Ciuma, tifosul şi holera la români - molimele care au secerat mii de vieţi de-a lungul timpului. Ciuma lui Caragea ucidea 300 de bucureşteni pe zi

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ciuma - ilustraţie biblie 1885    FOTO: shutterstock
Ciuma - ilustraţie biblie 1885    FOTO: shutterstock

De-a lungul istoriei, poporul român s-a confruntat cu multe şi cumplite epidemii care au făcut ravagii în rândul populaţiei. Iată efectele celor mai nemiloase molime care s-au abătut asupra românilor.

Ciuma sau pesta, denumire ce provine din latinescul „pestis”, care înseamnă epidemie, este o boală infecţioasă deosebit de contagioasă, produsă de o bacterie - Yersinia pestis. Numeroase pandemii au izbucnit de-a lungul anilor, iar în prezent, anual, încă mai apar circa 1.500 de cazuri la nivel mondial. 

28 de ani de ciumă au făcut prăpăd în ţară 

La români, relatări despre exstenţa ciumei există din secolele XIII-XV, însă epidemiile sunt consemnate din secolul al XV-lea.

„Între secolele XV-XVII, echilibrul demic al populaţiei din Transilvania a fost afectat. S-au înregistrat 28 de ani de ciumă (1480, 1495, 1530, 1553-1554, 1556-1558, 1572, 1574-1575, 1586, 1601-1603, 1622-1623, 1633-1636, 1645-1648, 1660-1661, 1663-1664, 1675, 1677). Oraşele Braşov, Sighişoara şi Sibiu au fost grav afectate, între anii 1572-1573, de o puternică epidemie de ciumă care a făcut un număr important de victime, iar în anul 1599 o epidemie de variolă a făcut multe victime în rândul copiilor. Cel mai grav episod de ciumă, care a bulversat fondul demic al Transilvaniei, a fost înregistrat în anul 1646, pe timpul principelui Gheorghe I Rákóczy. Şi Ţara Românească a cunoscut, între sec. XV-XVII, 16 episoade de ciumă (1476, 1509, 1553-1554, 1603-1604, 1637, 1661, 1674-1675, 1684-1686, 1691-1692, 1697) , iar Moldova tot atâtea (1476, 1512, 1552-1553, 1588, 1603, 1641, 1652, 1661, 1675-1678, 1681, 1692-1693)”, explică, pentru Adevărul, Conf. univ. dr. Claudiu Neagoe, Universitatea din Piteşti, Facultatea de Ştiinte Socio-Umane.

„Au murit mulţi oameni, cât nu-i putea îngropa şi-i arunca prin gropi, de-i năruia”

Primele  măsuri concertate împotriva bolii privesc închiderea graniţelor. Străinii sunt atent evaluaţi din punct de vedere medical. La ordinul domnitorului Grigore Ghica, la Pantelimon se construieşte un spital pentru ciumaţi şi ia naştere breasla cioclilor -  cei care se ocupau, contra-cost şi în schimbul unor scutiri de dări, cu manipularea şi îngroparea victimelor ciumei şi care puteau să facă aceste lucruri pentru că dobândiseră imunitate faţă de boală, de care se vindecaseră.

Iată câteva relatări referitoare la ciumă, de la acea epocă:

„În anul acesta 1646, în toată ţara a fost o foarte mare ciumă. Şi soţia mea, Rósás Erzsébet a avut două gâlci, chiar şi un buboi, dar Dumnezeu i-a ţinut zilele cât a zăcut şi s-a vindecat. [...]. Au murit şi fiii şi fetele fiului meu, Szabó Ferencz, locuitor în Cluj, şi aşa, în ciuma de atunci au murit toţi nepoţii mei. Mi s-au dus mulţi prieteni binevoitori şi neamuri ale mele”, se arată în Memorialul lui Nagy Szabó Ferencz, din Târgu Mureş (1580-1658).

