Piteşti

articolul anterior articolul urmator

EXCLUSIV Fotojurnalista americană Deborah Copaken: „Imaginile cu copiii lăsaţi să putrezească în orfelinatele din România, cele mai şocante din viaţa mea“

2
3 Mar 2021 06:02:20
Autor: Denis Grigorescu
Deborah Copaken a fost extrem de tulburată de ce a văzut în orfelinatele de la noi FOTO: arhiva personală
Deborah Copaken a fost extrem de tulburată de ce a văzut în orfelinatele de la noi FOTO: arhiva personală

Deborah Copaken, scriitoare, fotojurnalistă şi scenaristă americană, a realizat, în 1990, zeci de fotografii în care a surprins condiţiile şocante în care trăiau copiii din orfelinatele româneşti. Azi, după trei decenii, mărturiseşte că acele imagini încă o bântuie.

Înainte să devină scriitoare, Deborah Copaken, absolventă a Universităţii Harvard, a lucrat ca fotoreporter de război timp de patru ani (1988-1992) şi a fost producătoare de televiziune pentru ABC şi NBC (1992-1998). În calitate de fotoreporter, a petrecut luni întregi în Zimbabwe, Afghanistan, Pakistan, Israel, Uniunea Sovietică şi în România. Fotografiile realizate de ea în orfelinatele din România, la începutul anilor ’90, au apărut în publicaţii din întreaga lume şi i-au şocat pe străini.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Deborah Copaken măturiseşte că, deşi a văzut multe lucruri inimaginabile în cariera sa, experienţa din orfelinatele româneşti a fost cea mai traumatizantă. Scriitoarea povesteşte cum a mituit asistentele pentru a o lăsa să facă fotografii în interiorul Spitalului pentru Copii Irecuperabili de la Vultureşti, descrie ororile văzute acolo şi mărturiseşte că nu a renunţat la ideea de a transforma într-un serial de televiziune cartea „Shutterbabe“, pe care a lansat-o în 2001 şi în care, pe lângă poveştile din zonele de război în care a fost, a scris şi despre desconsiderarea totală a umanităţii din
orfelinatele româneşti.

Deborah a mai câştigat un premiu Emmy, a fost producător la NBC, ABC şi CNN, a scris pentru „The New York Times“, „Financial Times“ şi alte publicaţii majore. Deborah este şi coscenarist la serialele „Emily in Paris“ şi „I May Destroy You“, ambele nominalizate în acest an la Globurile de Aur.

Una dintre cele cinci cărţi publicate de Deborah Copaken până acum – „The Red Book“ – a fost New York Times bestseller în 2012. În mai multe articole publicate în The New York Times şi Slate, ea a mărturisit că a fost agresată fizic şi sexual şi că atunci când era studentă şi fotojurnalistă a fost jefuită de două ori. 

„În 1990, românii dansau de mama focului pe Lambada“

„Weekend Adevărul“: Aţi ajuns în România în 1990, la doar câteva săptămâni după asasinarea lui Nicolae Ceauşescu. Care a fost prima dumneavoastră impresie despre România, cum aţi resimţit atmosfera acelor zile?
Deborah Copaken:
Era o perioadă extrem de intensă atunci când am fost în România. Emblema comunistă fusese tăiată de pe toate steagurile din România, dar încă erau soldaţi cam peste tot pe străzi. În acelaşi timp, într-un bar din Transilvania, românii dansau de mama focului pe ritmurile „Lambada“. Era acest du-te vino între libertate şi teamă, ca şi cum românii nu ar fi avut încă încredere în libertate.
 

Copii stând pe paturi fără saltele la orfelinatul de la Vultureşti în 1990 FOTO: Deborah Copaken

Care a fost imaginea care v-a şocat în acele zile?
Nu am vreo ezitare în a spune că cel mai mult m-a impresionat vizita la Spitalul pentru Copii Irecuperabili de la Vultureşti. A fost de-a dreptul şocant, şi nici măcar nu este cel mai potrivit cuvânt. Dezgustător. Oribil. Pur şi simplu, au fost cele mai groaznice imagini pe care le-am văzut în viaţa mea: copii lăsaţi să putrezească. Nu am uitat vreodată acele imagini, m-au marcat teribil.

