Inundaţiile catastrofale din anul 1837 care au urcat oamenii pe case. Cum a fost ras un oraş de puhoaiele dezlănţuite
0În iulie 1837, Dâmbul, pârâul ploieştenilor, şi-a ieşit din matcă, revărsându-se peste mahalalele oraşului, luând cu el case, animale şi grădini. Oamenii s-au urcat pe acoperişuri pentru a-şi salva viaţa.
De-a lungul existenţei sale, Ploieştiul s-a confruntat cu dezastre de tot felul, de la invadatori, molime şi secete, până la inundaţii şi incendii care s-au imprimat pentru multă vreme în memoria colectivă.
Unul din aceste episoade s-a produs pe 12 iulie 1837, când pârâul Dâmbu, cu un debit nesemnificativ în mod obişnuit, a ieşit din matcă şi s-a revărsat în forţă peste mahalalele învecinate: Sfinţii Apostoli, Sfântul Ilie, Sfântul Nicolae Nou, Sfântul Nicolae Vechi şi Sfântul Dumitru, adică aproape toată vechea vatră a oraşului.
„Atât de puternică a fost viitura încât a smuls din calea ei garduri, porţi, a dus la vale vasele şi sculele tăbăcarilor şi pielarilor, a înecat grădinile de legume şi a distrus semănăturile. Casele au fost inundate, multe femei şi copii urâcndu-se pe acoperişuri pentru a-şi salva viaţa, de unde au fost cu greu luaţi şi duşi la loc sigur de oamenii poliţiei şi ai magistratului“, se povesteşte în „Marea carte a Ploieştilor“, monografia actualizată a oraşului, apărută în 2011.
Revărsarea puhoaielor dezlănţuite a durat trei zile, după care apele s-au retras, permiţând oamenilor să revină la casele lor, deşi, în ultima noapte, au fost nevoiţi să facă faţă unei noi viituri.
Din fericire, „nu s-a întâmplat nici o primejdie de viaţă“, n-a murit nimeni înecat, dar pagubele produse au fost extrem de mari.
Soluţiile vremii si problemele întâmpinate de administraţie
După ce apele s-au mai liniştit, Magistratul oraşului a raportat Departamentului Treburilor din Lăuntru cele întâmplate, iar ploieştenii, îngrijoraţi, au adresat ocârmuirii judeţului Prahova o reclamaţie prin care cereau „să binevoiască a chibzui cele de cuviinţă spre izbăvirea mulţimii norodului ce să află la deznădăjduire dă viaţă“, potrivit aceleiaşi monografii.
Specialiştii au propus câteva soluţii, printre care „săparea unui şanţ larg care să colecteze apele ieşite din matca Dâmbului şi să le conducă afară din oraş fără să mai inunde mahalalele“.
Ca întotdeauna, însă, s-a ivit o problemă: în acea perioadă, oraşul nu dispunea nici măcar de o minimă sistematizare, iar pentru a aplica soluţia propusă de specialişti era nevoie ca proprietarii imenselor curţi şi grădini din jurul Dâmbului să cedeze câteva suprafeţe pentru amenajarea şanţului. Şi, spre deosebire de sfârşitul secolului anterior, când ploieştenii au consimţit ca bulevardul să traverseze oraşul de la gară până la centru şi pe domeniile lor, cei de la 1837, încă afectaţi de inundaţii, nu au fost de acord.
Receptiv faţă de îngrijorarea ploieştenilor, Departamentul Treburilor din Lăuntru a trimis în oraş un renumit specialist al vremii, Valhelm Lorozinca. După o riguroasă inspecţie, acesta a propus săparea unui şanţ în lungime de 280 de stânjeni şi cu lăţimea de un stânjen (stânjenul este o unitate de măsură arhaică a lungimii, adeseori aproximat cu lungimea corpului uman sau deschiderea braţelor), care să colecteze, în asemenea situaţii, apele revărsate. Lorozinca întocmise chiar şi un deviz de cheltuieli pe care l-a încredinţat magistratului oraşului.
Pârâul nu este regularizat nici acum
„Cum însă nu i s-a dat curs imediat, acest proiect, ca şi multe aletele, a fost dat uitării. Lumea, copleşită de probleme cotidiene nu l-a mai considerat o prioritate. Iar Dâmbul şi-a urmat calea, asteptând şi astăzi pe gospodarii care ar trebui să-i regularizeze, în sfârşit şi după tehnici noi, cursul, şi să-i limpezească apele pe întregul traseu din Ploieşti şi nu numai...“, se punctează în Marea Carte a Ploieştilor.
Inundaţiile din 1837 nu au afectat doar Ploieştiul. În Capitală „s-au făcut potop mare peste tot pământul încât au înecat în Bucureşti şapte mahalale”. Inundaţiile au fost provocate de râul Ilfov, afluent al Dâmboviţei.
Se încarcă comentariile...