Despre cumplita molimă a relatat şi Ion Neculce, în Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat: „S-au scornit o ciumă mare în toată ţara în zilele acestui domnu Dumitraşco Cantacuzino la vleato 7183 [1675], de la luna lui iuni, ş-au ţinut pân’la ghenar. Ş-au murit mulţi oameni, cât nu-i putea îngropa şi-i arunca prin gropi, de-i năruia”,

Potrivit  cărturarului  grec Constantin Dapontes, la Bucureşti, în anul 1738, ciuma a făcut, din iunie până în octombrie, peste 10.000 de victime, însă cea mai cumplită epidemie de ciumă din Ţara Românească a avut loc în anii 1812-1813, sub domnia lui domnia lui Ioan Gheorghe Caragea, când s-au înregistrat circa 90.000 de victime la nivelul întregii ţări. 

image

Holera a făcut printre români peste 12.000 de victime numai între 1831 şi 1832

Holera, oaltă boală infecţioasă considerată foarte agresivă, are la bază o bacterie (vibrio cholerae) care blochează mecanismul apei la nivel intestinal şi se manifestă printr-o diaree severă în timpul căreia organismul pierde până la 20 de litri de apă în 24 de ore. La noi, boala a fost adusă (în timpul primei pandemii de holeră izbucnite în India) de armatele ruse, în anul 1831, moment la care Moldova şi Ţara Românească se aflau sub administraţia militară rusească. 


„Între anii 1831-1832, holera a făcut 5.182 de victime în Moldova şi 6.960 de victime în Muntenia”, precizează Conf. univ. dr. Claudiu Neagoe, de la Facultatea de Ştiinte Socio-Umane a Universiţăţii din Piteşti.

Românii mai cunosc însă un episod teribil al bolii în timpul cei de-a doua pandemii de holeră, pornită tot din India, pe la 1841. De data aceasta, boala este adusă la noi prin portul Galaţi de un vas venit din Orient. Molima face prăpăd în oraş si se întinde până la Bârlad, Bacău şi Iaşi, care ajunge să se confrunte din nou cu teribila boală.

Anul 1831 a fost unul dintre cei mai greu încercaţi de molimă, iar impactul efectelor sale dramatice a a fost atât de mare, încât oamenii au început să se raporteze în timp la holera din 1831.

Istoria consemnează holera şi ca pe un duşman puternic al ostaşilor români care au trecut Dunărea spre Bulgaria, în timpul celui de Al Doilea Război Balcanic, în iunie 1913. La acea vreme, 15.000 de militari s-au îmbolnăvit de holeră, iar o zecime dintre ei au fost răpuşi de boală. Medicul Ion Cantacuzino a reuşit să producă un vaccin antiholeric, însă acest lucru nu a împiedicat extinderea molimei.

În România, cazuri de holeră au fost înregistrate şi mult mai târziu. La 1981, când au fost consemnate aproape 800 de imbolnăviri. Alţi 4 pacienţi au s fost diagnosticaţi cu holeră în 1984 şi încă 8 la şapte ani distanţă. 

Vinovată de cea mai mare catastrofă epidemică din România este însă Tifosul.

300.000 de români au murit de tifos în 1916

Tifosul, boală infecţioasă, transmisă de păduchi, a cărei denumire vine din grecescul „typhos” (ameţit), termen care descrie felul în care ajungeau să se simtă cei cuprinşi de molimă, mai este cunoscută ca şi „boala tranşeelor“, pentru faptul că a fost asociată zonelor de conflict armat. Soldaţii români care au luptat în timpul Războiului de Independenţă (1877-1878) au avut de suferit de pe urma acestei boli. La fel şi ostaşii noştri din Primul Război Mondial. Cruntul an 1916, când armata română este nevoită să se retragă în Moldova s-a încheiat cu mii de morţi, din caza penuriei de hrană, apă potabilă şi medicamente, care a dus declanşarea epidemiei de tifos şi a febrei recurente.
 

„În 1916, aproximativ 300.000 de români au murit de tifos“, explică, pentru „Adevărul“, conf. univ. dr. Claudiu Neagoe. Iar victimele nu au fost doar din rândul trupelor armate, ci şi din cel al populaţiei civile. În ciuda producerii, între timp, a vaccinului anti-tifos, boala avea să înregistreze un vârf în 1936.

Piteşti



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite