Ploieşti

articolul anterior articolul urmator

Ultimele zile din viaţa lui Mircea Eliade. Care a fost cartea pe care marele filosof a citit-o înainte de a muri

4
20 Aug 2018 04:46:31
Autor: Diana Frîncu
Mircea Eliade, FOTO Stelian Pleşoiu
Mircea Eliade, FOTO Stelian Pleşoiu

În ultimii 26 de ani de viaţă, scriitorul şi filosoful Mircea Eliade a fost măcinat de durerile acute provocate de artrită. Această boală, care a debutat la începutul anilor '60, aşa cum aflăm din „Memoriile” scriitorului, cu dureri care l-au împiedicat să lucreze, n-a fost cauza morţii sale. Ceea ce l-a răpus pe Mircea Eliade a fost boala secolului, un cancer generalizat precedat de un accident vascular cerebral.

În volumul al II-lea din ”Memorii”, Mircea Eliade insistă în ultimile pagini asupra durerilor insuportabile care au apărut brusc în iarna anului 1960 şi care îl ţintuiau în poziţii chinuitoare pe un fotoliu.

”Dar, pe neaşteptate, într-o noapte din acea iarnă (1960 n.r.) m-au trezit dureri neobişnuit de severe în umeri şi în braţe. N-am putut închide un ochi până dimineaţă. Singura poziţie mai suportabilă era să stau înţepenit în fotoliu cu amândouă braţele ridicate”, scria Mircea Eliade.

Medicul curant a dat verdictul a doua zi: artrită şi  i-a prescris un tratament (şase aspirine zilnic) care reuşea să calmeze cu greu crizele nocturne. În acea perioadă, Mircea Eliade se stabilise în SUA, unde preda Istoria Religiilor la Universitatea din Chicago.

Tot în Chicago, dar 26 de ani mai târziu, filosoful român avea să-şi găsească sfârşitul, pe un pat de spital, alături de discipolii săi şi de soţia sa Christinel, care l-a ţinut de mână şi i-a citit până în ultima clipă.

”Dar destinul hotărâse altfel”, aşa se încheie ultimul volum al Memoriilor lui Eliade. Împreună cu soţia sa, Eliade îşi propusese să se întoarcă în Franţa pentru doi ani, pentru a se putea reveni în SUA cu o viză de imigrant permanent. N-a fost să fie aşa. O oboseală nefirească şi apoi simptomele unui accident vascular aveau să-l trimită pe Eliade, în seara zilei de 15 aprilie 1986, la Spitalul Universitar din Chicago. Soţia sa l-a însoţit şi avea să rămână în rezerva de la ”Intesive Care Unit” până când şi-a dat ultima suflare.
Despre aceste ultime clipe din viaţa filosofului român scrie Ioan Petru Culianu, unul dintre discipolii lui Mircea Eliade.

”...la ora 11 când mă (...) găsesc o notă în uşă: Christinel se află în spital, Mircea Eliade este în Intensive Care Unit în urma unui atac de congestie cerebrală. La ora 11.30 intru pe uşa rezervei D 505 de la etajul 5 al spitalului universitar Bernard Michel, unul dintre cele mai bune din lume. Cu mâna lui Christinel în mâna lui stângă, Mircea Eliade îi zâmbeşte, apoi îmi zâmbeşte cu aceeaşi căldură care este numai a sa. Ne înţelegem perfect, dar nu poate vorbi: atacul i-a atins partea stângă a creierului, nu se ştie cât de grav. Partea dreaptă a corpului îi este, probabil, temporar paralizată”, scria Ioan Petru Culianu într-un text omagiu adus lui Mircea Eliade şi care avea să fie păublicat în noiembrie 1989 în revista ”Limite” care apărea la Paris şi ulterior ataşat volumului al II-lea al ”Memoriilor” filosofului.

Într-o primă fază, Christinel, soţia lui Mircea Eliade, dar şi medicii s-au arătat optimişti de evoluţia stării de sănătate. Rezultatul analizelor a fost iniţial favorabil unei reveniri, iar optimismul era prezent în salon, astfel că Eliade primea vizite.

”Optimismul nostru a durat trei zile, în care starea lui Mircea Eliade părea uneori să se îmbunătăţească atât de mult, încât nu aveam îndoieli asupra însănătoşirii. Luni la 7.30 dimineaţa a răspuns perfect examenului reurologic, dar mai târziu şi-a pierdut coordonarea, dând semne de nervozitate, probabil din cauza unei dureri”, scria Petru Culianu.

Speranţa a rămas vie până în momentul groaznicei veşti. Mircea Eliade suferea de un cancer în curs de generalizare, iar ”profesorul se afla în comă şi că moartea sa era o chestiune de zile, poate de ore”.

Impresionant, menţionează Petru Culianu, a fost devotamentul lui Christinel care a refuzat să părăsească rezerva în care zăcea soţul său zile la rând. I-a citit chiar din scrierile sale, conştientă fiind că Eliade, dacă ar fi putut, nu s-ar fi despărţit nici în ultima clipă de cărţile pe care atât de multe le-a îndrăgit. Dealtfel, aşa a şi fost găsit de Christinel în seara în care a fost răpus de accidentul vascular cerebral, pe fotoliu, în mână cu cartea lui Emil Cioran  ”Exercices d’admiration”.

Agonia lui Mircea Eliade a durat opt zile, menţionează Ioan Petru Culianu, astfel că în data de 22 aprilie 1986, la orele 9.40, filosoful român se stingea din viaţă, la vârsta de 79 de ani.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

4 Comentarii

🖕
20.08.2018, 08:43:43

Scrieți cînd „filozof”, cînd „filosof”. Corect este „filosof”. În greacă „zofos” înseamnă beznă, întuneric, iar „sofia” înțelepciune. Deci, iubitor de înțelepciune („filosof”), nu iubitor de întuneric („filozof”). Nicăieri nu ați scris adevărata ocupație a lui Mircea Eliade: istoric al religiilor.

+1 (1 vot)
Lucifer
20.08.2018, 11:46:04

Poate cel mai important reprezentant al mişcării naţionaliste româneşti interbelice, reprezentată politic de mişcarea legionară. Deci, Mircea Eliade, Emil Cioran, Radu Gyr, Nechifor Crainic, Vintilă Horia, etc. iată o pleiadă de mari creatori ai culturii româneşti. Poate trebuie să medităm azi, în epoca globalismului generalizat, la resorturile naţional/naţionaliste ale poporului român.

Cristian saileanu
20.08.2018, 12:42:04

mai adauga, lucifer, mai adauga intreaga natiune romana simpatiza cu legionarii cand la conducere se afla Zelea. Sigur ca dupa asasinarea lui Zelea si a altor sute de conducatori regionali - niste crime hidoase, asiatice, scabroase - miscare a fost decapitata... eliade ii simpatiza pe legionari in cunostinta de cauza

Lucifer
20.08.2018, 12:57:25

Şi Garda a făcut destule omoruri greţoase, I.G. Duca, Nicolae Iorga, Armand Călinescu, evrei, membri ai diferitelor guverne, etc. Nu, mişcarea legionară nu trebuie idealizată. Pe de altă parte, ei au reuşit, unic în istoria României, să producă o cultură naţională/naţionalistă românească de o calitate extraordinară. Dacă ar mai trebui să adaug, l-aş adăuga pe Nae Ionescu pe care l-am uitat în enumerarea de mai sus.