Cum a ajuns un român să îl convingă pe ayatollahul Khomeini să detensioneze o criză diplomatică

Nicolae Ştefan s-a întâlnit cu ayatollahul Khomeini în 1984, pe când era ambasador în Iran FOTO: Nicolae Nedelcu

Ambasador al României în Iran între 1978 şi 1986, Nicolae Ştefan a reuşit în 1984 să îl convingă pe temutul ayatollah Khomeini, liderul suprem al Iranului, să detensioneze o criză diplomatică ce era cauzată de faptul că ayatollahul refuza să primească în audienţă ambasadori străini. Iar acest refuz data de la începutul lui 1981, după încheierea crizei ostaticilor de la Ambasada SUA.

Născut pe 18 decembrie 1923, Nicolae Ştefan are acum 95 de ani. A fost ministru adjunct al Agriculturii timp de şase ani, ambasador în Iran timp de 8 ani, între 1978 şi 1986, iar după Revoluţia din decembrie 1989 a fost primul ministru al Agriculturii.

Nicolae Ştefan a făcut studii inclusiv la universitatea americană Berkeley. În perioada în care a fost ambasador şi inclusiv Decan al Corpului Diplomatic în Iran, Nicolae Ştefan, considerat unul dintre întemeietorii horticulturii şi pomiculturii moderne în România, a fost martor la schimbările dramatice petrecute acolo. L-a cunoscut pe şahinsahul Mohammad Reza Pahlavi, a fost martor la căderea regimului acestuia în 1979.

Nicolae Ştefan a prezentat scrisorile de acreditare şahului Reza Pahlavi pe 23 august 1978. Legat de întâlnirea cu Reza Pahlavi, Nicolae Ştefan spune că ”Era un protocol strict ce trebuia respectat la întâlnirea cu şahul: cum să te prezinţi, cum să te apropii de şah, să nu te întorci cu spatele la el, să îi înmâneze scrisorile de acreditare ca ambasador cu ambele mâini, să fii însoţit de către consilierul politic şi cel economic”.

Ulterior, a reuşit să detensioneze un mare impas diplomatic, cauzat de faptul că Imamul Khomeyni refuza să primească în audienţă ambasadori străini, cu excepţia celor din ţările islamice.

Nicolae Ştefan l-a convins în 1984 pe ayatollahul Khomeini să îi primească pe ambasadorii străini. Întâlnirea a făcut vâlvă în presa vremii, iar raporturile între oficialităţi şi corpul diplomatic au decurs spre normalitate.

Cum s-a ajuns însă la acest impas diplomatic? Pe 4 noiembrie 1979, mii de studenţi iranieni au atacat ambasada Statelor Unite la Teheran şi au luat ostatici 52 de diplomati şi angajaţi ai misiunii americane. Din cauza crizei ostaticilor de la ambasada SUA de la Teheran, criză ce a ţinut din noiembrie 1979 şi până în ianuarie 1979, majoritatea ambasadelor vestice au protestat şi şi-au retras ambasadorii. Nicolae Ştefan, care prezentase scrisorile de acreditare la 23 august 1978, a ajuns foarte repede, după trei ani şi jumătate, să fie decan al Corpului Diplomatic.

Şi, după cum a declarat Nicolae Ştefan pentru Adevărul, ”Fiind decan, la a cincea aniversare a Republicii Islamice Iran, eu, împreună cu corpul diplomatic, am cerut să fim primiţi de către imamul Khomeini. Am prezentat această cerere ministrului Afacerilor Externe, doctorul Ali Akbar Velayati. Şi acesta mi-a spus: ”Îmi pare rău, nu pot să îţi dau răspunsul pe loc, fiindcă imamul Khomeini are un regim special şi trebuie să vorbesc cu echipa sa şi să cer şi să părerea lui”. După patru zile, pe 7 februarie 1984, am fost primiţi de către imamul Khomeini. Eu, ca decan al Corpului Diplomatic din Iran, am pregătit un scurt discurs. Şi acest discurs a fost dat în prealabil grupurilor de ambasadori din America şi Asia. Şi toţi au fost de acord să mergem. Însă fiecare dintre ambasadori a propus câte ceva, unii mai mult, alţii mai puţin. Eu am spus că nu se pot introduce cereri ale unui ambasador separat, ci că trebuie să fie o solicitare colectivă”.

”M-am aşezat pe canapea lângă imamul Khomeini”

Legat de întâlnirea cu imamul Khomeini, Nicolae Ştefan îşi aminteşte că acesta l-a primit într-o casă ce era în spatele moscheii Jamaran, în nordul Iranului: ”Acolo se putea ajunge pe jos sau cu bicicleta. Acolo, fiecare am stat turceşte, iar eu am ţinut un scurt discurs. Imamul Khomeini stătea pe o canapea de trei locuri. La picioarele imamului se aflau înalţii oficiali din Ministerul de Externe. După ce i-a fost adusă la cunoştinţă varianta tradusă a discursului pe care eu îl ţinusem în engleză, imamul Khomeini a făcut un semn cum că ar fi de acord. Eu am înţeles că ar fi de acord să mă aşez lângă dânsul. Şi m-am aşezat pe canapea lângă imamul Khomeini. Iar la final, ambasadorii ţărilor arabe mi-au spus: ”Ai făcut o ispravă foarte mare că te-ai aşezat în numele nostru lângă imam”. I-am spus printre altele imamului să pornească o discuţie cu Irakul. Se ştie că pe 22 septembrie 1980 Irakul declarase război Iranului. Noi am propus ca să facă tratative să înceteze acest război între două ţări islamice. Imamul Khomeini mi-a spus atunci un lucru foarte interesant: ”Ne sfătuieşte domnul ambasador al României să negociem cu Irakul. Dar eu vreau să îl întreb ceva: când un hoţ îţi intră în casă, îl inviţi la discuţii sau îl dai afară?” Imamul a spus a spus clar că nu stă la discuţii cu o ţară care a invadat Iranul”.

Mai trebuie spus că tot din cauza crizei ostaticilor de la Ambasada SUA din Teheran, Iranul a plătit un preţ foarte scump: relaţiile cu SUA au fost deteriorate iremediabil, iar o mare parte a lumii, cu preponderenţă cea Occidentală, a ţinut partea Washingtonului. Drept urmare, atunci când dictatorul irakian Saddam Hussein a atacat Iranul în 1980, acţiunea acestuia a rămas fără urmări din partea Consiliului de Securitate al ONU.