Povestea istoricului literar cu studii la Sorbona care a fost profesorul lui Ion Barbu, Armand Călinescu şi Ion Minulescu

Armand Călinescu a fost unul dintre cei mai buni elevi ai lui Nicolae I. Apostolescu FOTO: istorie-pe-scurt.ro

Comparatist şi istoric literar, Nicolae I. Apostolescu a fost profesorul mai multor personalităţi ale României, printre aceştia numărându-se George Vâlsan, Gheorghe Ulieru, Ion Barbu, Istrate Micescu, Armand Călinescu, Ion Trivale, Vladimir Streinu şi Ion Minulescu. Nicolae I. Apostolescu a fost unul dintre cei mai apreciaţi istorici literari din prima jumătate a secolului XX.

S-a născut la 3 mai 1876 la Alexandria şi s-a stins din viaţă la doar 42 de ani pe 2 noiembrie 1918 în Piteşti. Înscris în 1883 la o şcoală primară din Alexandria, Apostolescu urmează, din 1888, Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti, unde se mutaseră părinţii, Polixenia şi Iancu Apostolescu, negustor. După bacalaureat, s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie, luându-şi examenul de licenţă. A predat un timp la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti, iar din februarie 1899 a devenit profesor la Liceul „I.C. Brătianu” din Piteşti. A predat aici, de-a lungul anilor, româna, franceza, elina, filosofia, printre elevii lui numărându-se viitorul prim-ministru Armand Călinescu şi poetul Ion Barbu, care l-au apreciat foarte mult.

După cum spune profesorul de română Iulian Neagoe, ”În 1904, lui N.I. Apostolescu i-a apărut culegerea de literatură, estetică, filologie intitulată „Studii”, prefaţată de Bogdan Petriceicu Haşdeu. Câştigând, în 1905, o bursă la Paris (pentru semantică şi literatură comparată), Apostolescu a frecventat cursuri la Ecole de Hautes Etudes şi la Sorbona, obţinând în 1909 titlul de docteur în Litere. Tezele „L’Influence des romantiques francais sur la poesie roumaine” (1909) şi „L’Ancienne versification roumaine” (XVII-XVIII siecles) (1909) au fost susţinute în faţa unei comisii prezidate de Emile Faguet, din care făceau parte, printre alţii reputaţii Emile Picot şi Mario Roques”.

Întors în ţară, Nicolae I. Apostolescu devine un animator al vieţii culturale din Piteşti, graţie îndeosebi artei lui de conferenţiar. Societatea Scriitorilor Români l-a primit în rândurile ei. O primă tentativă, din 1915, de a ajunge suplinitor la Catedra de istoria literaturii române şi estetică literară de la Facultatea de Litere a eşuat. Abia peste 3 ani, în toamna lui 1918, facultatea ieşeană avea să-l prefere altor candidaţi, dar pentru Apostolescu răspunsul favorabil a venit prea târziu, cu câteva ore înainte de a se stinge din viaţă, în urma unei pleurezii.

”Studiile lui Apostolescu, în care istoricul literar se înfrăţeşte cu eseistul, vădesc o tendinţă spre teoretizări, amprenta hasdeiană putând fi uşor recunoscută. Preia multe dintre simpatiile şi, mai cu seamă, antipatiile maestrului, lansându-se în aprecieri bizare. Ca „poeţi naţionali români” el nu-i acceptă decât pe Vasile Alecsandri şi George Coşbuc. În schimb, versurile lui Eminescu, în special postumele, nu ar fi avut deloc o „înfăţişare naţională”, pesimismul, ca şi medievalismul infuzând acestei lirici esenţe străine. În postură de critic, Apostolescu este incitant. El e tentat de a muta discuţia într-un plan al generalizărilor estetice (principiile operei de artă, mecanismul creaţiei, raportul dintre artist şi public). Se ocupă de personajul literar, compară drama cu poezia epică şi cu lirica, scrie despre opere aflate sub „domnia visului” etc. Îl reţin chestiunile de versificaţie şi cele legate de dificultatea traducerilor de poezie”, precizează Iulian Neagoe.