„Am ieşit din cameră ca să plâng şi să vomit când i-au făcut autopsia unui copil mort în orfelinat”

Imaginile de la orfelinatul din Vultureşti erau, într-adevăr, teribile. Ce reacţie aţi avut când aţi ajuns acolo şi cum aţi reuşit să depăşiţi acea experienţă?
Aproape că nu vreau să mai retrăiesc acea experienţă în răspunsul pe care vi-l dau. Am mers cu doi prieteni din România cu maşina la Vultureşti, pentru a vedea dacă se confirmă în realitate zvonurile despre orfelinatele teribile din România. Am reuşit să găsim orfelinatul şi am mituit asistentele care lucrau acolo cu rujuri şi cosmetice ieftine pe care le luasem de la Paris. Ştiam deja că dacă vrei să fii lăsat să-ţi faci meseria de jurnalist cum trebuie în ţările comuniste trebuia să aduci şi „atenţii“. Ar fi fost mai costisitor să încercăm să mituim oficiali guvernamentali, ar fi fost necesară o sticlă de whisky bun. Însă nimic din ce văzusem până atunci în viaţa mea nu mă pregătise pentru imaginile teribile pe care urma să le văd la Vultureşti. Am văzut un copil care urina pe un perete. Am văzut copii în zdrenţe, numai piele şi os. Un copil care dăduse cu capul de atâtea ori de un zid încât murise. Am fost acolo în ziua în care i-au făcut autopsia copilului cu un fierăstrău ruginit şi a trebuit să ies din cameră ca să plâng şi să vomit.

Aţi interacţionat cu personalul, cu asistentele?
M-a impresionat mult când am fotografiat un copil care era legat de mult timp de pat. Le-am cerut asistentelor să-l dezlege. Era legat de atâta amar de vreme încât atunci când l-au dezlegat nu şi-a putut mişca piciorul de care fusese legat. Iniţial, i-am făcut fotografii alb-negru copilului. Însă nimeni nu a făcut nimic cu imaginile. Apoi, m-am întors şi am făcut fotografii color şi acestea au apărut în numeroase publicaţii. Ceea ce am văzut la orfelinatul de la Vultureşti a fost o desconsiderare totală a umanităţii, nu îmi voi putea scoate vreodată acele imagini din cap.  

Aţi reuşit să vorbiţi şi cu autorităţile române despre condiţiile oribile din orfelinate?
Am vorbit doar cu asistentele care lucrau la acele orfelinate, iar acele asistente lăsau de fiecare dată mâinile în jos în semn că nu au ce face. Ce ar fi putut face? Nimeni dintre autorităţile din România nu le dădea bani să-i ajute pe acei bieţi copii. Cred că şi asistentele se simţeau oribil. Vreau să spun că acele asistente aveau afecţiune faţă de copii, dar fără o infrastructură adecvată pentru a avea grijă cum trebuie de copii pur şi simplu nu puteau face faţă...

Imaginile cu copiii legaţi de paturi în orfelinatele din România au făcut ocolul lumii FOTO: Deborah Copaken

Fotografiile care au făcut înconjurul lumii

Fotografiile realizate de dumneavoastră în România au avut un impact puternic.
Da, fotografiile făcute la orfelinate în România au apărut în diferite ziare şi reviste din străinătate. Însă eu doream ca ce am văzut să aibă un şi mai mare impact. I-am spus toată povestea despre orfelinatele din România cunoscutului fotojurnalist american Jim Nachtwey, a făcut şi el mai multe fotografii şi, în cele din urmă, reportajul a apărut în „The New York Times“.

Aţi încercat vreodată să faceţi un scenariu bazat pe experienţele cumplite din România?

Am încercat de mai multe ori să fac un serial de televiziune din cartea „Shutterbabe“, în care am scris şi despre experienţele din România, însă până acum n-am reuşit. Dar nu mi-am pierdut speranţa.

Deborah Copaken in Zimbabwe FOTO: arhiva personală

„M-am rugat să scap cu viaţă de acolo“

De-a lungul carierei, v-aţi pus de mai multe ori viaţa în pericol. Care au fost momentele în care aţi fost copleşită de frică?
În timpul puciului de la Moscova din 1991. În a treia noapte, am rămas cumva blocată între tancurile
Omon şi cetăţenii ruşi care aruncau cocktailuri Molotov înspre tancuri. Gloanţele şuierau pe lângă mine. Un bărbat care se afla lângă mine a fost împuşcat şi ucis. Am ajuns cu faţa într-o băltoacă şi m-am rugat să scap cu viaţă de acolo.

Vă plac mai mult poveştile spuse prin fotografii uimitoare sau poveştile scrise?
Nu pot alege un mod preferat prin care să spun poveştile. Fotografiile sunt bune pentru anumite poveşti, cuvintele pentru altele, televiziunea pentru altele. Totul este artă pentru mine şi toate experienţele trăite merită să fie transformate în ceva ce pot împărtăşi cu alţii.

Vă mai recomandăm şi:

Cine sunt victimele criminalului din Oneşti: „Silviu era orfan de mamă de la trei ani“

O fetiţă de 2 ani, căzută de la etajul 12, a fost prinsă în braţe de un trecător - VIDEO

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

2 Comentarii

Adrian Foangǎ
3.03.2021, 07:51:54

Da' milioanele de dragati (multi dintre ei copii) care arata ca niste zombie si impanzesc toate orasele din State, nu te-au mai impresionat?

-4 (8 voturi)
Man Ros
3.03.2021, 10:25:38

Cred ca nu a fost print Portland cat de curand :)

-2 (2 voturi)
Modifică Setările