De ce femeile abuzate se ataşează de partenerii agresivi, le caută scuze şi refuză să-i părăsească. Sindromul Stockholm în violenţa domestică

FOTO Shutterstock

Există femei victime ale violenţei domestice care au făcut o obişnuiţă în a găsi scuze bărbaţilor care le agreseză, pe care refuză să-i părăsească chiar şi atunci când au ocazia, în ciuda supliciilor la care sunt supuse. Mai mult decât atât, resping orice ajutor venit din partea rudelor, poliţiei sau instanţelor, considerând că acţiunile partenerilor sunt perfect justificate. Psihologii numesc acestă atitudine „sindromul Stockholm“.

“Sindromul Stockholm descrie o reacţie psihologică aparent anormală şi de neînţeles. Victima unei situaţii de violenţă sau abuz stabileşte o legătură emoţională puternică cu agresorul, manifestând sentimente pozitive faţă de acesta şi mergând până la situaţia în care îl apară şi protejează pe cel care-i face rău, în relaţia cu autorităţile sau cu alte persoane apropiate care vor să intervină pentru a oferi sprijin şi ajutor. Acest răspuns aparent atipic cuprinde o serie de reacţii şi comportamente ale victimei: sentimente pozitive faţă de agresor şi emoţii negative faţă de familie, prieteni sau autorităţi care încearcă să o salveze sau să o sprijine pentru a ieşi din situaţia de abuz, susţinerea motivelor şi comportamentelor agresorului şi incapacitatea de a se angaja în comportamente care au ca finalitate eliberarea din relaţia de control şi opresiune”, explică, pentru "Adevărul", psihologul Ionuţ Ghiugan.

Etimologia acestui termen este legată de un caz real de jaf petrecut la o bancă din Stockholm, în care mai mulţi angajaţi au fost ţinuţi ostateci pentru câteva zile, timp în care au ajuns să se ataşeze emoţional de răufăcători, cărora le-au luat apărarea după eliberare. Sindromul este însă şi mai prezent în violenţa domestică, unde victimele ajung să treacă de partea agresorilor, ca un mecanism defensiv de de supravieţuire. 

“Acest model de comportament adoptat în situaţii extrem de violente (luare de ostatici, răpiri, etc.) sau în relaţii interpersonale (în relaţii de cuplu, în relaţii de familie părinte-copil) are la bază activarea unor mecanisme adaptative care au ca scop supravieţuirea individului”, mai spune renumitul psiholog. 

Acceptarea violenţei se exersează în copilărie

La întrebarea cum ajung aceste victime ale violenţei domestice să se identifice cu partenerii care le abuzează şi le umilesc, răspunsul trebuie căutat în copilăria celei/celui care acceptă şi tace, la fel cum pornirile violente ale agresorului trebuie căutate tot în anii copilăriei.
 

“Identificarea cu agresorul şi perspectiva acestuia, colaborarea în menţinerea contextului traumatic reprezintă un tipar care are la bază atât activarea sistemului biologic de supravieţuire, dar şi comportamente învăţate de individ în istoria lui de viaţă, în relaţie cu principalele figuri de ataşament (părinţii). Atunci când un copil se formează într-un mediu lipsit de iubire şi sprijin, în care se simte respins şi neacceptat, iar principala «metodă educativă» este frica şi violenţa (fizică şi psihică), pentru a supravieţui acestui mediu toxic, copilul se adaptează prin modul în care îşi formează personalitatea şi felul de a gândi. Astfel, copilul acceptă şi normalizează comportamentele abuzive ca făcând parte din viaţa de relaţie de zi cu zi şi adoptă comportamente conformiste şi de colaborare cu agresorul părinte”, spune specialistul.

Experienţele abuzive din anii copilăriei îşi pun amprenta asupra personalităţii viitorului adult care preia abuzurile ca forme de  iubire şi ataşament. “Adulţii proveniţi din acest mediu familial au o stimă de sine scăzută, un sentiment de lipsă de valoare şi dezvoltă probleme emoţionale. Ca adult, atunci când intră într-o relaţie are aceleaşi aşteptări ca şi în trecut faţă de persoana învestită emoţional şi adoptă la nivel inconştient aceeaşi atitudine şi comportament pentru a “supravieţui” noii relaţii abuzive”, mai spune Ionuţ Ghiugan. 

O fetiţă care a crescut în teroare psihologică va accepta astfel de atitudini

La fel se poate spune că un băiţel abuzat în copilărie va deveni, cel mai probabil, un partener agresiv. Rolurile nu sunt însă obligatoriu atribuite în acest fel sexelor.  

“Majoritatea studiilor în domeniu sprijină ipoteza conform căreia cei mai mulţi barbaţi agresori au fost supuşi în mediul familial în care au crescut unui tratament dur, lipsit de căldură şi empatie şi mulţi dintre ei au fost abuzaţi fizic de proprii părinţi. De asemenea, descoperim că multe dintre femeile abuzate care sunt supuse violenţei domestice provin din familii dezorganizate, în care au fost respinse şi bătute de părinţi sau persoanele responsabile de îngrijirea lor. Aceste experienţe abuzive timpurii au un rol semnificativ în formarea personalităţii viitorului adult, adult care integrează în tiparul său de ataşament respingerea şi violenţa ca parte firească a relaţiei de iubire şi ataşament”, explică psihologul.

Dependenţa financiară de partenerul agresiv şi copiii fac şi ele greu de conceput ieşirea din relaţie, deşi, spun psihologii, copiii ar trebui să fie tocmai un argument în favoarea deciziei de a rupe o relaţie bazată pe violenţă, nu doar din cauza suferinţelor asociate, ci şi a riscului micuţilor de a deveni, mai târziu, victime sau agresori.

“În multe cazuri întâlnite, femeia abuzată are o situaţie de viaţă complexă şi dificilă. Factori contextuali precum căsătoria şi copiii minori în întreţinere, dependenţa economică faţă de partenerul abuzator fac uneori imposibilă luarea deciziei de a rupe relaţia de abuz şi control. În cazul în care victima decide să pună capăt relaţiei nefericite, ea are nevoie de sprijin şi ajutor din partea persoanelor apropiate, de încredere şi implicare a autorităţiilor competente şi specialiştilor din diverse domenii (avocaţi, psihologi). Dacă femeia abuzată nu este ajutată să găseacă resursele necesare pentru a întrerupe relaţia cu agresorul, în cazul în care există copii, această realitate traumatică poate fi transferată mai departe trans-generaţional propriilor urmaşi, aceştia urmând să se plaseze în viitor în rolul de victimă sau agresor”, mai spune specialistul.

Din păcate, aceste semnale de alarmă trase frecvent de psihologi rămân adesea la nivel de teorie, pentru că în ţara noastră încă mai funcţioneaă mentalităţi şi metehne potrivit cărora bătaia e ruptă din rai. “În România zilelor noastre, astfel de situaţii sunt des întâlnite, iar indiferenţa şi pasivitatea la nivel personal şi social contribuie în mod semnificativ la existenţa şi perpetuarea acestui fenomen extrem de grav pentru viitorul familiei şi societăţii în care trăim”, încheie psihologul Ionuţ Ghiugan.