Stâncile cu legende din Ceahlău. Poveştile care au stat la baza atribuirii numelor Clăile lui Miron şi Piatra cu apă

O drumeţie spre culmile Ceahlăului, muntele sfânt al românilor, scoate în calea turistului formaţiuni stâncoase ciudate. Numele lor a fost dat de legendele locului.

O drumeţie pe potecile Olimpului românilor, Pionul, Muntele sfânt al românilor sau Kogaionul, aşa cum i se mai zice Ceahlăului, străbătând orice traseu pasul te poartă prin locuri neasemuite, cu privelişti de o spectaculozitate rară. Mirificul zonei este amplificat de formaţiuni stâncoase ce ies în cale impunând prin dimensiune şi formă, mai toate având câte-o legendă ce le dă numele. 

Frânturi din ele pot fi aflate de pe panourile amplasate în apropierea lor, iar pe larg din pagina Administraţiei Parcului Naţional Ceahlău, la secţiunea „Legende“.

„Muntele Ceahlău este unic în spaţiul românesc - are hram şi are sărbătoare, dar, mai mult decât toate, are nenumărate legende şi poveşti. (...) O lume populată cu fiinţe fantastice sau reale şi personaje istorice vă este dezvăluită, exprimând creativitatea, măsura şi bunul gust al munteanului de la poale de Ceahlău de la care a aflat Vasile Alecsandri frumoasele balade ale Mioriţei, Şalgăi, Miului sau Hoţul şi domniţa şi Biserica rispită. Nu lipsesc din poveştile lor urieşii, căpcăunii, dracii, zânele, Noureanu, Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne, Dumnezeu şi Sfântu' Petru, vrăjitoare, călugări, boieri, ţărani, haiduci, dar şi Alexandru cel Bun, Dragoş-Vodă sau Ştefan cel Mare şi Vasile Lupu“, se arată pe www.ceahlaupark.ro. 

Două din aceste legende, care au dat numele unor formaţiuni stâncoase, prezentăm în continuare, ele fiind culese şi prezentate de profesorul doctor în istorie Daniel Dieaconu, un pasionat cercetător al muntelui, de loc din Grinţieş, localitate aflată exact la poalele masivului.

Clăile lui Miron

Plecând de pe platoul alpin, de la cabana Dochia, coborârea muntelui se poate face pe poteca Ocolaşul Mare - Poiana Maicilor, ajungând în micuţa localitate Izvorul Muntelui, traseul ducând turistul pe la baza Clăilor lui Miron.

„Coborând pe sub Ocolaşul Mare spre Poiana Maicilor, trecem pe sub Pavilionul Dacic şi Coloana Dorică, pe lângă Ocolaşul Mic, de unde un chip de dac priveşte din stâncă, ne îndreptăm spre Creasta Cocoşului. În stânga te întâmpină două stânci cu forme ciudate, asemănătoare cu nişte căpiţe sau clăi, precum cele făcute de munteni în ţarinile de la poalele muntelui“, consemnează istoricul pomenit. 

Denumirea lor pleacă de la numele unui cioban bătrân, de loc din Bicazul Ardelean, despre care se spune venea aici cu oile sale, alegând păşunea de sub Masa Dacică. 

Fermecat de frumuseţea locului, munteanul se oprea adesea să privească în zare spre Hăşmaş, spre Piatra Singuratică şi-i plăceau cele două stânci ciudate şi ascuţite, lângă care şedea şi cânta din fluier. Despre cum s-a ajuns ca imensele pietre cu formă ciudată să capete numele ciobanului, iată ce spune legenda: 

„Vietăţile pădurii îl ascultau vrăjite. Chiar şi pustnicul Ghedeon cobora de la adăpostul său de lângă Piatra Altarului ca să-i asculte viersul neasemuit. Ciobanii şi schivnicii, caprele negre, vulturii ţipători numiţi ceahlăi, stâncile şi vârfurile îl ştiau acolo. Îi auzeau fluierul. Toate îl îndrăgeau şi el le iubea peste poate. Se spune că a murit stors de vlagă lângă stâncile sale. Oasele-i albite de vremuri nu s-au mai găsit şi oamenii au zis că le-au primit stâncile. Fluierul său nu mai doinea. Dar uneori, când vântul se îndârjeşte cu răsuflarea-i grea printre jnepeni şi stânci, parcă se mai aude fluierul lui Miron răzbătând dinlăuntrul pietrelor sale“. 

