Cum este afectat omul din societatea industrializată de bolile psihice moderne. „Înainte se murea de foame, acum oamenii mor de sătui ce sunt“

Evoluţia rapidă a omului modern de la o societate industrializată la una virtuală a venit cu o sumă de probleme de adaptare, care se traduc şi prin tulburări de alimentaţie, şi de comportament, dar şi prin afecţiuni complexe, cum sunt autismul, ADHD-ul şi demenţa Alzheimer.

Cristian Vasile este psiholog clinician principal şi „Senior Psychotherapist“, iar din anul 2007 este profesor universitar doctor psiholog  în cadrul Departamentului Ştiinţele Educaţiei, al Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, unde este titularul cursurilor „Fundamentele psihologiei“, „Psihologia copilului“, „Psihologia adolescenţei şi a vârstei adulte“, „Psihologia personalităţii“ şi „Psihologia vârstelor“. 

Este specializat în terapie cognitivă, terapia traumei şi intervenţii în situaţii de criză, cu studii postdoctorale în psihiatrie medico-legală. Are o bogată activitate în domeniul publicistic, în calitatea sa de editor-şef al „Journal of Educational Sciences & Psychology“ şi este autorul a peste 40 de studii ştiinţifice publicate la nivel internaţional.

Experienţa sa în domeniul psihologiei îi permite să lanseze o teorie conform căreia omenirea se află în prezent într-o fază de tranziţie: dinspre societatea industrializată către cea virtuală. Omul modern se confruntă cu schimbări majore la care nu s-a adaptat încă, spune Cristian Vasile. Consecinţele acestor transformări majore sunt, printre altele, apariţia unor afecţiuni – printre care se află ADHD, autismul şi demenţa Alzheimer, pe care în prezent nu le putem înţelege pe deplin sau vindeca şi nici măcar nu le putem afla cauzele sau diagnostica în mod corect.

„Weekend Adevărul“: De ce atâtea controverse pe marginea acestor afecţiuni psihice moderne şi de unde au apărut ele brusc în viaţa noastră?

Cristian Vasile: Cred că ar trebui să începem discuţia şi antropologic, şi istoric, pentru că altfel nu înţelegem ce e cu autismul şi ADHD-ul, ce este cu problemele de sănătate moderne, stres crescut, adrenalină, cortizol, probleme de alimentaţie... Ştiţi că trăim un paradox acum? Se murea de foame în trecut, iar acum se moare de prea multă mâncare. Aceasta este societatea modernă şi atunci ADHD-ul şi autismul pot fi discutate în contextul acesta. Gândiţi-vă că acum 13 miliarde de ani apărea Universul, aşa ştim noi. Acum patru miliarde de ani apărea Pământul, acum vreo două milioane cinci sute de ani apărea omul prin Africa, genul homo. De la două milioane şi jumate de ani până la cinci sute de mii de ani înainte nu s-a întâmplat nimic special, până când au identificat antropologii omul de Neanderthal. Întrebarea e: ce s-a întâmplat cu fiinţa umană vreme de vreo două milioane de ani? Am făcut introducerea aceasta pentru că, de fapt, noi, oamenii, specia homo sapiens, am trecut prin nişte revoluţii. O primă revoluţie cognitivă, una agricolă, o alta ştiinţifică. Prima revoluţie cognitivă apare atunci când homo sapiens începe să gândească mai mult asupra mediului, aceste gânduri încep să-l transforme, el îşi prelucrează mai mult hrana şi aşa mai departe. Păi vreme de două milioane de ani nu se întâmplă nimic şi dintr-o dată se întâmplă ceva care se dezvoltă în mod foarte accelerat.

Există o explicaţie pertinentă, ştiinţifică?

Nu ştim de ce. Putem să mergem pe o grămadă de direcţii, paraştiinţifice, pseudoştiinţifice, dar dincolo de orice explicaţie, toată povestea aceasta reprezintă o forţare a omului. Dacă ar fi să comparăm totul cu o oră, omul apare în ultimul minut. Păi bun, într-o scală a evoluţiei care-şi păstrează o viteză constantă şi tu, după ce că apari în ultimul minut, în ultimele secunde din ora aia, mai faci şi salturi evoluţioniste. Omul este o fiinţă hedonică, este clar că el conştientizează că are un timp limitat de petrecut pe aici şi din timpul acesta trebuie să se ocupe de ceea ce-l atrage, de ceea ce-i face plăcere. Lucrurile au mers într-un anumit fel, până acum două sute de ani, o sută de ani chiar. Societatea se dezvolta în ritmul ei nu foarte accelerat. Gândiţi-vă ce s-a întâmplat când au apărut gadget-urile. În România ne-am trezit cu nişte cărămizi Motorola prin anii ’90. Dar, în nici 15 ani, telefoanele mobile au devenit nişte instrumente fără de care nu mai putem trăi. Am făcut toată introducerea aceasta ca să înţelegem că toate lucrurile s-au accelerat cumva dincolo de natural. Nu ştim care este cauza acestei accelerări, dar esta clar că stă la baza apariţei acestor probleme: autismul, ADHD-ul şi alte probleme de sănătate ale adulţilor.

„Gata, are ADHD! E simplu“

Să ne oprim puţin asupra ADHD-ului, despre care toată lumea spune vrute şi nevrute.

Să ştiţi că lucrurile nu sunt foarte clare încă. Există două manuale de diagnostic în care psihiatrii americani au încercat să pună cap la cap toate informaţiile pe care le aveau despre problemele psihice şi să facă un fel de reţetă de diagnostic. Înainte de apariţia acestor manuale, psihiatrii puneau diagnostice diferite. ADHD-ul este diagnosticat undeva prin anii ’70, întâi începe cu ADD, deficit de atenţie şi ulterior apare şi tulburarea hiperkinetică. Problema este următoarea, dacă iei criteriile din manuale, cam 5-7% din copii au ADHD, dacă iei criteriile din alt manual, cam 1-2% au ADHD. Atunci? Vedeţi cum se jonglează cu diagnosticul? În DSM (n.r. – Manualul Diagnostic şi Statistic al Afecţiunilor Mintale, publicat de Asociaţia Psihiatrilor Americani), de exemplu, un diagnostic pe orice problemă psihică se pune urmărind zece criterii. Şi ţi se spune în felul următor: pacientul are tulburarea respectivă dacă îndeplineşte şapte dintre aceste zece criterii.

 Nu e cam puţin? Nişte criterii sunt suficiente? Pacientul nu trebuie observat un timp?

Aici s-a ajuns din păcate. El trebuie observat un timp, iar supradiagnosticarea aceasta a apărut tocmai din această cauză: psihiatrii nu au timp, au o grămadă de oameni la uşă, intră copilul, medicul o întreabă pe mamă dacă este neliniştit, dacă nu este atent acasă şi la şcoală, de cât timp durează toată povestea... În ADHD se pune diagnosticul dacă deficitul de atenţie pe mai multe direcţii durează de mai mult de şase luni şi dacă prezintă hiperactivitate. Are toate acestea? Gata, are ADHD! E simplu. Pe de altă parte, mai întâlnim ceva: specializarea unor persoane care nu au, de fapt, nicio specializare şi care discută despre aceste tulburări şi uneori pun şi diagnostice, iar lumea îi crede.

Se întâmplă asta chiar şi la şcoală, unde chiar profesorii pun diagnostice.

Asta este problema! La un moment dat, îmi vine la cabinet un copil cu maică-sa, speriată. Îmi spune că băiatul ei are o tumoare care îl face să uite lucruri, să nu mai fie atent. Am întrebat-o de unde ştie. Îi spusese învăţătoarea. Am trimis-o pe mamă să ia nişte suc, ceva, să pot rămâne doar cu copilul. L-am pus în faţa calculatorului să facă el ce vrea. S-a dus pe nişte jocuri, era pe internet, ştia ce să caute şi vorbeam cu el. Un copil cu o atenţie distributivă minunată. Se juca acolo şi-mi răspundea la obiect. Un copil care nu avea nimic. Am întrebat-o din nou pe maică-sa cum de a ajuns la un aşa diagnostic. Iar maică-sa îmi răspunde că, de fapt, învăţătoarea avusese o tumoare, iar unul dintre simptome era pierderea memoriei. La şcoală observase că băiatul uita lucruri prin clasă: ghiozdanul, haine... Domnule, dar asta se întâmplă cu 90% din copii. De ce creşte numărul copiilor care au ADHD? Că aşa ni se pare!

„Copilul imită ce vede“

Concret, când ar fi cazul ca un părinte să se îngrijoreze?

După ce a împlinit copilul 3 ani, dacă părintele observă că acesta nu poate fi atent mai mult de 10-15 secunde, îşi schimbă foarte des atenţia de la ceea ce face. El poate fi urmărit când se joacă acasă, dar poate fi întrebată şi educatoarea, în cazul în care a început grădinţia. Copilul pare agitat. Dar e important de ştiut că la această vârstă nu putem discuta despre hipermotricitate. Undeva pe la 6 ani, când intră la şcoală, se vede clar. Abia atunci încep să se vadă unele elemente, de exemplu, dacă nu are răbdare să rămână atent o perioadă. Pe de altă parte, este foarte dificil de diagnosticat ADHD-ul, atâta vreme cât familia este posibil să încurajeze non-conştient acest tip de agitaţie.

Cum?

Copilul imită ce vede. Şi dacă el îşi vede părinţii că fac tot timpul altceva, că sunt agitaţi, nervoşi, atunci nici el nu va face decât să reproducă asta şi să internalizeze. Părinţii nu sunt altceva decât nişte mediatori pentru copil şi el nu face decât să internalizeze comportamentul pe care îl vede. Nu ştiu câţi părinţi conştientizează că se întâmplă asta în casă.

Cristian Vasile alături de mentorul său academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici FOTO arhivă personală

„Suntem martorii apariţiei unei generaţii de trecere“

Spuneţi că încă nu sunt foarte clare aspectele legate de diagnosticul de ADHD, dar o posibilă cauză care ar putea fi?

Pentru că tot mai mulţi părinţi îşi lasă copiii pe device-uri – pe calculator, pe internet, pe tabletă. De ce? Ca să scape de ei, trebuie să recunoaştem. Există studii ştiinţifice care arată că aceste aparate influenţează în mod negativ dezvoltarea nervoasă a copilului.

Cum afectează calculatorul sau televizorul dezvoltarea psihică a unui copil?

Copilul învaţă imediat să butoneze, să schimbe canalele. Apare un desen animat care nu-i place, schimbă imediat. Ce induce asta în psihismul uman? Schimbare rapidă. Copilul ajunge să nu mai aibă răbdare să stea într-un loc. Până la urmă, aceasta este o inducţie. Pe tabletă, pe internet, se duce pe toate paginile, pentru că are libertatea aceasta. Asta influenţează foarte mult. Şi nu duce numai la apariţia ADHD-ului. Se pare că a apărut şi o formă de autism care poate fi rezolvată, deci nu este biologică, dar care este indusă de aceste device-uri. Autismul presupune un deficit de atenţie, dar în acelaşi timp, o relaţionare socială scăzută sau lipsa acesteia, presupune acte compulsive, acte repetitive, practic avem de-a face cu o persoană care nu comunică aşa cum suntem obişnuiţi şi care are nişte comportamente uneori distructive, alteori ciudate, în sensul că are comportamente obsesive. Spre exemplu, aşază toate creioanele pe care le găseşte în casă cu vârful în aceeaşi direcţie. Autismul nu se diagnostichează iniţial ca o tulburare. El începe cu nişte note autiste, identificabile undeva la 2-3 ani, şi aceste note continuă. Putem vorbi despre două forme de autism: cel biologic, care are la bază elemente ce ţin de genetică, ce ţin poate şi de transmisia de la părinţi, şi a doua formă este autismul dobândit, să-i spunem, cel câştigat prin utilizarea în exces a acestor device-uri încă de la o vârstă mică.

Spuneţi că este posibil ca utilizarea în exces a acestor aparate moderne să provoace tulburări de tip ADHD sau autism?

Într-o primă fază, nu, dar pe un anumit fond biologic, se pot dezvolta, device-urile pote fi un factor favorizant. Şi adolescentul cu ADHD ajunge să nu poată să ia note de trecere la BAC, de exemplu.

Nivelul de inteligenţă este scăzut sau pur şi simplu nu poate rămâne atent asupra unei materii?

Nu sunt studii care să indice un nivel de inteligenţă scăzut în cazul copiilor diagnosticaţi cu ADHD, dar această fugă a atenţiei este un factor care nu-i ajută deloc să asimileze informaţii noi, să înveţe.

Se poate face o diferenţiere între simptomele autismului din naştere şi cele ale formei dobândite?

Simptomele sunt foarte asemănătoare, dar făcând o anamneză, discutând cu părintele, aflând ce s-a întâmplat, cât timp stă la televizor sau pe internet, putem să reglăm situaţia. Şi atunci, la cei cu autism dobândit o să se vadă şi schimbarea.

Poate fi recuperat?

