INTERVIU Ultimul procuror al procesului de la Nürnberg încă în viaţă: Implicarea României în Holocaust nu este un lucru de care să fie mândră

Benjamin Ferencz a fost procurorul şef al celui mai mare proces de crime de război din istorie FOTO: Carolyn Tebo

Benjamin Ferencz s-a născut pe pământ românesc la Şomcuta Mare, lângă Baia Mare. Nu avea niciun un an când părinţii lui, evrei de origine, au părăsit România şi s-au stabilit în SUA. După terminarea facultăţii de Drept de la Harvard, Benjamin s-a înrolat în armata SUA în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. La finalul conflagraţiei, a fost procuror-şef în cel mai mare proces de crime de război din istorie.

Născut în 1920 la Şomcuta Mare, lângă Baia Mare, şi plecat în America alături de familie pe când avea 10 luni, Benjamin Ferencz (97 de ani) este ultimul procuror supravieţuitor al procesului de la Nurnberg. O personalitate marcantă a istoriei, Benjamin Ferencz a acordat un amplu interviu în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“, primul acordat vreodată unei publicaţii din Europa de Est.

Benjamin Ferencz trăieşte în Florida şi are o memorie şi un tonus absolut incredibile. I-am scris pentru prima oară pe e-mail în urmă cu câteva săptămâni şi spre marea mea surprindere mi-a răspuns după doar câteva ore, spunându-mi că este de acord cu interviul şi precizându-mi cu umor să am mult spaţiu liber pe reportofon, pentru că o să avem mult de vorbit. Am stabilit o zi pentru realizarea interviului prin telefon, l-am sunat în America în ziua programată şi timp de aproape o oră cât a durat dialogul nostru, am avut marea surpriză să descopăr un om absolut fascinant, probabil cel mai optimist om pe care l-am cunoscut vreodată. La 97 de ani, Benjamin Ferencz îşi aminteşte în cele mai mici detalii informaţii de acum peste 70 de ani, are o fluenţă verbală şi un şarm impresionante. 

Un simbol şi un model în America şi în lume, Benjamin Ferencz este extrem de puţin cunoscut tocmai în România, ţara sa natală. Benjamin Ferencz a absolvit Dreptul la Harvard. Încă din perioada studenţiei, a publicat o carte pe teme de crime de război. Benjamin Ferencz a luptat în al doilea război mondial sub comanda generalului Patton în campaniile americanilor din Europa, participând inclusiv la debarcarea în Normandia. Spre finalul războiului, a fost transferat la o unitate ce investiga crimele comise de nazişti, de temutele Einsatzgruppen (n. red.- „trupele de acţiune“ coordonate de SS) în Europa de Est, crime comise în special asupra evreilor şi ţiganilor. A fost în cele mai teribile lagăre, precum Buchenwald, Mauthausen, Flossenbürg şi Ebensee pentru a strânge dovezi şi a descoperit inclusiv jurnalele şi registrele ofiţerilor germani în care aceştia îşi notaseră detaliat toate masacrele comise, deoarece erau siguri că nu vor pierde războiul. În 1947, la doar 27 de ani, Benjamin Ferencz a fost procuror şef într-unul dintre procesele de la Nurnberg, proces în care au fost puşi sub acuzare şi condamnaţi datorită lui 22 ofiţeri nazişti (dintre care patru au fost executaţi) responsabili pentru moartea a peste un milion de persoane din estul Europei. Procesul câştigat de către Benjamin Ferencz şi care a durat între 29 septembrie 1947 şi 10 aprilie 1948 este şi astăzi considerat cel mai mare proces pentru crime de război din istorie.

Ferencz s-a stabilit în Germania după procesul de la Nurnberg, împreună cu soţia sa. Apoi a participat la programul de reabilitare a victimelor persecuţiei naziste şi a luat parte în 1952 la negocierile privind acordul dintre Israel şi Germania de Vest privind reparaţiile de război. În 1956, s-a întors în SUA unde a practicat avocatura.

După război, Benjamin Ferencz a continuat să militeze împotriva crimelor de război şi a fost unul dintre fondatorii Curţii Penale Internaţionale de la Haga.

Anul trecut, Benjamin Ferencz a donat un milion de dolari pentru Centrul de Prevenire a Genocidelor din cadrul Muzeului Holocaustului din Washington şi a promis să repete acest gest şi în următorii ani.