Cele două stânci pot fi lesne văzute şi la urcuş, şi la coborâre, dar parcă-s mai spectaculoase dacă sunt observate venind de la cabana Dochia, fiind scose în evidenţă de valea din spatele lor, cu păduri seculare din care se iţesc creste montane.

Oierul bogat, dar slut, de care fetele fugeau ca de Ucigă-l Toaca

Stânca Piatra cu apă se află pe traseul Lutu Roşu - cabana Dochia  

Numele Piatra cu apă a fost dat stâncii aflate pe traseul Izvorul Muntelui - Lutul Roşu - cabana Dochia de o povestioară de dragoste cu final trist. Pe muntele Grinţieş îşi avea stânile un oier bogat, care-şi ridicase casă mândră departe de sat. 

„Era slut şi burduhos, dar avuţia sa îl făcea stăpânul multor lucruri frumoase. Ieşea duminica la horă îmbrăcat cu veşminte bogate, iar în chimir îi zăngăneau galbenii, dar fetele fugeau de el ca de Ucigă-l Toaca! O duminică aşa, două, trei şi Budihăul, cum îl porecleau oamenii, şi-a dat seama că o soţie frumoasă nu poate avea decât dacă o va cumpăra. A trecut munţii spre Ţara Dornelor şi a aflat o familie săracă, unde tatăl, tăietor de lemne, nu reuşea să hrănească multele guri care cereau de mâncare. Cu barda şi beschia nu câştiga decât pentru traiul de la o zi la alta. Visa să aibă un car şi doi boi“, spune povestea. 

Budihău aflase despre omul sărac că avea o fată frumoasă şi harnică, iar la un pahar de rachiu s-a învoit s-o dea pentru carul cu boi şi o vacă. Apoi Măriuţa, că aşa o chema, a acceptat rugăminţile părinţilor, trecând munţii la noua casă. Dar n-a fost să fie fericită, n-a avut copii, iar soţul o păzea ca pe ochii din cap, iar de rămânea singură, un câine fusese învăţat să sară asupra oricui se apropia de ea. 

Într-o zi, când culegea afine pe platoul Ceahlăului, fata s-a întâlnit cu un tânăr baci, ce-şi pierduse o oaie într-o râpă spre Pietrele Detunate.

„Nu ştim dacă dragostea e într-adevăr un lucru cu rost sau câinele s-a prostit, dar cei doi s-au iubit două veri sub privirile înţelegătoare ale câinelui ce-i păzea de deasupra bolţii unde se adăposteau tinerii îndrăgostiţi. Într-a treia vară însă, Budihău prinse de veste. Tocmi cu bani grei patru haidăi ce l-au lovit pe tânărul fecior cu baltagele şi l-au prăvălit în prăpastia ce se întindea adânc sub stânca ce fusese martora atâtor clipe de iubire. Fata veni zi după zi, aşteptându-şi zadarnic iubitul, măcinată de gânduri grele. Iată că într-o zi câinele descoperi leşul tânărului cioban“, mai spune legenda.

De supărare, fata a vrut să se arunce în prăpastie, dar de durere a leşinat. Era vegheată de câine, iar la un moment dat a simţit apropierea haidamacilor ce veneau să o prindă şi s-o ducă înapoi la soţ. 

„Credinciosul câine slobozi urlet puternic ce-o trezi pe stăpâna sa. Văzând pe ucigaşii dragului ei că se apropie, porni să se caţere pe stânca înaltă şi dreaptă, ce părea imposibil de urcat. Câinele porni şi el credincios, dar căzu în prăpastie. Haidăii lui Budihău au privit uimiţi la fata ce ajunse în vârful stâncii şi să se caţere după ea nu au avut curaj. Au aşteptat trei zile, dar fata nu a coborât. Se spune că trei săptămâni s-a auzit vaietul ei, pe vârfuri, pe la stânci. Deodată vaietul a contenit. Din vârf de stâncă au început să picure stropi de apă limpede ca lacrima. Erau chiar lacrimile fetei. Au venit oamenii să vadă piatra stearpă din care curgea acum apă. Şi-au dat seama că e roua ochilor fetei şi i-au zis stâncii Piatra cu apă“, este sfârşitul poveştii. 

Şi se spune că cei ce înnoptează la Piatra cu apă aud în noapte plânset greu. Este al fetei ce-şi plânge nefericita dragoste.