Destinul cumplit al Valentinei Sturza, supravieţuitoare a deportărilor staliniste: „Eram foarte flămânzi. Copiii mici leşinau foarte des din cauza asta“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Valentina Sturza, preşedinta Asociaţiei Foştilor Deportaţi şi Deţinuţi Politici din Republica Moldova, este unul dintre puţinii supravieţuitori ai teribilelor deportări din Basarabia din anii ’40. Povestea sa de viaţă este una impresionantă şi incredibilă: a fost de două ori deportată cu familia, a evadat o dată şi a făcut luni grele de temniţă în închisorile sovietice.

Am cunoscut-o pe Valentina Sturza la Piteşti, cu ocazia unui simpozion dedicat teribilului „Experiment Piteşti“. La 87 de ani, pe care i-a împlinit pe 20 octombrie, doamna Valentina Sturza are o memorie fantastică şi povesteşte cu lux de amănunte momente petrecute acum mai bine de 70 de ani. Valentina Sturza face parte din celebra familie Sturza, soţul ei fiind descendent al acestei familii de renume.

Valentina avea 12 ani când, pe 13 iunie 1941, în faţa proprietăţii familiei din satul Ciuciuleni, aflat în Basarabia ocupată de URSS, s-au oprit maşinile cu soldaţi sovietici.

Toţi membrii familiei au fost ridicaţi şi duşi la 3.700 de km de satul natal, în localitatea Kzâl-Orda, în Kazahstan. Tatăl ei, Grigore Scafari, fost primar de Ciuciuleni în perioada 1931–1938, decorat cu „Crucea de Aur“ de către regele Carol al II-lea, fusese deputat în Parlamentul României.

„A lucrat cu Ion Inculeţ, preşedinte al Partidului Liberal din Basarabia. Tatăl meu era secretarul partidului. Aveam un restaurant la Ciuciuleni, câteva case şi o curte interioară. Aveam o moşie cu viţă-de-vie cu soiuri europene. Când soldaţii au dat buzna, am alergat în curte unde l-am văzut pe bunelul din partea mamei. Un soldat m-a prins de gulerul hainei şi m-a aruncat la câţiva metri, iar pe bunelu’ l-au lovit cu patul armei în piept. A căzut şi s-a lovit cu capul de perete, iar peste două săptămâni a decedat. Familia noastră a fost deportată în Kazahstan, în regiunea Kzâl-Orda, la 3.700 de kilometri de satul natal“, îşi aminteşte cu durere acele momente Valentina Sturza. A fost deportată împreună cu şase membri ai familiei: mama, sora şi cei doi fraţi, precum şi bunicii paterni. 

image


Valentina Sturza, la simpozionul dedicat "experimentului Piteşti" FOTO Denis Grigorescu

Iniţial tatăl ei, Grigore Scafari, a fost condamnat la moarte de către NKVD pentru „vina“ de a fi fost primar liberal. Ulterior, acesta a fost condamnat la 15 ani de detenţie în Gulagul Ivdeli, zona Munţilor Urali, şi apoi trimis 10 ani de exil în pustiurile din Kazahstan. 

„Eram foarte flămânzi“

Amintirile primului drum al deportării sunt încă vii pentru Valentina Sturza. 150 de oameni au fost înghesuiţi într-un vagon cu uşa închisă şi geamuri mici, unde era o căldură insuportabilă. Drumul până în locul unde a fost deportată cu familia a durat trei săptămâni. O experienţă teribilă pentru o fetiţă de 12 ani: „În tren, pe copiii mai mici mămicile îi mai ridicau la geamurile acelea, dar fără niciun rost. În colţul vagonului era tăiată o gaură unde fiecare îşi făcea necesităţile. Două persoane ţineau o perdea, care-l proteja de privirile celorlalte persoane. Pe tot parcursul drumului ne dădeau o dată pe zi nişte terci şi nişte peştişori micuţi foarte săraţi. O dată pe zi, o persoană matură era condusă la apă, pe care o lua de la pompa ce alimenta locomotivele. Apa mirosea a motorină, câteodată chiar a rugină. Dar eram nevoiţi să o bem, nu aveam alta. Din cauza căldurii mari şi a foamei, copiii mici leşinau foarte des. .“

În regiunea Kzâl-Orda, familia Sturza a dormit în barăci pe paie şi au simţit adesea lipsa hranei. Au avut mari probleme şi cu copiii kazahi, care îi numeau adesea ţigani şi „duşmani“ şi aruncau în ei cu pietre.
 

La sfârşitul lui august 1941, după trei luni de stat în regiunea Kzâl-Orda, unde fuseseră deportaţi, au reuşit să evadeze. „Mama s-a dus la şeful gării şi l-a rugat să o ajute să procure bilete de tren. Mămica a adunat de la sora şi cumnata ei nişte bijuterii pentru a mulţumi şefului gării şi banii necesari pentru bilete“, spune Valentina Sturza.

image


Valentina şi soţul, Nicolae Sturza, în tinereţe FOTO Arhiva personală

Numai că problemele nu s-au terminat după urcarea în tren: „La prima staţie am fost aruncaţi din tren de către conducătoarea vagonului care ţipa la noi că suntem ţigani“. Norocul Valentinei Sturza şi al familiei a fost acela că după scurt timp în staţie a sosit un tren marfar. După aproape trei săptămâni de schimbat trenuri, au ajuns în gara din oraşul Saratov, înfometaţi şi extenuaţi. Aici, membrii familiei Sturza s-au înregistrat ca persoane evacuate şi în cele din urmă au fost trimişi în satul Şved din raionul Krasnoarmeisk. Acolo, mama sa a mers la preşedintele colhozului şi l-a rugat ca persoanele mature să fie angajate, ceea ce s-a şi întâmplat. Au trăit în satul Şved timp de doi ani şi jumătate. După terminarea războiului, familia, mai puţin tatăl Grigore Scafari, s-a reîntors acasă. Lucrurile păreau că merg în direcţia cea bună. Pe 20 iunie 1948, Valentina s-a căsătorit cu Nicolae (Colea) Sturza, cu care avea să trăiască împreună 58 de ani, până la decesul acestuia.

«Luaţi-mă şi pe mine, unde mi-o duceţi pe Valentina mea?»

Din păcate vremurile bune s-au sfârşit după numai un an. În 1949, Stalin a declanşat al doilea val de arestări şi deportări. Mama Valentinei Sturza a fost arestată în februarie 1949. „Bunicii paterni au fugit şi au trăit în păduri mai bine de cinci luni, până iarna târziu. Când era imposibil să mai trăieşti prin tufişuri, la sfârşitul lui decembrie 1949, s-au reîntors acasă şi imediat au fost arestaţi“, spune Valentina Sturza. A venit şi rândul ei. Valentina Sturza a fost arestată pe 3 martie 1950: „La miezul nopţii doi miliţieni au bătut la uşă. Unul ditnre ei a spus că sunt arestată, deoarece am evadat împreună cu mămica şi buneii din locurile unde am fost deportaţi în 1941“.

Momentul despărţirii de soţ a fost sfăşietor: „În curte ne aştepta o trăsură. Eu nu voiam să mă urc, deoarece soţul mă ţinea strâns la pieptul lui. Atunci, miliţianul m-a smuls cu forţa şi m-a aruncat în trăsură. Colea s-a agăţat de trăsură, miliţianul l-a îmbrâncit, caii au pornit la fugă şi Colea a rămas în întunericul nopţii plângând şi strigând: «Luaţi-mă şi pe mie, unde mi-o duceţi pe Valentina mea?»“.

Valentina a fost dusă la închisoarea din Chişinău, unde a fost aruncată într-o celulă înghesuită alături de femei condamnate pentru omor şi jafuri. Ca să nu stea tot timpul cu acele femei, a cerut să fie scoasă la curăţenie, iar un soldat a ascultat-o. La închisoare, într-o zi a văzut-o pe mama sa, care era acolo de mai bine de un an şi despre care nu mai ştia nimic: „Într-o zi, când scuturam ţoalele în curtea închisorii, am zărit-o pe mămica mea cum era dusă cu mâinile la spate de un soldat. De bucurie am strigat cât m-a ţinut gura: «Mama!». Însă supraveghetorii au ţipat imediat la mine să nu mai vorbesc. Eram totuşi fericită, în sfârşit aflasem unde era mămica.“

După trei luni, Valentina Sturza a fost mutată la închisoarea din Odessa şi apoi la cea din Harkov. Au fost alte luni teribile, în condiţii mizere de detenţie şi umilinţe nenumărate. 

Soţul a mers mii de kilometri până la ea În cele din urmă a fost deportată în acelaşi loc ca şi în 1941, în regiunea Kzâl-Orda din Kazahstan, la mii de kilometri de casă şi de cei dragi. Iubirea soţului a făcut-o însă să treacă peste toate necazurile. „Colea m-a iubit foarte mult. A lepădat tot şi a venit după mine în pustiurile Kazahstanului. Tatăl-socru, care ţinea foarte mult la mine, i-a spus: «Dacă o iubeşti, atunci pleacă» şi el a plecat, făcând mii de kilometri ca să ajungă la mine.“

image


Bunicii materni ai Valentinei, Maria şi Ştefan Pojoga FOTO Arhiva personală

Însă Colea nu a putut sta decât câteva săptămâni alături de ea. La sfârşitul lui octombrie 1950, a fost luat în armată, unde a trebuit să stea patru ani şi jumătate. Acea perioadă a fost din nou una foarte grea pentru Valentina Sturza: „Doar eu lucram din familie. Îmi era foarte greu să întreţin toată familia din şapte persoane: mămica, 2 bunei, 2 fraţi mai mici şi pe fiica mea Margareta, născută în Kazahstan în timp ce tatăl era în armată.“ Din cauza condiţiilor teribile de trai, fetiţa i s-a îmbolnăvit grav. A reuşit cu greu să obţină un permis ca să plece cu ea la spital. În cele din urmă, cu un tratament intensiv, viaţa fetiţei a fost salvată. 

Şi-a reîntâlnit tatăl în timpul exilului din Kazahstan 

În 1954, aflată în exil cu familia, Valentina Sturza s-a reîntâlnit cu tatăl ei, care fusese „eliberat“ din Gulag şi trimis cu domiciliul forţat tot la Kzâl-Orda. Experienţa de aproape 15 ani din Gulag fusese una teribilă: „Tata mi-a spus că a văzut acolo mii de oameni murind din cauza înfometării. Cumnatul său, unchiul meu, a murit în braţele lui în februarie 1942 şi nu i s-a dat voie să-l înmormânteze. Conducătorii lagărului i-au spus să transporte cadavrul în afara incintei şi să-l arunce acolo, pe câmp, lângă toţi morţii. Chiar şi să fi vrut să sape o groapă, nu era posibil, deoarece pământul era îngheţat bocnă. Primăvara, când pământul se dezgheţa, era săpată o groapă şi toate cadavrele erau aruncate în ea“, povesteşte Valentina.
 

În 1956, femeia a fost eliberată din exil. Curând i s-a alăturat şi soţul. Familia sa a rămas însă în Kazahstan până în 1965, unde îşi făcuseră un rost. 

Totuşi dragostea de casă a răzbit, şi s-au întors dupăc anii de exil în locurile natale. N-au mai găsit nimic din gospodăria lor prosperă. Şocul reîntoarceri în locurile natale, distruse de sovietici în anii când a fost în preibegie, l-au dărâmat pe Grigore Scafari, care a paralizat. Mai mult şi-au dat seama că nu scăpaseră de pătimit. „Au vrut să şteargă orice urmă a familiei noastre. Nu doar că am fost alungaţi din casă în 1941, dar când ne-am întors, am fost alungaţi şi din sat“, ne mai spune Valentina Sturza. Tătăl său a stat 11 ani la pat până a încetat din viaţă. „Tata a avut 34 de ani de viaţă frumoasă şi 34 de ani de chin“, spune Valentina Sturza şi ochii i se umezesc din nou. 

Dintre cei 100.000 de basarabeni care au fost deportaţi, mai sunt în viaţă acum doar 8.500. Doamna Valentina Sturza este unul dintre ei. O supravieţuitoare a unor vremuri de coşmar.

Vă mai recomandăm:

Amintiri din lagărele siberiene. Marta Vasiliu a fost condamnată la 10 ani de muncă silnică în Siberia pentru o fotografie

De ce nu-i vom iubi niciodată pe ruşi. Mărturii cutremurătoare despre sovieticii care ne-au bătut, umilit şi deportat bunicii

Piteşti



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite