Piteşti

articolul anterior articolul urmator

Legenda celei mai frumoase mănăstiri din Argeş. Balada Meşterului Manole şi mitul jertfei pentru creaţie

0
3 Apr 2015 09:15:52
Autor: Cristina Stancu
Construcţia Mănăstirii Curtea de Argeş a început în 1514, din dorinţa lui Neagoe Basarab de a făuri aici un lăcaş de o frumuseţe fără seamăn
Construcţia Mănăstirii Curtea de Argeş a început în 1514, din dorinţa lui Neagoe Basarab de a făuri aici un lăcaş de o frumuseţe fără seamăn

Irevocabil legată de impresionanta Mănăstire Curtea de Argeş - ctitorie a domnitorului Neagoe Basarab, aparţinând secolului al XVI-lea, Legenda Meşterului Manole poartă în ea unul dintre miturile fundamentale ale poporului român, acela că nimic nu se poate clădi şi nimic nu poate rezista dacă nu are la bază un sacrificiu. Legendarul Manole, meşterul pomenit în cunoscuta baladă, nu este însă doar folclor.


Cele peste 200 de variante în care Legenda Meşterului Manole este răspândită au un numitor comun: mitul jertfei pentru creaţie, zădărnicia muncii până la înfăptuirea unui sacrificiu, fiindcă, aşa cum spune cunoscuta baladă, tot ce zidesc meşterii ziua, noaptea se surpă. 
 
Şi mereu lucra, 
Zidul ridica, 
Dar orice lucra, 
Noaptea se surpa! 
A două zi iar, 
A treia zi iar, 
A patra zi iar 
Lucra în zadar! 
 
Balada arată cum în vis, lui Manole i se dezvăluie soluţia sacrificiului, aceea de zidi între pereţii mănăstirii prima femeie care va veni să aducă bucate „la soţ/ ori la frate”. În ciuda rugăminţilor lui Manole către Dumnezeu, pe care-l imploră s-o oprească din drum, cea dintâi care soseşte este Ana, soţia meşterului. 

Inima-i plângea 
Şi iar se-nchina, 
Şi iar se ruga: 
- Suflă, Doamne, un vânt, 
Suflă-l pe pământ, 
Brazii să-i despoaie, 
Paltini să îndoaie, 
Munţii să răstoarne, 
Mândră să-mi întoarne, 
Să mi-o-ntoarne-n cale, 
S-o ducă devale! 
 
Dumnezeu însă nu i-o-ntoarce din cale, iar Manole îşi sacrifică soţia. Zidirea Anei este cel mai memorabil moment al baladei prin emoţia şi durerea pe care le transmite. 

Zidul se suia 
Şi o cuprindea 
Pân’ la gleznişoare, 
Pan’ la pulpişoare. 
Iar ea, vai de ea, 
Nici că mai râdea, 
Ci mereu zicea: 
- Manoli, Manoli, 
Meştere Manoli! 
Agiungă-ţi de şagă, 
Că nu-i bună, dragă. 
Manoli, Manoli, 
Meştere Manoli! 
Zidul rău mă strânge, 
Trupuşoru-mi frânge! 
 
Prin moartea Anei, „Mănăstirea naltă/ Cum n-a mai fost altă” este ridicată, iar legendarul Manole, rămas pe acoperiş din porunca voievodului Negru Vodă, pentru ca niciodată să nu mai poată ridică „altă mănăstire/ pentru pomenire/ mult mai luminoasă/ şi mult mai frumoasă”, moare şi el încercând să coboare, în zbor, cu aripi frâte de şindrilă. În locul unde meşterul piere, legenda indică Izvorul lui Manole.

Balada are echivalent în realitate, pentru că înaintea actualei fântâni din apropierea mănăstirii, lângă sfântul lăcaş, susura un izvor care astăzi nu mai este şi despre care prea puţină lume ştie. Izvorul lui Manole, aflat iniţial în curtea Manastrii, a secat, iar celebra fântână construită peste drum de Mănăstire, cunoscută azi sub numele de Fântână lui Manole e făurită la iniţiativa învăţatului episcop al Argeşului, P.S. Iosif. 
 
Legendarul Manole nu este însă doar folclor
 
Ridicarea Mănăstirii Curtea de Argeş a început în 1514, din dorinţa lui Neagoe Basarab de a zămisli aici un lăcaş de o frumuseţe fără seamăn, iar contribuţia legendarului meşter Manole la ridicarea construcţiei e ancorată în istorie. “În tinereţe, Neagoe Basarab a fost la studii în Italia şi la Constantinopol. La Constantinopol, sultanul Baiazid al II-lea îi încredinţează administrarea construcţiei unei moschei, sarcină de care el s-a achitat strălucit. Constructorul-şef al moscheii este Manoli din Niaesia, care apare, astfel, alăturat de Neagoe Basarab. Se pare că Manoli era armean, astfel explicându-se anumite elemente de arhitectură armeană şi georgiană din construcţia Mănăstirii”, după cum explică directorul Muzeului Curtea de Argeş, Ştefan Dumitrache. 
 
 Citeşte şi: Zece secrete ale Mănăstirii Curtea de Argeş: cine a fost, de fapt, meşterul Manole şi de ce a apărut Allah pe cărămida cheii de boltă


Balada Meşterului Manole

Pe Argeş în gios, 
Pe un mal frumos, 
Negru-vodă trece 
Cu tovarăşi zece: 

Nouă meşteri mari, 
Calfe şi zidari 
Şi Manoli - zece, 
Care-i şi întrece. 
Merg cu toţi pe cale 
Să aleagă-n vale 
Loc de monastire 
Şi de pomenire. 
Iată, cum mergea 
Că-n drum agiungea 
Pe-un biet ciobănaş 
Din fluier doinaş. 
Şi cum îl vedea, 
Domnul îi zicea: 
- Mândre ciobănaş 
Din fluier doinaş, 
Pe Argeş în sus 
Cu turma te-ai dus, 
Pe Argeş în gios 
Cu turma ai fost. 
Nu cumv-ai văzut, 
Pe unde-ai trecut, 
Un zid părăsit 
Şi neisprăvit, 
La loc de grindiş, 
La verde-aluniş 
- Ba, doamne-am văzut, 
Pe unde-am trecut, 
Un zid părăsit 
Şi neisprăvit, 
Cânii, cum îl vad, 
La el se răpăd 
Si latră-a pustiu 
Si urlă-a morţiu. 
Cât îl auzea, 
Domnu-nveselea, 
Şi curând pleca, 
Spre zid apuca, 
Cu nouă zidari, 
Nouă meşteri mari 
Şi Manoli - zece, 
Care-i şi întrece. 
- Iată zidul meu! 
Aici aleg eu 
Loc de monastire 
Şi de pomenire. 
Deci voi, meşteri mari, 
Calfe şi zidari, 
Curând vă siliţi 
Lucrul de-l porniţi 
Ca să-mi rădicaţi, 
Aici să-mi duraţi 
Monastire naltă 
Cum n-a mai fost altă, 
Că v-oi da averi, 
V-oi face boieri, 
Iar de nu, apoi 
V-oi zidi pe voi, 
V-oi zidi de vii 
Chiar în temelii! 
Meşterii grăbea, 
Şfările-ntindea, 
Locul măsura, 
Şanţuri largi săpa 
Şi mereu lucra, 
Zidul ridica, 
Dar orice lucra, 
Noaptea se surpa! 
A doua zi iar, 
A treia zi iar, 
A patra zi iar 
Lucra în zadar! 
Domnul se mira 
Ş-apoi îi mustra, 
Ş-apoi se-ncrunta 
Şi-i ameninţa 
Să-i puie de vii 
Chiar în temelii! 
Meşterii cei mari, 
Calfe şi zidari 
Tremura lucrând, 
Lucra tremurând 
Zi lungă de vară, 
Ziua pân-în seară; 
Iar Manoli sta, 
Nici că mai lucra, 
Ci mi se culca 
Şi un vis visa, 
Apoi se scula 
Ş-astfel cuvânta: 
- Nouă meşteri mari, 
Calfe şi zidari, 
Ştiţi ce am visat 
De când m-am culcat? 
O şoaptă de sus 
Aievea mi-a spus 
Că orice-am lucra, 
Noaptea s-a surpa 
Pân-om hotărî 
În zid de-a zidi 
Cea-ntâi soţioară, 
Cea-ntâi sorioară 
Care s-a ivi 
Mâni în zori de zi, 
Aducând bucate 
La soţ ori la frate. 
Deci dacă vroiţi 
Ca să ispraviţi 
Sfânta monastire 
Pentru pomenire, 
Noi să ne-apucăm 
Cu toţi să giurăm 
Şi să ne legăm 
Taina s-o păstrăm; 
Ş-orice soţioară, 
Orice sorioară 
Mâni în zori de zi 
Întâi s-a ivi, 
Pe ea s-o jertfim, 
În zid s-o zidim! 
Iată,-n zori de zi, 
Manea se trezi, 
Ş-apoi se sui 
Pe gard de nuiele, 
Şi mai sus, pe schele, 
Şi-n câmp se uita, 
Drumul cerceta. 
Când, vai! ce zărea? 
Cine că venea? 
Soţioara lui, 
Floarea câmpului! 
Ea s-apropia 
Şi îi aducea 
Prânz de mâncatură, 
Vin de băutură. 
Cât el o zărea, 
Inima-i sărea, 
În genunchi cădea 
Si plângând zicea: 
- Dă, Doamne, pe lume 
O ploaie cu spume, 
Sa facă pâraie, 
Sa curgă şiroaie, 
Apele să crească, 
Mândra să-mi oprească, 
S-o oprească-n vale, 
S-o-ntoarcă din cale! 
Domnul se-ndura, 
Ruga-i asculta, 
Norii aduna, 
Ceriu-ntuneca. 
Şi curgea deodată 
Ploaie spumegată 
Ce face pâraie 
Şi îmflă şiroaie. 
Dar oricât cădea, 
Mândra n-o oprea, 
Ci ea tot venea 
Şi s-apropia. 
Manea mi-o vedea, 
Inima-i plângea 
Şi iar se-nchina, 
Şi iar se ruga: 
- Suflă, Doamne,-un vânt, 
Suflă-l pe pământ, 
Brazii să-i despoaie, 
Paltini să îndoaie, 
Munţii să răstoarne, 
Mândra să-mi întoarne, 
Să mi-o-ntoarne-n cale, 
S-o ducă devale! 
Domnul se-ndura, 
Ruga-i asculta 
Şi sufla un vânt, 
Un vânt pre pământ, 
Paltini că-ndoia, 
Brazi că despoia, 
Munţii răsturna, 
Iară pe Ana 
Nici c-o înturna! 
Ea mereu venea, 
Pe drum şovăia 
Şi s-apropia 
Şi, amar de ea, 
Iată c-agiungea! 
Meşterii cei mari, 
Calfe şi zidari 
Mult înveslea 
Dacă o vedea, 
Iar Manea turba, 
Mândra-şi săruta, 
În braţe-o lua, 
Pe schele-o urca, 
Pe zid o punea 
Şi, glumind, zicea: 
- Stai, mândruţa mea, 
Nu te speria, 
Că vrem să glumim 
Şi să te zidim! 
Ana se-ncredea 
Şi vesel râdea. 
Iar Manea ofta 
Şi se apuca 
Zidul de zidit, 
Visul de-mplinit. 
Zidul se suia 
Şi o cuprindea 
Pan’ la gleznişoare, 
Pan’ la pulpişoare. 
Iar ea, vai de ea, 
Nici ca mai râdea, 
Ci mereu zicea: 
- Manoli, Manoli, 
Meştere Manoli! 
Agiungă-ţi de şagă, 
Ca nu-i bună, dragă. 
Manoli, Manoli, 
Meştere Manoli! 
Zidul rău ma strânge, 
Trupuşoru-mi frânge! 
Iar Manea tăcea 
Şi mereu zidea; 
Şi o cuprindea 
Pan’ la gleznişoare, 
Pan’ la pulpişoare, 
Pan’ la costişoare, 
Pan’ la ţâţişoare. 
Dar ea, vai de ea, 
Tot mereu plângea 
Şi mereu zicea: 
- Manoli, Manoli, 
Meştere Manoli! 
Zidul rău mă strânge, 
Ţâţişoara-mi plânge, 
Copilaşu-mi frânge! 
Manoli turba 
Şi mereu lucra. 
Zidul se suia 
Şi o cuprindea 
Pan’ la costişoare, 
Pan’ la ţâţişoare, 
Pan’ la buzişoare, 
Pan’ la ochişori, 
Încât, vai de ea, 
Nu se mai vedea, 
Ci se auzea 
Din zid ca zicea: 
- Manoli, Manoli, 
Meştere Manoli! 
Zidul rău mă strânge, 
Viaţa mi se stinge! 
Pe Argeş in gios, 
Pe un mal frumos 
Negru-vodă vine 
Ca să se închine 
La cea monastire, 
Falnică zidire, 
Monastire naltă, 
Cum n-a mai fost altă. 
Domnul o privea 
Şi se-nveselea 
Şi astfel grăia: 
- Voi, meşteri zidari, 
Zece meşteri mari, 
Spuneţi-mi cu drept, 
Cu mâna la piept, 
De-aveţi meşterie 
Ca să-mi faceţi mie 
Altă monastire 
Pentru pomenire, 
Mult mai luminoasă 
Şi mult mai frumoasă? 
Iar cei meşteri mari, 
Calfe şi zidari, 
Cum sta pe grindiş, 
Sus pe coperiş, 
Vesel se mândrea 
Ş-apoi răspundea: 
- Ca noi, meşteri mari, 
Calfe şi zidari, 
Alţii nici că sunt 
Pe acest pamânt! 
Află că noi ştim 
Oricând să zidim 
Altă monastire 
Pentru pomenire, 
Mult mai luminoasă 
Şi mult mai frumoasă! 
Domnu-i asculta 
Şi pe gânduri sta, 
Apoi poruncea 
Schelele să strice, 
Scări să le ridice, 
Iar pe cei zidari, 
Zece meşteri mari, 
Să mi-i părăsească, 
Ca să putrezească 
Colo, pe grindiş, 
Sus, pe coperiş. 
Meşterii gândea 
Şi ei îşi făcea 
Aripi zburătoare 
De şindrili uşoare. 
Apoi le-ntindea 
Şi-n văzduh sărea, 
Dar pe loc cădea 
Şi unde pica, 
Trupu-ş despica. 
Iar bietul Manoli, 
Meşterul Manoli, 
Când se încerca 
De-a se arunca, 
Iată c-auzea 
Din zid că ieşea 
Un glas năduşit, 
Un glas mult iubit, 
Care greu gemea 
Si mereu zicea: 
- Manoli, Manoli, 
Meştere Manoli! 
Zidul rău mă strânge, 
Ţâţişoara-mi plânge, 
Copilaşu-mi frânge, 
Viaţa mi se stinge! 
Cum o auzea, 
Manea se pierdea, 
Ochii-i se-nvelea; 
Lumea se-ntorcea, 
Norii se-nvârtea 
Şi de pe grindiş, 
De pe-acoperiş, 
Mort bietul cădea! 
Iar unde cădea 
Ce se mai făcea? 
O fântână lină, 
Cu apă puţină, 
Cu apă sărată, 
Cu lacrimi udată!

 

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările