Infractorii din România anilor '30. Cum funcţiona casteta, arma albă odioasă larg răspândită în perioada interbelică

Fotografii cu infractori din perioada interbelică FOTO Diana Frîncu

În România anilor ‘30, dar mai ales în perioada crizei economice care a urmat după cel de-Al Doilea Război Mondial, infracţionalitatea măruntă provocată de sărăcie devenise aproape epidemică în marile oraşe. Într-un muzeu al Poliţiei Române, care se află la Câmpina, se păstrează exponate de natură să exemplifice amploarea fenomenului în acea perioadă.

Furturile, promiscuitatea sexuală din cartierele mărginaşe, dar şi atacurile banditeşti asupra băncilor, tâlhăriile la drumul mare şi spargerile erau apreciate drept banalităţi cotidiene. În acest context, Poliţia Generală a Statului, reorganizată în baza legii dată de ministrul de Interne Vasile Lascăr în anul 1903, începuse să-şi facă o bază de date a infractorilor. Oricât ar părea de bizar, astăzi, Poliţia Română funcţionează după aceleaşi principii şi tehnici de anchetă adoptate încă din perioada regelui Carol al II-lea.

Ca dovadă în sprijinul acestui argument stau o serie de albume cu fotografii ale celor mai căutaţi infractori folosite în anul 1931 de Biroul Judiciar al Poliţiei Statului.

Aceste albume conţineau sute de fotografii cu portretele hoţilor, prostituatelor, borfaşilor suspecţi în diverse cauze. În perioada interbelică predominau infracţiunile mărunte, în special furtul de animale, dar şi al hainelor atârnate la uscat în curtea casei. Acesta este şi motivul pentru care în albumele fotografice al Poliţiei din acei ani, cele mai multe pagini sunt ocupate cu imaginile şi datele de identificare ale hoţilor de boarfe (borfaşii) şi de cai. 

Încă din anii 30, Poliţia de Stat avea o bază de date cu imagini ale celor mai periculoşti infractori. În Muzeul de la Şcoala de Poliţie din Câmpina se regăsesc mai multe astfel de albume rămase de la Biroul Judiciar al Poliţiei Vaslui FOTO Diana Frîncu

Faptele cu autor necunoscut nu erau deloc ignorate. Fotografii cu victime ale unor crime, care relevau în special detalii ale rănilor, erau păstrate în baza de date a Poliţiei alături de arma crimei în speranţa că la un moment dat autorul faptei va putea fi identificat şi prins. Când o victimă a unei infracţiuni venea să reclame fapta la Poliţie, era pusă în faţa unui astfel de album fotografic, aşa cum se întâmplă şi astăzi,  pentru a identifica potenţialul suspect urmărind portretele celor mai căutaţi hoţi sau tâlhari.

Cum funcţiona casse-tete şi bastonul sabie

În acei ani, regimul armelor era mult mai permisiv, doar că nu oricine îşi putea permite financiar o armă de foc. Asta nu-i împiedica deloc pe răfăcători să improvizeze. La modă în perioada de dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial, nu erau cuţitele. Tocmai ce intrase în vigoare Codul Penal emis de Carol al II-lea, iar pedepsele pentru curmarea vieţii cu intenţie erau drastice şi ajungeau până la muncă silnică şi carceră pe viaţă. Aşa au ajuns infractorii să meşterească arme artizanale inspirate din cele folosite în perioada medievală care îi ajutau să comită infracţiuni doar ameninţând victima. 

Un alt fel de casse-tête de tata aceasta mult mai sofisticat, din metal, prevăzut cu trei terminaţii dure legate de o coadă cu lanţuri FOTO Diana Frîncu

”Casteta”, cuvânt provenit din limba franceză casse-tête, adică ”sparge cap”, era un soi de buzdugan lucrat manual cel mai des folost la tâlhării şi în încăierările de stradă. Nu erau deloc lucrate primitiv. Casse-tête era format dintr-o coadă scurtă, de 20 - 30 de centimetri, fie din lemn îmbrăcat în piele, fie din metal.

Casteta, prezentată de comisarul şef Ciprian Tureac FOTO Diana Frîncu

De această coadă era ataşat un arc iar în vârful acestuia se afla o bilă metalică sau din lemn de mărimea unei nuci sau mai mare. Uneori, această bilă era îmbrăcată în piele groasă, pentru amortizarea loviturilor, sau din contră, era prevăzută cu mici proeminenţe la fel ca la un buzdugan. Această armă avea un dublu rol şi nu era folosită neapărat la lovitură. Era învârtită deasupra capului cu mişcări de rotire rapide astfel încât scotea un şuierat înspăimântător.

Dacă nu ceda în faţa ameninţărilor, victima era lovită în moalele capului sau în bărbie. Lovitura nu era mortală, dar era suficient de puternică astfel încât oricine îşi putea pierde conştienţa pentru câteva minute. Uneori, aceste ”sparge cap” erau prevăzute cu trei sau mai multe terminaţii dure legate de coadă cu lanţuri.

”Nu ne-am mai întâlnit cu astfel de arme în anchetele poliţieneşti din prezent”, spune comisarul şef Ciprian Tureac, profesor în cadrul Şcolii de Agenţi de Poliţie Vasile Lascăr din Câmpina.  

Chei rudimentare folosite de infractorii din perioada interbelică la furturi din locuinţe FOTO Diana Frîncu

Infractorii mai sofisticaţi se foloseau în anii 30, 40 de un accesoriu care făcea parte obligatoriu din ţinuta unui domn în acea perioadă: bastonul. Nu era doar o simplă bucată de lemn frumos sculptată, ci era o armă periculoasă folosită în special în faptele cu violenţă soldate cu rănirea gravă a victimei sau cu decesul ei.

”Bastonul avea un mâner detaşabil, iar în interior ne întâlnim cu un obiect ascuţit-înţepător cu care putea să ucizi fără nicio problemă. Era o armă mascată într-un baston din trestie care putea înşela pe oricine. Oricum, nu mai există în prezent un astfel de mod de operare”, a explicat comisarul şef Ciprian Tureac.

În micul muzeu al Poliţiei Române care se află la Şcoala de Poliţie de la Câmpina, printre exponate se regăseşte o carte despre viaţa lui Vladimir Ilici Lenin. Aparent o carte banală, care nu şi-ar avea rostul acolo, doar că în realitate este o armă. Paginile acestei cărţi au fost decupate special astfel încât interior să poată fi ascuns un pistol. 

Cartea este suficient de groasă încât coperţile să ascundă perfect ceea ce se află în interior. Absolut toate armele expuse în muzeu au făcut parte din baza de corpuri delicte a Poliţiei Statului folosite în perioada interbelică şi postbelică la infracţiuni. Din păcate nu s-a păstrat şi o descriere a faptelor săvârşite cu ajutorul acestor arme, acum doar exponate care stau mărturie că infracţionalitatea în România are o istorie spectaculoasă .