Benjamin Ferencz consideră că legea trebuie aplicată în mod egal pentru toată lumea, inclusiv pentru preşedinţii americani. Ca răspuns la crimele de război ale Statelor Unite în Vietnam, el şi-a dedicat restul vieţii înfiinţând Curtea Penală Internaţională care poate acuza oficialii guvernamentali care comit agresiuni sau alte crime de război. În această idee, el a şocat opinia publică atunci când a spus că nu doar Sadam Hussein trebuie adus în faţa Tribunalului Penal Internaţional, ci şi George W. Bush, din cauză că a declanşat războiul din Irak fără aprobarea Consiliului de Securitate al ONU.

Am vorbit cu Benjamin Ferencz printre altele despre procesul de la Nurenberg, despre Holocaustul din România, evoluţia sa profesională, amintirile despre România, precum şi despre singura dată când a venit în România, acum 15 ani.

„Weekend Adevărul“: V-aţi născut în satul Şomcuta Mare, aproape de Baia Mare. Care sunt primele dumneavoastră amintiri despre România? Când aţi aflat prima oară care este ţara dumneavoastră natală?

Benjamin Ferencz: Mama mea mi-a spus totul despre ţara noastră natală. Dar ţara pe care mi-o descria era ţara în care surorile mele, mai mari ca mine, se născuseră. Deşi se născuseră în aceeaşi casă, îmi descria ţara natală drept Ungaria, asta pentru că după cum se ştie Transilvania a aparţinut Ungariei până în 1918. Casa în care m-am născut fusese până în 1918 pe teritoriul Ungariei. După Primul Război Mondial s-au schimbat graniţele şi Transilvania a devenit parte a României. Şi deşi sora mea cea mare s-a născut în acelaşi pat ca mine, ea este unguroaică, iar eu sunt român. Morala acestei întâmplări este că nu contează cum numeşti o ţară, ci contează cum tratezi oamenii de acolo.

Familia dumneavoastră s-a mutat în Statele Unite când aveaţi doar 10 luni. Aţi mai revenit în România de atunci?

În România, familia mea trăia în sărăcie. Tatăl meu lucra ca uşier. M-am întors în România de-abia acum 15 ani, când am participat la nişte conferinţe la Roma. Am închiriat o maşină din Italia şi am mers cu soţia mea, care este originară din Satu Mare, să vizităm România. A fost singura dată când am revenit în România după ce o părăsisem în 1921.

Şi care au fost impresiile la acea unică vizită în ţara natală?

Am văzut casa în care m-am născut. De fapt, iniţial nu am fost sută la sută sigur că era acea casă, dar ulterior mi-am dat seama că ea corespundea descrierii pe care o făcuse mama mea: o casă mică, fără apă curentă şi electricitate, fără WC în casă. Ca să iei apă, trebuia să mergi aproape o jumătate de kilometru până la un puţ. Era o casă foarte primitivă, în care am locuit şapte persoane în total. La revenirea mea în România, era o casă foarte sărăcăcioasă, într-un cartier foarte sărăcăcios, în care drumurile nu erau pavate şi erau pline de noroi. La vizita din România, am fost impresionat de frumuseţea bisericilor din toate oraşele pe care le-am văzut.

România are nişte peisaje rurale minunate, iar arhitectura oraşelor mi-a plăcut. Mi-a plăcut mult arhitectura din Satu Mare, oraşul în care soţia mea a copilărit, mi-a plăcut arhitectura în stil francez de acolo, parcurile şi muzeul pe care l-am văzut. Din păcate, nu am stat foarte mult ca să îmi fac o impresie generală despre România. Am rămas atunci doar câteva zile în ţara mea de origine.

Cum vă descriau România părinţii dumneavoastră şi cum aţi descrie România acum?

Părinţii mei nu se considerau români, ci evrei. Vorbeau idiş acasă, vorbeau maghiara, nu vorbeau deloc româneşte. Nu aveau un sentiment de loialitate faţă de România, asta şi pentru că fuseseră persecutaţi ca evrei în România. Au fost fericiţi să poată pleca din România şi să poată trăi la New York, fie şi în sărăcie.

Care este opinia dumneavoastră despre implicarea României în Holocaust?

Implicarea României în Holocaust nu este un lucru de care România să fie mândră. România s-a alăturat Germaniei în ceea ce priveşte uciderea de evrei. Când germanii au dat peste evrei în teritoriile locuite de români, atitudinea lor a fost să îi lase pe români să îşi omoare proprii evrei şi i-au obligat să facă asta. Au fost persecuţii ale populaţiei româneşti împotriva locuitorilor evrei care erau stabiliţi în România.

Un român i-a influenţat cariera

S-a mai vorbit româneşte în familia dumneavoastră după ce aţi ajuns în America?

Nu, după ce am ajuns în America, în familie nu s-a vorbit româneşte deloc. În schimb, pot să plâng sau să râd cu un accent românesc. Din păcate, cunoştinţele mele de română sunt zero.

Aveţi sau aţi avut prieteni români în Statele Unite?

Nu. Am cunoscut români în America, însă toţi cei pe care i-am cunoscut erau vorbitori de ebraică sau de maghiară.

Cât de mult a contat în alegerea viitoarei dumneavoastre cariere, aceea de a lupta împotriva crimelor şi de a le preveni, faptul că v-aţi petrecut copilăria în Hell's Kitchen, cel mai sângeros cartier din New York?

A avut o influenţă foarte importantă. M-am hotărât foarte devreme că nu vreau să fiu de partea criminalilor, ci de partea legii. Iar această opţiune nu s-a schimbat niciodată. Iar în alegerea mea a contat şi faptul că în cartierul în care trăiam şi poliţiştii erau corupţi.

Aţi militat zeci de ani pentru crearea unei curţi penale internaţionale. Cine v-a influenţat cariera şi dorinţa de a crea un tribunal penal internaţional?

Implicarea mea privind crearea unei Curţi Penale Internaţionale a început datorită unui român, pe numele său Vespasian V. Pella. Acesta a scris în 1925 o carte intitulată „La criminalité collective des états et le droit pénal de l'avenir” (n. r. – „Criminalitatea colectivă a statelor şi dreptul penal al viitorului“). Am citit această carte în 1940, când eram student la Harvard. Cartea susţinea că din moment ce falsificarea de bani este un delict internaţional, ar fi necesară o curte penală internaţională. Ulterior, Vespasian Pella a ajuns să lucreze la Liga Naţiunilor, viitoarea O.N.U., şi acolo a militat mult în continuare pentru crearea unei curţi penale internaţionale. Aşa că aş spune că el a fost părintele fondator al Curţii Penale Internaţionale ce există acum la Haga. Şi cred că cititorii români trebuie să ştie că un român a avut un rol extrem de important în crearea Curţii Penale Internaţionale.

După terminarea facultăţii v-aţi alăturat unui batalion de artilerie antiaeriană în armata S.U.A. Şi ulterior aţi fost decorat cu cinci stele de către Pentagon pentru că aţi supravieţuit bătăliilor majore din Europa în Al Doilea Război Mondial. Aţi debarcat pe plajele din Normandia în timpul ofensivei din Ziua „Z“; aţi trecut Rinul la Remagen; aţi luat parte la bătălia de la Bulge. Cât de mult v-a schimbat războiul concepţiile dumneavoastră despre umanitate şi viaţă?

Experienţa mea în război a fost una decisivă. Am realizat că războiul nu este ceva glorios, ci că razboiul este iadul. Şi am experimentat acest iad nu numai ca soldat combatant, ci şi ca eliberator al celor din lagărele naziste. Am văzut acolo condiţii teribile, condiţii pe care mintea umană nu şi le poate imagina. Am văzut oameni slabi în ultimul hal, care căutau prin gunoaie pentru a găsi ceva de mâncare, am văzut oameni ucişi, am văzut mulţi oameni care s-au stins de foame. Toate acestea m-au influenţat teribil în cariera mea, carieră pe care mi-am petrecut-o luptând împotriva războiului, pentru că războiul este o prostie. Deviza mea a fost mereu „lege, nu război“. Dacă s-ar aplica deviza asta, s-ar salva miliarde de dolari în fiecare zi, ar putea fi hrăniţi cei care suferă de foame, şi sunt foarte mulţi, şi am putea avea grijă de refugiaţi, de bătrâni şi am putea plăti taxele studenţilor.

Aţi văzut partea cea mai urâtă a umanităţii şi cu toate astea sunteţi o persoană extrem de optimistă. Cum vă explicaţi acest paradox?

În ciuda tuturor evenimentelor prin care am trecut şi la care am fost martor, astăzi, când vorbim amândoi din două colţuri de lume, văd progresul prin care a trecut omenirea. Când am început ca tânăr sărac cu bursă la Drept la Harvard, în acele vremuri nu era o legislaţie internaţională privind criminalitatea. Astăzi, această legislaţie este predată la universităţi pe tot globul. Au fost atâtea schimbări de când eram eu student: emanciparea sclaviei, emanciparea femeilor şi a rolului lor, egalitatea între sexe. Toate aceste lucruri păreau imposibile în anii 1940. Am văzut toate aceste schimbări. M-am întrebat de ce e imposibil să înlocuim războiul cu legea. Şi am venit cu un răspuns. Este posibil, dar trebuie să schimbăm felul în care oamenii gândesc. Războiul nu e ceva glorios, e ceva groaznic. Iar publicul încă glorifică războiul. Cu o zi înainte să vorbesc cu dumneavoastră, în America a fost Ziua Eroilor. Nu am nimic împotriva onorării soldaţilor, însă ar trebui să fie o zi de doliu, nu o zi de glorificare. Aceşti soldaţi au fost ucişi fără motiv, disputele ar fi putut fi soluţionate pe cale paşnică. Aşa că eu nu sărbătoresc astfel de evenimente.

„Erau rapoarte oficiale în care se spunea clar: azi au fost ucişi 60.000 de evrei“

În acest se împlinesc 70 de ani de la procesul intentat la Nurnberg membrilor Einsatzgruppen. Douăzeci şi doi de ofiţeri SS responsabili pentru uciderea a peste un milion de oameni în oraşele din Europa de Est nu ar fi fost niciodată aduşi în faţa justiţiei dacă nu aţi fi fost dumneavoastră. Cum aţi devenit procuror? Procesul de la Nurnberg a fost primul dumneavoastră proces. Cât de dur a fost atunci?

Prima mea misiune a fost să merg în lagărele de concentare şi să strâng dovezi privind crimele comise de către nazişti pentru viitoarele procese. Şi când strângeam dovezi, am dat peste nişte rapoarte ale  Einsatzgruppen, trupe aflate sub coordonarea SS. Acestor grupuri de acţiune li se ordinase să ucidă toţi evreii şi ţiganii din teritoriile ocupate de Germania. Şi am descoperit că în fiecare zi era trimis de pe front câte un raport top secret la Berlin cu informaţii detaliate privind numărul de oameni ucişi. După ce am strâns toate aceste rapoarte, am descoperit că era vorba de peste un milion de oameni ucişi. Iar după ce am analizat toate rapoartele şi dovezile – nemţii erau atât de siguri că vor câştiga războiul încât ţinuseră rapoarte detaliate cu toate crimele comise -, i-am spus generalului Telford Taylor, cu care după război am devenit partener la o firmă de avocatură în New York, că trebuie să deschidem un nou proces la Nurnberg, separat de cel în care apăreau liderii guvernului nazist. Mi-a spus că nu se poate, că cei de la Pentagon au spus că nu se mai pot deschide alte procese. I-am spus că nu-i putem lăsa pe aceşti oameni care au comis crime în masă să fie liberi. Generalul m-a întrebat: „Poţi să faci un nou proces, în afară de sarcinile tale curente?“ I-am spus: „Da, cu siguranţă“. Iar generalul Taylor mi-a răspuns: „OK, atunci fă-o“. Aşa că am deschis un nou proces la Nurnberg şi am devenit procuror-şef pentru Statele Unite în cel mai mare proces pentru crime din istoria umanităţii. Aveam doar 27 de ani şi era primul meu caz. Am reuşit să-i condamn pe toţi cei 22 de inculpaţi, 13 dintre ei au fost condamnaţi la moarte, iar în cazul a patru inculpaţi, aceştia au fost executaţi. Cazul meu a fost o pledoarie a umanităţii pentru lege. Nu am cerut ca inculpaţii să fie tăiaţi în mii de bucăţi sau arşi, am cerut Curţii să aplice legea în numele tuturor oamenilor, în numele demnităţii. Am cerut să se aplice legea pentru crime împotriva umanităţii. 

