Cimitirul plutaşilor - „Cer sus, clopote de ape izbindu-se cu furie de colţii de stâncă, jos“ FOTO

Din cele mai străvechi timpuri, plutăritul a fost o ocupaţie de bază a muntenilor de pe Valea Bistriţei, care transportau lemn de la Dorna la Piatra Neamţ şi până la Galaţi

Vreme de secole, plutăritul a fost una dintre ocupaţiile de bază ale localnicilor din zona de munte a judeţelor Suceava şi Neamţ, care au beneficiat de două comori oferite de natură: râul Bistriţa şi codrii nesfârşiţi ai Moldovei. 

În perioada interbelică, plutăritul a atins apogeul: istoricii arată că 25.000 de familii se întreţineau din această meserie - fie că era vorba de cei care tăiau lemnul, fie de cei care îl

transportau până pe malurile Bistriţei, fie de cei ce încărcau şi descărcau marfa, fie de plutaşii get-beget. 

Tradiţia plutăritului pe Bistriţa a fost  curmată brusc, la începutul anilor '50, când a început construcţia colosului de beton de la Bicaz, Barajul Izvorul Muntelui.

De la Dorna la Galaţi

Dimitrie Cantemir spunea că Bistriţa curge atât de repede că „cele mai mari pietre le surpă şi le duce cu sine“. Într-adevăr, este râul cel mai torenţial şi mai puternic din masivul oriental al Carpaţilor. Însă puterea apei a fost folosită, încă din timpuri străvechi, de localnici pentru a transporta lemn cu ajutorul plutelor. 

„Plutăritul e atestat documentar încă de la 1466, aşa cum reiese dintr-un act al voievodului Ştefan cel Mare, prin care scutea pe locuitorii din satul Negreşti, Neamţ, de vama pentru peşte, fier şi plute. După unii istorici, plutăritul pare să se fi practicat chiar înainte de formarea statului feudal Moldova. 

Lemnul era transportat cale de cîteva sute de kilometri. FOTO Adevărul.ro

Este vorba de aşa-numitul plutărit «sălbatic», cum mai este denumit de unii cercetători“, scrie profesorul Gheorghe Radu, fost director al Arhivelor Statului Neamţ, în lucrarea „Pagini alese din

istoria judeţului Neamţ“. 

Vremea bună sau rea dădea startul şi încheierea sezonului de plutărit pe Bistriţa. În general, se începea pe la sfârşitul lunii martie şi, timp de vreo 30 de săptămâni, până la începutul lui noiembrie, pe

Bistriţa era o circulaţie intensă. Convoaiele de plute porneau de la Dorna sau Cârlibaba, nu departe de izvoarele râului, şi ajungeau până la Galaţi.

O meserie periculoasă

Transportul lemnelor se făcea foarte greu pe cursul superior al râului. Lăţimea albiei era mică din cauza reliefului accidentat, ceea ce amplifica viteza curgerii apei în aceste sectoare, iar unele porţiuni erau brăzdate de stânci ascunse de apa care-şi modifica adâncimea în urma ploilor abundente. Obstacolele acestea au fost responsabile pentru pierderea multor vieţi omeneşti în acea perioadă de apogeu a plutăritului.

„El are de trecut (n.r. - plutaşul) prin locul numit de ei pe drept «Cimitirul plutaşilor», în zona Toancele. Pe o lungime de aproape jumătate de kilometru ai pe dreapta zidul muntelui Pietrosul şi pe stânga Giumalăul şi Rarăul. Cer sus, clopote de ape izbindu-se cu furie de colţii de stâncă, jos. Nici un chip de a-ţi salva viaţa din acest infern, timp de 10-15 minute nu-şi mai aminteşte de sine că trăieşte“, consemna presa pietreană în 1933, surprinzând în detaliu gradul de periculozitate al plutăritului pe Bistriţa.

Plutăritul pe Bistriţă a încetat la începutul anilor 1950, când a început construcţia barajului de la Bicaz. FOTO Dan Sofronia

Despre riscurile meseriei de plutaş a scris, pe la 1900, şi inginerul Mihail Anania, fost şef al Ocolului Silvic Tarcău, în cartea „Descrierea pădurii Tarcău şi plutăria pe Bistriţa“: 

„A dolii (n.r. - a încetini) o plută însamnă că, cu ajutorul cârmelor, să se scoată din şipotul apei, unde

ea este mai adâncă, căci oricât de mică ar fi panta, tot curentul pe dedesupt e ceva mai mare şi a o da în dolie unde curentul e mai slab, în care caz ea merge cu mult mai încet. Aceasta pentru a da loc plutei mai grele din urmă, ce vine cu o viteză mai mare spre a trece înainte, în urma căreia dă şi dânsa în şipot spre a-şi continua drumul. Această curtenie se face de nevoie, căci contrariu pluta mai grea din urmă, având o viteză mai mare, ar ajunge pluta de dinainte, ar isbi-o şi de multe ori o sfarmă şi poate constitui şneamăte (n.r. - suprapuneri de plute) care sunt atât de periculoase pentru plutaşi, care răpesc viaţa atâtor zecimi de oameni în un sezon de plutire“.

Doi pe o plută: cârmaciul şi dălcuşul

În perioadele când Moldova a fost sub stăpânire otomană, transportul lemnelor cu plutele pe Bistriţa se făcea în contul tributului anual, turcii fiind stăpâni pe pădurile şi pe comerţul cu lemn din zonă până în 1862. Regulamentul Organic a adus, însă, dreptul de proprietate al locuitorilor pe unde trece Bistriţa, hotărându-se plutăritul fără nicio taxă pe râu. 

În alţi ani, s-a hotărât ca transportul plutelor „să fie liber şi fără nici o plată, iar podurile stătătoare şi morile de pe acest râu să fie desfiinţate, pentru ca plutele să nu mai aibă piedici, Bistriţa fiind considerată ca obştească comunicaţie“. Trecerea plutelor pe râu şi popasul pe maluri au devenit libere din deceniul şapte al secolului XIX. Doar din când în când se aplicau unele taxe de plutărit. 

După 1990, foştii plutaşi au mai făcut incursiuni pe cursul superior al Bistriţei. FOTO: Dan Sofronia

Cum se făcea plutăritul pe râu? Butucii de lemn din stivele de pe maluri erau traşi în apă, unde erau legaţi câte 10-20, formând căpătâie, iar mai multe căpătâie formau pluta. Legătura dintre căpătâie

se făcea prin aşa-numitele giniuri - nuiele împletite prin încălzire la foc. Pluta era prevăzută cu cârmă din lemn, la ambele capete, alte accesorii fiind spranga de sârmă ori odgonul din coajă de tei şi un tăiac - care era un fel de par. 

Toate acestea serveau la prinsul plutei de mal în timpul nopţii sau la locul de debarcare. Pluta era condusă de un cârmaci şi de un dălcăuş; primul sta în frunte, iar al doilea, în spate. Interesant este faptul că la multe plute erau folosite şi femeile, dar nu în zona periculoasă a Bistriţei.

Reglarea traficului pe apă

„Oricum, cârmaciul trebuia să fie un foarte bun cunoscător al drumului: e vorba, în primul rând, de zona Toancelor şi zona valurilor înfuriate din valea Tarcăului. În restul drumului, pe Bistriţa, cât şi pe Siret, până la Galaţi, nu mai era o problemă pentru oricare cârmaci“, explică profesorul Radu. 

Cele mai periculoase pentru plutaşi erau puhoaiele create de ploi, debitul mare şi viteza apei făcând imposibile manevrele şi menţinerea direcţiei. Se produceau adesea incidente grave: plutele erau smulse de la malul apei şi îngrămădite în grinduri şi poduri, formând aşa-zisele închisori de pe un mal pe altul, dând de lucru plutaşilor săptămâni întregi. 

Plute la Piatra Neamţ, în perioada interbelică. FOTO: vizitneamt.ro

Chiar dacă cele mai multe cazuri mortale se petreceau după ce ploua mult, riscuri erau şi în vremuri de secetă, pentru că debitul scădea, iar stâncile ieşeau la suprafaţă. Astfel că o izbitură putea fi fatală plutelor, care erau sfărâmate. 

Pentru înlăturarea acestor pericole, la începutul secolului XX, societăţile de exploatare şi de fabricare a cherestelei au făcut baraje pentru ridicarea nivelului apei, care, atunci când era nevoie, erau deschise, iar plutele îşi continuau drumul spre Piatra Neamţ şi Galaţi. 

De-a lungul Bistriţei şi al Siretului erau mai multe staţii de plutărie, numite schele, cele mai importante fiind cele de la Dorna, Broşteni, Straja, Piatra Neamţ, Căleni şi Galaţi. De la Piatra Neamţ, plutăria se făcea colectiv şi nu individual, erau organizate cete, conduse de dragomani, iar la Căleni dălcăuşii părăseau pluta şi se întorceau acasă.

Vă mai recomandăm să citiţi: 

„Moara lui Asachi“, prima fabrică de hârtie din Moldova. Ciudata materie primă folosită şi motivul pentru care a dat faliment

Biserica seculară salvată din apele lacului Bicaz. Unde poate fi vizitată capodopera acum

: