Fostul avocat al lui Cioacă, scriitor de succes. Florentin Sorescu: „Pasiunea a pornit dintr-o traumă din copilărie“
0
Florentin Sorescu, fostul avocat al lui Cristian Cioacă, a publicat la finalul anului trecut o carte inspirată de mai mulţi copii dintr-o clasă cu nevoi speciale, mulţi dintre ei proveniţi de la un centru de plasament. Cartea poartă numele ”Transformatorul”. Florentin Sorescu a acordat un interviu pentru ”Adevărul” despre această carte şi despre pasiunea pentru scris.
”Transformatorul” a câştigat premiul pentru secţiunea 14 ani + la Trofeul Arthur, ediţia a VIII-a.
„La Centru sunt aduşi copii pe care părinţii lor nu şi-au dat seama că i-au făcut”. Astfel începe cartea „Transformatorul”, un mozaic de poveşti şi portrete văzute din perspectiva Valentinei, „o fetiţă invizibilă” pe care tatăl a adus-o într-o zi la Centru şi nu a mai luat-o înapoi.
Sursa de inspiraţie a acestei cărţi emoţionante a fost clasă de copii cu nevoi speciale cât se poate de autentici, o parte din aceştia provenind dintr-un centru de plasament. Concret, volumul prezintă poveştile tulburătoare ale unor copii cu nevoi speciale dintr-o clasă dedicată din Voluntari-Ilfov.
Avocatul din Piteşti a ajuns, prin diverse meandre ale vieţii, să îi descopere pe acei copii. Poveştile lor l-au impresionat, fiind factorul declanşator pentru scrierea acestei cărţi, a cărei variantă finală are 136 de pagini. Procesul scrierii cărţii a durat câţiva ani.
Florentin Sorescu are experienţă literară, având deja mai multe volume de poezie şi de dramaturgie publicate. În urmă cu opt ani, avocatul a luat locul IV la un concurs naţional de teatru.
Nepot al prozatorului sămănatorist C.I. Sorescu, avocatul din Piteşti a absolvit în 1996 Facultatea de Drept în Bucureşti şi a debutat publicistic cu versuri în revista "Contrapunct" în 1992.
A debutat editorial în volumul colectiv de poezie ”Despărţirea de cotidian” (Editura Paralela 45, 1997), alături de Sorin Durdun, Liviu Măţăoanu şi Dragos Popescu.
Printre revistele cu care a colaborat Florentin Sorescu se numără ”Flacăra”, ”Luceafărul” şi ”Calende”.
Florentin Sorescu a fost avocatul poliţistului Cristian Cioacă (condamnat în 2013 la 21 de ani de închisoare pentru uciderea soţiei sale, avocata Elodia Ghinescu) din septembrie 2007 până în ianuarie 2009, când a reziliat toate contractele cu poliţistul. Ruptura dintre cei doi a fost cauzată de refuzul lui Cioacă de a îşi asculta apărătorul şi de neînţelegerile privind modul de efectuare a apărării.
- Cum s-a născut ”Transformatorul”, care pentru care aţi fost premiat la Trofeul Arthur?
Dintr-o întâmplare. Am cunoscut un ungur pe Facebook, Antal Burjan, cu care am legat o prietenie. Într-o vară m-am întâlnit cu el la Sighişoara. A căutat să-mi prezinte lumea strămoşilor săi, adică Transilvania multi-etnică şi multi-culturală. În timp ce-mi prezenta oraşul văzut din această perspectivă, mi-a strecurat o poveste fabuloasă legată de cel mai bun prieten al tatălui său, Attila, care a suferit în tinereţe un accident feroviar în urma căruia a rămas cu o parte din membre amputat şi o româncă, Ana, care a renunţat la facultate pentru a se mărita cu el. O poveste despre dragoste şi devotament pe care am prins-o într-o poveste: "Ana care aduce fericirea". Seara am ajuns la acea familie pentru a lua masa, ocazie cu care am cunoscut-o pe fiica lor. Peste câteva luni am căutat-o pentru a îi înmâna nişte cărţi pe care i le promisesem mamei sale, ea locuind în apropiere de Bucureşti. Cu această ocazie am aflat că este ca formaţie inginer horticultor, dar că şi-a schimbat profesia, în prezent ocupându-se de copii cu probleme speciale. A început să-mi spună povestea acestor copii, iar eu am devenit din ce în ce mai curios.
- Care dintre cazurile de copii instituţionalizaţi pentru care v-aţi documentat în vederea realizării cărţii v-a impresionat cel mai mult?
Toate. Sub o formă sau alta, povestea acestora este aceeaşi: lipsa dragostei. Şi nu toţi sunt instituţionalizaţi, dar se simt ca şi cum ar fi. Spre exemplu, într-o ceartă, unul dintre copii l-a înjurat de mamă pe celălalt. Nimic neobişnuit, aţi zice. Numai că cel căruia i-a murit mama a asistat nu numai la agonia, ci şi la uciderea ei de către nimeni altul decât tatăl lui. În momentul în care doamna profesoară îl ceartă pe celălalt copil pentru înjurături, acesta se apără dând o replică care te lasă fără cuvinte: "Dar eu cum credeţi că m-am simţit când mi-a zis în batjocură că pe la mine nu vine nimeni? Şi ce e mai rău, ca mama ta să nu vină pe la tine pentru că e moartă sau să ştii că este vie şi nu vrea să te vadă?"
- Cât a durat ”facerea” ”Transformatorului”?
Greu de spus. Iniţial avea trei sau patru pagini, după care s-au tot adăugat alte şi alte poveşti. Chiar şi după ce a ajuns la editură am mai lucrat la ea. Doi-trei ani cred, dar cu intermitenţe. Chiar şi acum imi mai vin în cap poveşti.
- Fiecare pagină din „Transformatorul” are colaje realizate de Andrei Damian, pornind de la picturile lui Sorin Dumitrescu-Mihăeşti. Cum s-a născut această colaborare?
Ştiam picturile lui Sorin Dumitrescu-Mihăieşti înainte de a fi scris cartea. Mi-am dat seama că se mulează perfect pe aceste poveşti. În consecinţă, le-am prezentat editurii. Aceştia au fost extrem de încântaţi şi au apelat la un grafician care să le facă să se întâlnească, Andrei Damian fiind magicianul.
- Aveţi un ritual anume când scrieţi sau un număr de ore alocate zilnic?
Nu. Scriu pe telefon pentru că îmi este la indemână. Şi când vine, vine. Inspiraţia, desigur.
”Nu de puţine ori cei certaţi cu legea sunt chiar aceşti copii cărora societatea le-a dat un mare şut în fund”
- Ca avocat, aţi pledat în numeroase cazuri sonore şi importante la nivel naţional. V-a tentat vreodată să renunţaţi la avocatură pentru scris?
Da. Din comoditate, cred. Şi lehamite. Doar că în avocatură întâlneşti viaţa în formele ei poate cele mai dramatice. Şi nu de puţine ori cei certaţi cu legea sunt chiar aceşti copii cărora societatea le-a dat un mare şut în fund pe care, la rândul lor, îl întorc. Cei care au pierdut totul şi sfârşesc prin a se pierde pe sine. Aş putea spune, sintetic, că centrele de plasament sunt un capăt, iar penitenciarele, celălalt capăt. Desigur, există şi situaţii fericite, dar foarte rar câtă vreme nu facem aproape nimic pentru ei.
- Ce e mai greu: pledatul în instanţă şi susţinerea unui caz sau scrierea unei cărţi?
Sunt faţete ale aceluiaşi lucru. Cu menţiunea că de pledoaria ta - cel puţin în viitorul imediat - ţine într-o anume măsură soarta celui pe care îl aperi. Desigur, dacă in cuvinte pui şi suflet.
- De unde a pornit pasiunea dumneavoastră pentru scris?
De la o traumă. În copilărie am suferit un accident în urma căruia m-am izbit de partea mai puţin plăcută a oamenilor, drept care am fost nevoit să mă refugiez în vis. De aici probabil empatia pentru copiii cu probleme speciale şi pentru cei ajunşi la judecată.
Vă mai recomandăm şi:
Fostul avocat al lui Cioacă face carieră în literatură
Se încarcă comentariile...