Da, se recuperează.

Sută la sută?

Încă nu ştim, dar probabil că da. În autismul înnăscut, biologic, se pare că apare o patologizare a creierului încă după momentul concepţiei, din perioada intrauterină. După naştere, copilul cu autism biologic trece printr-o dezvoltare rapidă a creierului, spre deosebire de ceilalţi, şi apoi se opreşte până pe la 2-3 ani. Iar lucrurile acestea sunt foarte ciudate, încă nu sunt înţelese de cercetători. Eu cred că suntem martorii apariţiei unei generaţii de trecere de la societatea industrializată la societatea virtuală.

Schimbările, factor în apariţia afecţiunilor moderne

În etapa aceasta de tranziţie atragem după noi afecţiuni noi?

Toate problemele acestea ţin de dezvoltarea speciei umane – ADHD,  autism şi nu numai, că vorbim aici şi de tulburări patologice şi chiar de comportamente noi ale copiilor faţă de generaţiile trecute. În orice domeniu, în orice situaţie, schimbarea este la ordinea zilei.

Şi e periculos?

Ea produce stres, produce dereglări. Schimbarea prelungită este un factor epigenetic. Ce înseamnă asta? Schimbarea care se petrece zi de zi te ţine într-o stare de alertă. Nu mai ai acel confort al stabilităţii, ceea ce te va influenţa până la nivel genetic. Nu influenţează ADN-ul în sensul în care să-l schimbe, ci influenţează exprimarea genelor ADN-ului şi, în generaţia următoare, s-ar putea să vină pe lume nişte copii neliniştiţi.

Concret, despre ce schimbări este vorba?

Orice fel de schimbare, de exemplu: schimbările din şcoală de la un an la altul, manuale altfel; nesiguranţa jobului se transferă de la părinţi şi copiilor; schimbările sociale prin care trecem cu toţii. Chiar dacă pare că cei mici nu conştientizează că se schimbă guverne şi miniştri, ei ştiu asta, pentru că îi aud pe părinţi, pentru că aud la televizor. Toată schimbarea asta îl ţine pe om încordat. Asta este cumva specific unei anume zone geografice, poate nu numai în România, poate în toate ţările din zona aceasta a noastră. Ştiţi care sunt cele mai mari temeri umane, în opinia mea? Teama de schimbare şi teama de necunoscut. Frica de moarte nu există, noi ne temem pentru că nu ştim ce se întâmplă dincolo de ea. Dar necunoscutul acesta înseamnă o schimbare. Dacă eu ştiu că şi după moarte este la fel, că şi acolo mă duc la serviciu etc., poate că n-aş mai fi speriat. Dar cum toată lumea îmi spune că e altceva după... Oamenii vor să controleze, iar tendinţa de a controla păstrată în anumite limite este un lucru normal, pentru că ne ţine în siguranţă. Ce se întâmplă? Avem, pe de o parte, transformările – nici nu ştiu dacă să spun «datorate» sau «din cauza» acestor device-uri, pe de altă parte avem schimbarea continuă care te macină, te nelinişteşte nu te lasă să te aşezi, apoi avem această transformare accelerată de care am vorbit la început – socială, chiar şi naturală prin care trecem, acceleraţie care creşte de la o zi la alta, nu mai vorbesc despre alimentaţie, care are o influenţă foarte mare. Oamenii mor acum de sătui ce sunt, de prea multă mâncare. Şi asta are o influenţă asupra psihismului, clar. ;

„Trebuie să schimbăm un pic educaţia“

Device-urile ajută la stimularea creierului?

Ajută, dar nu ştim foarte bine cum şi cât. Noi avem date concrete despre stimularea cognitivă prin intermediul învăţării, de fapt acolo este stimularea, nu doar dacă citeşti. Dacă încep să învăţ acum o limbă străină pe care nu o ştiu deloc, asta este stimularea cognitivă. Noi tot vorbim de autism şi ADHD, dar nu trebuie ignorată demenţa Alzheimer, prezentă din ce în ce mai mult. De ce? Pentru că apare degenerarea materiei cerebrale. Se diagnostichează acum chiar de la 40 de ani şi asta nu mai ţine de faptul că manualele diagnostichează în mod diferit boala, ţine de imagistică, se vede clar la tomografia computerizată.

Ce facem ca să nu ajungem în stadiul acesta?

Ne stimulăm cognitiv. Schimbăm un pic modul în care se petrece educaţia.