Tânărul cu sufletul împărţit între artă şi traumă: „Mama stingea ţigara pe corpul meu. A uitat cum mă cheamă“
0Il cheamă Nicuşor Lucaci. Este un student pasionat de muzică, fotografie şi psihologie, cu o poveste de viaţă tulburătoare, marcată de multele întrebări pe care şi le-a pus de-a lungul anilor, de reîntâlnirea cu cea care i-a dat viaţă şi de despărţirea de asistentul maternal care l-a crescut.
Nicuşor Lucaci are 21 de ani şi este un tânăr instituţionalizat în cadrul CSCD Câmpulung. Povestea lui nu este cea clasică a copilului care a crescut într-un centru de plasament, căci tânărul a luat contact cu mediul pe care-l părăsise la vârsta de un an şi opt luni, recent, în toamna lui 2020.
A fost crescut de un asistent maternal profesionist şi este unul din tinerii cu care D.G.A.S.P.C Argeş se mândreşte. La fel şi asistentul său maternal, femeia care l-a crescut cu grijă şi iubire, încă de când el era bebeluş.
Acum, pentru că anii au trecut, n-o mai poate face, iar de puţin timp, Nicuşor a ajuns în Centrul din Câmpulung, dat fiind că, deşi este major, trebuie să rămână instituţionalizat până la finalizarea studiilor - Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei şi Psihologie, specializarea Pedagogia Învăţământului Preşcolar.
„În mai, anul trecut, mama, căci eu aşa i-am spus încă de mic asistentului meu maternal, a trebuit să iasă la pensie... A mai încercat să facă o cerere, să mă mai ţină până în vara acestui an, când voi termina studiile, dar pentru că este în vârstă s-a considerat că, pentru mine, ar fi mai bine să stau în centru. Iniţial a fost un şoc, o schimbare enormă, care m-a blocat un pic. Aici este un alt tip de viaţă faţă de cea de acasă. Deşi acum m-am integrat şi-mi este bine, am avut nevoie de ceva timp să-mi revin, pentru că părăseam un mediu de care eram foarte ataşat“, mărturiseşte, pentru „Adevărul“, Nicuşor Lucaci.
„Mamă este cine te creşte“
Iar asistentul său maternal i-a fost ca o adevărată mamă.
„Mi-amintesc că la vârsta de patru ani am făcut astm bronşic. Mama a fost tot timpul lângă mine... a trebuit să mă ducă periodic la tratament, în Bucureşti. Au fost multe astfel de momente. Ştiu că nu i-a fost uşor, dar mi-a fost mereu alături, iar eu apreciez enorm lucrul ăsta. Pentru mine, mamă este cine te creşte. Este uşor să faci un copil, dar depui eforturi mult mai mari să-l ajuţi să fie în siguranţă, să se dezvolte, de-aia spun că mamă e cine se ocupă de tine, nu cine te face“, mai spune Nicuşor.
Sursa arhivă personală
Sunt cuvinte care au în spate zeci de întrebări care i-au măcinat copilăria, întrebări legate de cei care i-au dat viaţă şi care nu s-au mai interesat de el. N-a ştiut cine sunt acei oameni, cum arată, de ce au renunţat la el. Toată copilăria şi-a creat imaginea despre ei pe un singur detaliu al începuturilor sale.
„Ştiam că de la cea care m-a născut, asistenţii m-au luat cu urme de ţigări stinse pe corp şi că nu erau condiţii să cresc acolo. Acum, privind în urmă, de la vârsta asta, îmi dau seama că pentru mine a fost mai bine aşa. Pe cea care mi-a dat viaţă am cunoscut-o abia în 2014, când eram în clasa a VIII-a, într-un context în care tocmai mai născuse o fetiţă, sora mea cea mai mică. Noi suntem opt copii care avem aceeaşi mamă... Eu sunt al şaptelea, ca Eminescu. A ştiut să facă copii, să producă, dar nu să-i şi crească“, spune cu amărăciune tânărul.
„Ce faci, Ionuţ?“
Întâlnirea cu femeia care i-a dat viaţă a fost pentru Nicuşor unul dintre cele mai tulburătoare momente din viaţa sa. Pe holul spitalului, în drumul spre salonul femeii, şi-a pregătit câteva dintre multele întrebări pe care le avea din copilărie.
„Fusese anunţată că vin împreună cu mama (n.r. cu asistentul maternal). Le-am auzit pe asistente zicând: «Doamna Lucaci! Doamna Lucaci!». M-au trecut emoţiile, recunosc. Când am intrat în cameră era acolo, pe un pat... Nici n-a ştiut cum mă cheamă... Ciudat, căci ea, probabil ca să ne ţină minte, altfel nu-mi explic, a pus la trei băieţi, fiecare făcut cu un alt tată, numele Nicuşor. Când a dat ochii cu mine, s-a uitat puţin şi m-a întrebat: «Ce faci, Ionuţ?». A fost o experienţă şocantă, bună până la urmă, pentru că am cunoscut-o, în sfârşit, pe cea care m-a născut, dar atât de rea, încât nu mi-am mai dorit să ţin legătura cu ea. Am întrebat-o totuşi de ce m-a părăsit. Şi s-a făcut linişte. Mi-a spus că n-a avut posibilităţi...“, povesteşte Nicuşor.
Sursa arhiva personală
Pe tată n-a reuşit încă să-l întâlnească. Nu ţine să-l vadă, dar nici nu ştie de unde să înceapă căutările. Nu-i ştie numele, căci în certificatul de naştere, la rubrica <tată> e trecută o liniuţă. E mulţumit că a înţeles şi mai bine, după acest episod, ce înseamnă pentru el oamenii lângă care a crescut, oamenii care l-au îngrijit şi ajutat să ajungă astăzi tânărul cu suflet de artist şi înclinaţii de psiholog. De altfel, nu întâmplător şi-a ales să urmeze studii pe un astfel de profil, căci apăsările copilăriei şi-au cerut răspunsurile.
„Eu însumi am trecut pe la psihologi pentru că am avut anumite probleme cu mine... Nu mă regăseam, am avut unele stări depresive care au necesitat suport extern, căci era clar că nu pot să mă ajut singur. Şi am fost sprijinit să mă cunosc foarte bine, să-mi cunosc fiecare abilitate, fiecare limită, iar asta e extraordinar. Pentru mine şi psihologia este o artă, arta de a învăţa să-ţi gestionezi corect emoţiile. Iar să-i înveţi şi pe alţii s-o facă, mi se pare ceva extraordinar. Mi-ar plăcea, ca după ce voi face şi un master, să am un post pe psihologie“, mai spune Nicuşor.
„Dacă cineva mi-ar lua muzica, n-aş mai avea de ce să trăiesc“
Nicuşor Lucaci este pasionat de fotografie, de muzică şi desen.
„În orice colţişor, văd un cadru, în orice lucru care poate altora li s-ar părea normal, eu văd ceva interesant. Poate că am o viziune mai aparte... Din anul 2016, de când m-am apucat de fotografie, în mine s-a întâmplat ceva, pentru că m-am dezvoltat aşa, deodată. Dar viaţa mea e muzica. Ador să cânt, ador să ascult muzică... dacă cineva mi-ar lua muzica, n-aş mai avea de ce să trăiesc. Am studiat o scurtă vreme pianul, dar pentru că n-au fost posibilităţi materiale, am renunţat. Iau însă, în prezent, lecţii de canto şi sper să mă dezvolt mult în această direcţie“, mărturiseşte tânărul.
E trist că, din cauza restricţiilor impuse de pandemie nu şi-a putut vizita de sărbători familia lângă care a crescut. A fost primul an în care n-a mai privit cu „mama“ focurile de artificii şi n-a mai savurat prăjiturile pe care, de când era mic, femeia i le pregătea. Speră că vor veni vremuri mai bune şi că îi va vizita cât de curând pe cei pe care-i consideră adevărata sa familie.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