Aţi mers în lagărele naziste de concentrare pentru a strânge dovezi după ce trupele americane au eliberat prizonierii. Ce detaliu sau ce probă v-a impresionat cel mai mult?

Cel mai mult m-au şocat dimensiunile corporale şi greutatea celor care erau închişi în lagăre. Erau atât de slabi şi arătau atât de rău încât nu îţi puteai da seama dacă sunt vii sau morţi. Cel mai mulţi zăceau pe podele, peste tot mişunau şobolani, erau mulţi deţinuţi bolnavi. Oamenii cereau ajutor din ochi, iar câţiva făceau eforturi uriaşe ca să mai poată ridica mâna. Erau cu toţii oameni, dar nu mai arătau ca nişte oameni, arătau oribil, iar asta a fost cu adevărat şocant pentru mine. A intra în lagărele naziste a fost ca şi cum aş fi intrat în iad.

Credeţi că războiul poate face criminali din oameni normali?

Cred pentru că am văzut asta. Am fost procurorul-şef pentru Statele Unite în cel mai mare proces pentru crime de război din istorie. Un proces al membrilor trupelor germane SS a căror misiune era să ucidă toţi evreii pe care îi prindeau, inclusiv mame şi copii, şi să facă acelaşi lucru şi cu ţiganii. „Ucideţi-i pe toţi“, erau instrucţiunile. Au fost 3.000 de membri ai acestor Einsatzgruppen, şi printre ei erau destui oameni inteligenţi de rang înalt, care au ucis extrem de mulţi oameni pentru că nu erau de aceeaşi rasă şi religie cu ei. Am ales acuzaţii la proces dintre cei 3.000 de criminali, am ales oameni educaţi şi cu privire la care am fost convins, după ce i-am văzut şi ascultat, că nu ar fi fost niciodată criminali dacă nu ar fi fost războiul. Dar în război totul a fost posibil. Pentru gloria ţării lor, pentru gloria religiei lor, au devenit criminali, au devenit criminali în masă, fără nicio remuşcare. Pentru ei, crimele erau ceva glorios. E teribil când toate acţiunile sunt concentrate pentru a ucide oameni, în loc de a îi ajuta.

29 septembrie 1947: Benjamin Ferencz susţine pledoaria la procesul de la Nurnberg FOTO Arhivă personală

Cum a fost contactul vizual cu acuzaţii în cadrul procesului de la Nurnberg?

Nu am vrut să am un contact vizual direct cu ei atunci. Îi interogasem înainte pe toţi inculpaţi şi le cerusem detalii legate de toată viaţa lor. Nu am vrut să am contact vizual direct cu inculpaţii, pentru că doream să-i judec în baza rapoartelor secrete pe care le întocmiseră. Nu mă interesa ca ei să îmi spună ce drăguţi au fost cu bunicile lor, mă interesa să îmi spună „De ce?“. Erau rapoarte oficiale în care se spunea clar şi detaliat că în cutare zi au fost ucişi 60.000 de evrei, că în altă zi au fost omorâţi 90.000 de evrei. Mă interesa ca inculpaţii să îmi spună de ce au făcut asta. Asta era tot ce doream să ştiu. Aşa că am evitat contactul vizual cu inculpaţii până la terminarea procesului. După ce procesul s-a încheiat, m-am dus să îl văd pe inculpatul principal, generalul SS Otto Ohlendorf, un om foarte arătos, tată a cinci copii. Ştiam că urma să fie spânzurat şi am vrut să vorbesc cu el. L-am întrebat dacă are ceva să îmi spună şi mă gândeam că o să-mi zică să le spun celor cinci copii şi soţiei că îi iubeşte şi că îi pare rău, că are remuşcări, ceva de genul ăsta. Dar nu mi-a spus nimic din toate astea. Nu avea remuşcări. Am întrerupt conversaţia după mai puţin de un minut. Nu l-am mai văzut apoi în viaţă. Am fost invitat să asist la spânzurarea generalului Otto Ohlendorf, am refuzat, însă mi-au trimis filmarea cu spânzurarea acestuia. A fost lăsat opt minute să atârne în ştreang.

La Nurnberg, mărimea limitată a sălii de judecată a limitat numărul acuzaţilor ce puteau fi aduşi acolo şi astfel sute de nazişti responsabili pentru crime împotriva umanităţii au scăpat. Cât de mult v-a afectat acest lucru?

Toţi cei 3.000 de membri ai Einsatzgruppen au comis crime în masă în fiecare zi, au fost complici la acele fapte oribile în fiecare etapă a activităţii şi ştiau ordinele pe care le primiseră. Am realizat că nu pot aduce 3.000 de oameni ca acuzaţi în instanţă, aşa că i-am ales pe cei mai educaţi dintre acei criminali. Nu s-a făcut justiţie în întregime, cei 22 de acuzaţi au fost un exemplu, o mostră a ceea ce a făcut regimul nazist. Au ucis cu sânge rece sute de mii de oameni ca pe nişte animale, inclusiv mii de copii. A fost o mostră de justiţie, nu se putea face mai mult.

„Angelina Jolie este o luptătoare remarcabilă pentru drepturile copiilor“

Alături de Angelina Jolie într-o pauză a primului proces al Curţii Penale Internaţionale de la Haga FOTO Arhivă personală

Deviza dumneavoastră a fost întotdeauna „lege, nu război“. Cât de dificil este de aplicat această deviză în lumea contemporană?

Din păcate, la ora actuală în lume e mai mult război decât lege. Vedem asta numai dacă ne uităm în jurul nostru. Lumea a ignorat lecţiile pe care am încercat să le predau în 1947 în cel mai mare proces pentru crime împotriva umanităţii din istorie. Dar nu sunt descurajat, pentru că am făcut eforturi pentru neglorificarea războiului. E nevoie însă de generaţii mai multe pentru a aplica deviza mea. Sper însă ca odată cu acest având uriaş al tehnologiei, lumea să se schimbe mult în bine. Crimele împotriva umanităţii se judecă acum, este o Curte Penală Internaţională la Haga. Văd toate aceste semne de progres, iar ele mă încurajează. Lucrurile se mişcă greu, dureros, dar drumul este cert: merge spre trezirea conştiinţei umane.

Aţi luptat toată viaţa pentru înfiinţarea unei curţi penale internaţionale care să judece crimele de război, iar în 1998 eforturile dumneavoastră au fost încununate de succes, prin înfiinţarea Curţii Penale Internaţionale de la Haga. Iar în august 2011, la aproape 92 de ani, aţi susţinut la Haga pledoaria finală a acuzării în primul proces al Curţii Penale Internaţionale, cel împotriva lui Thomas Lubanga, fostul lider al miliţiei din Republica Democrată Congo. Cum a fost acel caz? Care sunt cele mai puternice amintiri de la proces?

Acel proces a fost un moment istoric pentru justuţia internaţională. Thomas Lubanga fusese transferat la Haga în 2006, iar procesul său s-a desfăşurat între 2009-2011. La mai puţin de opt luni de la pledoaria mea, pe 14 martie 2012, Curtea Penală Internaţională a dat prima hotărâre din istoria sa, găsindu-l vinovat de crime de război pe fostul lider al miliţiei din Republica Democrată Congo (RDC) Thomas Lubanga, care a folosit copii ca soldaţi în timpul războiului civil din provincia Ituri, în anii 2002-2003. Pe 10 iulie 2012, acesta a fost condamnat la 14 ani de închisoare.

La acel proces am avut ocazia să o cunosc şi pe Angelina Jolie, o luptătoare absolut remarcabilă pentru drepturile copiilor din întreaga lume. Angelina a asistat la procesul de la Haga, deoarece a dorit să cunoască procedura juridică oficială aplicată în cazul dictatorului congolez Thomas Lubanga. În pledoaria mea din august 2011 am vorbit şi despre experienţa mea ca procuror la procesul de la Nurnberg, proces ce a conturat noi reguli pentru protecţia umanităţii. Aşa cum am spus şi în pledoaria privind cazul impresionant al copiilor din Republica Democrată Congo, probele au arătat că foarte mulţi copii recrutaţi la ordinele lui Thomas Lubanga au fost duşi în 20 de tabere de pregătire, în unele dintre acestea fiind chiar între 1.600 şi 1.800 de copii sub 15 ani. Au fost şi multe fetiţe violate în Congo. Acelor copii li s-a furat copilăria, au trecut prin suferinţe fizice şi psihice de neimaginat, au fost privaţi de educaţie şi de toate drepturile umane, au rămas cu traume permanente. La proces am spus, ca şi la Nurnberg în urmă cu 64 de ani, că acest caz este o pledoarie a umanităţii pentru lege, un apel către oameni ca să se poarte într-un mod uman şi cu respectarea legii.

 „Sunt fericit, dar nu înseamnă că sunt ignorant“

După al doilea război mondial, aţi fost contemporan cu multe alte atrocităţi, precum cele din Rwanda, Sudan şi Siria. Cum poate fi inversată glorificarea războiului?

Războiul este o ruşine pentru întreaga lume. Iar masacrul din Rwanda din 1994, când au fost masacraţi un milion de oameni, este o ruşine pentru toate ţările civilizate, pentru că au lăsat să se întâmple asta, pentru că nu au făcut nimic să împiedice masacrul. Crimele împotriva umanităţii continuă, iar preşedinţii ţărilor unde se comit masacre au imunitate şi, din nefericire, nu se face nimic împotriva lor. Cei care încearcă să-i investigheze se lovesc de multe obstacole: nu ştiu limbile din ţările respective, se lovesc de refuzul de a li se da informaţii şi dovezi. Iar cei vinovaţi trebuie să accepte jurisdicţia instanţei, lucru pe care mulţi nu îl fac. Trebuie să se schimbe toate acestea. Însă nu pot să fac numai eu asta, mă apropii de 98 de ani, trebuie să lupte şi alţii. Însă progresele privind inversarea glorificării războiului sunt încurajatoare. Drumul este lung, dar deja se merge pe direcţia bună.

Cât de des sunteţi fericit?

Sunt fericit tot timpul. Însă asta nu înseamnă că sunt ignorant. Sunt fericit pentru că realizez cât de norocos sunt: am supravieţuit războaielor, sărăciei. Am trăit o mare parte din viaţă în sărăcie şi vreau să ies din viaţă la fel cum am intrat, sărac, şi am donat milioane de dolari organizaţiilor de caritate. Însă în acelaşi timp plâng pentru lume, pentru toţi cei care mor. Dar dacă plângi în interior, vei râde la exterior şi asta îţi va usca lacrimile.

CV

Unul dintre fondatorii Curţii Penale Internaţionale de la Haga

Numele: Benjamin Berell Ferencz

Data şi locul naşterii: 11 martie 1920, Şomcuta Mare, Baia Mare

Starea civilă: căsătorit, patru copii

Studiile şi cariera:

A absolvit Facultatea de Drept de la Universitatea Harvard în 1943.

A luptat în al doilea război mondial între 1943 şi 1945.

În 1947, la doar 27 de ani, a fost procuror şef în celebrul proces de la Nurnberg în care toţi cei 22 de ofiţeri SS judecaţi pentru uciderea a peste un milion de persoane din Estul Europei au fost condamnaţi, patru dintre ei primind pedeapsa capitală.

Între 1985 şi 1996 a fost profesor de Drept la Universitatea Pace din New York.

Este unul dintre fondatorii Curţii Penale Internaţionale de la Haga.

În 2009, Benjamin Ferencz a fost recompensat cu Premiul Erasmus, ce se acordă persoanelor sau instituţiilor cu contribuţii impresionante la cultura sau societatea europeană.

Pe 3 mai 2011, la două zile după ce moartea lui Osama bin Laden a fost anunţată, prestigiosul The New York Times a publicat o scrisoare trimisă de Benjamin Ferencz în care acesta spunea că „execuţia a fost ilegală şi, chiar dacă respectivul era suspect pentru numeroase crime-execuţia sa a subminat democraţia”

În aprilie 2017, Primăria Haga a anunţat că oraşul îl va onora pe Benjamin Ferencz, „una dintre figurile de prim rang al justiţiei internaţionale“, dând numele său unei căi pietonale de lângă Palatul Păcii, clădire ce găzduieşte Curtea Penală Internaţională

Trăieşte în: New Rochelle-New York şi Delray Beach-Florida, S.U.A.