Legenda celei mai frumoase mănăstiri din Argeş. Balada Meşterului Manole şi mitul jertfei pentru creaţie
0
Irevocabil legată de impresionanta Mănăstire Curtea de Argeş - ctitorie a domnitorului Neagoe Basarab, aparţinând secolului al XVI-lea, Legenda Meşterului Manole poartă în ea unul dintre miturile fundamentale ale poporului român, acela că nimic nu se poate clădi şi nimic nu poate rezista dacă nu are la bază un sacrificiu. Legendarul Manole, meşterul pomenit în cunoscuta baladă, nu este însă doar folclor.
Cele peste 200 de variante în care Legenda Meşterului Manole este răspândită au un numitor comun: mitul jertfei pentru creaţie, zădărnicia muncii până la înfăptuirea unui sacrificiu, fiindcă, aşa cum spune cunoscuta baladă, tot ce zidesc meşterii ziua, noaptea se surpă.
Şi mereu lucra,
Zidul ridica,
Dar orice lucra,
Noaptea se surpa!
A două zi iar,
A treia zi iar,
A patra zi iar
Lucra în zadar!
Balada arată cum în vis, lui Manole i se dezvăluie soluţia sacrificiului, aceea de zidi între pereţii mănăstirii prima femeie care va veni să aducă bucate „la soţ/ ori la frate”. În ciuda rugăminţilor lui Manole către Dumnezeu, pe care-l imploră s-o oprească din drum, cea dintâi care soseşte este Ana, soţia meşterului.
Inima-i plângea
Şi iar se-nchina,
Şi iar se ruga:
- Suflă, Doamne, un vânt,
Suflă-l pe pământ,
Brazii să-i despoaie,
Paltini să îndoaie,
Munţii să răstoarne,
Mândră să-mi întoarne,
Să mi-o-ntoarne-n cale,
S-o ducă devale!
Dumnezeu însă nu i-o-ntoarce din cale, iar Manole îşi sacrifică soţia. Zidirea Anei este cel mai memorabil moment al baladei prin emoţia şi durerea pe care le transmite.
Zidul se suia
Şi o cuprindea
Pân’ la gleznişoare,
Pan’ la pulpişoare.
Iar ea, vai de ea,
Nici că mai râdea,
Ci mereu zicea:
- Manoli, Manoli,
Meştere Manoli!
Agiungă-ţi de şagă,
Că nu-i bună, dragă.
Manoli, Manoli,
Meştere Manoli!
Zidul rău mă strânge,
Trupuşoru-mi frânge!
Prin moartea Anei, „Mănăstirea naltă/ Cum n-a mai fost altă” este ridicată, iar legendarul Manole, rămas pe acoperiş din porunca voievodului Negru Vodă, pentru ca niciodată să nu mai poată ridică „altă mănăstire/ pentru pomenire/ mult mai luminoasă/ şi mult mai frumoasă”, moare şi el încercând să coboare, în zbor, cu aripi frâte de şindrilă. În locul unde meşterul piere, legenda indică Izvorul lui Manole.
Balada are echivalent în realitate, pentru că înaintea actualei fântâni din apropierea mănăstirii, lângă sfântul lăcaş, susura un izvor care astăzi nu mai este şi despre care prea puţină lume ştie. Izvorul lui Manole, aflat iniţial în curtea Manastrii, a secat, iar celebra fântână construită peste drum de Mănăstire, cunoscută azi sub numele de Fântână lui Manole e făurită la iniţiativa învăţatului episcop al Argeşului, P.S. Iosif.
Legendarul Manole nu este însă doar folclor
Ridicarea Mănăstirii Curtea de Argeş a început în 1514, din dorinţa lui Neagoe Basarab de a zămisli aici un lăcaş de o frumuseţe fără seamăn, iar contribuţia legendarului meşter Manole la ridicarea construcţiei e ancorată în istorie. “În tinereţe, Neagoe Basarab a fost la studii în Italia şi la Constantinopol. La Constantinopol, sultanul Baiazid al II-lea îi încredinţează administrarea construcţiei unei moschei, sarcină de care el s-a achitat strălucit. Constructorul-şef al moscheii este Manoli din Niaesia, care apare, astfel, alăturat de Neagoe Basarab. Se pare că Manoli era armean, astfel explicându-se anumite elemente de arhitectură armeană şi georgiană din construcţia Mănăstirii”, după cum explică directorul Muzeului Curtea de Argeş, Ştefan Dumitrache.
Balada Meşterului Manole
Pe Argeş în gios,
Pe un mal frumos,
Negru-vodă trece
Cu tovarăşi zece:
Nouă meşteri mari,
Calfe şi zidari
Şi Manoli - zece,
Care-i şi întrece.
Merg cu toţi pe cale
Să aleagă-n vale
Loc de monastire
Şi de pomenire.
Iată, cum mergea
Că-n drum agiungea
Pe-un biet ciobănaş
Din fluier doinaş.
Şi cum îl vedea,
Domnul îi zicea:
- Mândre ciobănaş
Din fluier doinaş,
Pe Argeş în sus
Cu turma te-ai dus,
Pe Argeş în gios
Cu turma ai fost.
Nu cumv-ai văzut,
Pe unde-ai trecut,
Un zid părăsit
Şi neisprăvit,
La loc de grindiş,
La verde-aluniş
- Ba, doamne-am văzut,
Pe unde-am trecut,
Un zid părăsit
Şi neisprăvit,
Cânii, cum îl vad,
La el se răpăd
Si latră-a pustiu
Si urlă-a morţiu.
Cât îl auzea,
Domnu-nveselea,
Şi curând pleca,
Spre zid apuca,
Cu nouă zidari,
Nouă meşteri mari
Şi Manoli - zece,
Care-i şi întrece.
- Iată zidul meu!
Aici aleg eu
Loc de monastire
Şi de pomenire.
Deci voi, meşteri mari,
Calfe şi zidari,
Curând vă siliţi
Lucrul de-l porniţi
Ca să-mi rădicaţi,
Aici să-mi duraţi
Monastire naltă
Cum n-a mai fost altă,
Că v-oi da averi,
V-oi face boieri,
Iar de nu, apoi
V-oi zidi pe voi,
V-oi zidi de vii
Chiar în temelii!
Meşterii grăbea,
Şfările-ntindea,
Locul măsura,
Şanţuri largi săpa
Şi mereu lucra,
Zidul ridica,
Dar orice lucra,
Noaptea se surpa!
A doua zi iar,
A treia zi iar,
A patra zi iar
Lucra în zadar!
Domnul se mira
Ş-apoi îi mustra,
Ş-apoi se-ncrunta
Şi-i ameninţa
Să-i puie de vii
Chiar în temelii!
Meşterii cei mari,
Calfe şi zidari
Tremura lucrând,
Lucra tremurând
Zi lungă de vară,
Ziua pân-în seară;
Iar Manoli sta,
Nici că mai lucra,
Ci mi se culca
Şi un vis visa,
Apoi se scula
Ş-astfel cuvânta:
- Nouă meşteri mari,
Calfe şi zidari,
Ştiţi ce am visat
De când m-am culcat?
O şoaptă de sus
Aievea mi-a spus
Că orice-am lucra,
Noaptea s-a surpa
Pân-om hotărî
În zid de-a zidi
Cea-ntâi soţioară,
Cea-ntâi sorioară
Care s-a ivi
Mâni în zori de zi,
Aducând bucate
La soţ ori la frate.
Deci dacă vroiţi
Ca să ispraviţi
Sfânta monastire
Pentru pomenire,
Noi să ne-apucăm
Cu toţi să giurăm
Şi să ne legăm
Taina s-o păstrăm;
Ş-orice soţioară,
Orice sorioară
Mâni în zori de zi
Întâi s-a ivi,
Pe ea s-o jertfim,
În zid s-o zidim!
Iată,-n zori de zi,
Manea se trezi,
Ş-apoi se sui
Pe gard de nuiele,
Şi mai sus, pe schele,
Şi-n câmp se uita,
Drumul cerceta.
Când, vai! ce zărea?
Cine că venea?
Soţioara lui,
Floarea câmpului!
Ea s-apropia
Şi îi aducea
Prânz de mâncatură,
Vin de băutură.
Cât el o zărea,
Inima-i sărea,
În genunchi cădea
Si plângând zicea:
- Dă, Doamne, pe lume
O ploaie cu spume,
Sa facă pâraie,
Sa curgă şiroaie,
Apele să crească,
Mândra să-mi oprească,
S-o oprească-n vale,
S-o-ntoarcă din cale!
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta,
Norii aduna,
Ceriu-ntuneca.
Şi curgea deodată
Ploaie spumegată
Ce face pâraie
Şi îmflă şiroaie.
Dar oricât cădea,
Mândra n-o oprea,
Ci ea tot venea
Şi s-apropia.
Manea mi-o vedea,
Inima-i plângea
Şi iar se-nchina,
Şi iar se ruga:
- Suflă, Doamne,-un vânt,
Suflă-l pe pământ,
Brazii să-i despoaie,
Paltini să îndoaie,
Munţii să răstoarne,
Mândra să-mi întoarne,
Să mi-o-ntoarne-n cale,
S-o ducă devale!
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta
Şi sufla un vânt,
Un vânt pre pământ,
Paltini că-ndoia,
Brazi că despoia,
Munţii răsturna,
Iară pe Ana
Nici c-o înturna!
Ea mereu venea,
Pe drum şovăia
Şi s-apropia
Şi, amar de ea,
Iată c-agiungea!
Meşterii cei mari,
Calfe şi zidari
Mult înveslea
Dacă o vedea,
Iar Manea turba,
Mândra-şi săruta,
În braţe-o lua,
Pe schele-o urca,
Pe zid o punea
Şi, glumind, zicea:
- Stai, mândruţa mea,
Nu te speria,
Că vrem să glumim
Şi să te zidim!
Ana se-ncredea
Şi vesel râdea.
Iar Manea ofta
Şi se apuca
Zidul de zidit,
Visul de-mplinit.
Zidul se suia
Şi o cuprindea
Pan’ la gleznişoare,
Pan’ la pulpişoare.
Iar ea, vai de ea,
Nici ca mai râdea,
Ci mereu zicea:
- Manoli, Manoli,
Meştere Manoli!
Agiungă-ţi de şagă,
Ca nu-i bună, dragă.
Manoli, Manoli,
Meştere Manoli!
Zidul rău ma strânge,
Trupuşoru-mi frânge!
Iar Manea tăcea
Şi mereu zidea;
Şi o cuprindea
Pan’ la gleznişoare,
Pan’ la pulpişoare,
Pan’ la costişoare,
Pan’ la ţâţişoare.
Dar ea, vai de ea,
Tot mereu plângea
Şi mereu zicea:
- Manoli, Manoli,
Meştere Manoli!
Zidul rău mă strânge,
Ţâţişoara-mi plânge,
Copilaşu-mi frânge!
Manoli turba
Şi mereu lucra.
Zidul se suia
Şi o cuprindea
Pan’ la costişoare,
Pan’ la ţâţişoare,
Pan’ la buzişoare,
Pan’ la ochişori,
Încât, vai de ea,
Nu se mai vedea,
Ci se auzea
Din zid ca zicea:
- Manoli, Manoli,
Meştere Manoli!
Zidul rău mă strânge,
Viaţa mi se stinge!
Pe Argeş in gios,
Pe un mal frumos
Negru-vodă vine
Ca să se închine
La cea monastire,
Falnică zidire,
Monastire naltă,
Cum n-a mai fost altă.
Domnul o privea
Şi se-nveselea
Şi astfel grăia:
- Voi, meşteri zidari,
Zece meşteri mari,
Spuneţi-mi cu drept,
Cu mâna la piept,
De-aveţi meşterie
Ca să-mi faceţi mie
Altă monastire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasă
Şi mult mai frumoasă?
Iar cei meşteri mari,
Calfe şi zidari,
Cum sta pe grindiş,
Sus pe coperiş,
Vesel se mândrea
Ş-apoi răspundea:
- Ca noi, meşteri mari,
Calfe şi zidari,
Alţii nici că sunt
Pe acest pamânt!
Află că noi ştim
Oricând să zidim
Altă monastire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasă
Şi mult mai frumoasă!
Domnu-i asculta
Şi pe gânduri sta,
Apoi poruncea
Schelele să strice,
Scări să le ridice,
Iar pe cei zidari,
Zece meşteri mari,
Să mi-i părăsească,
Ca să putrezească
Colo, pe grindiş,
Sus, pe coperiş.
Meşterii gândea
Şi ei îşi făcea
Aripi zburătoare
De şindrili uşoare.
Apoi le-ntindea
Şi-n văzduh sărea,
Dar pe loc cădea
Şi unde pica,
Trupu-ş despica.
Iar bietul Manoli,
Meşterul Manoli,
Când se încerca
De-a se arunca,
Iată c-auzea
Din zid că ieşea
Un glas năduşit,
Un glas mult iubit,
Care greu gemea
Si mereu zicea:
- Manoli, Manoli,
Meştere Manoli!
Zidul rău mă strânge,
Ţâţişoara-mi plânge,
Copilaşu-mi frânge,
Viaţa mi se stinge!
Cum o auzea,
Manea se pierdea,
Ochii-i se-nvelea;
Lumea se-ntorcea,
Norii se-nvârtea
Şi de pe grindiş,
De pe-acoperiş,
Mort bietul cădea!
Iar unde cădea
Ce se mai făcea?
O fântână lină,
Cu apă puţină,
Cu apă sărată,
Cu lacrimi udată!
Se încarcă comentariile...
