VIDEO Terorile sevrajului, povestite de români diagnosticaţi cu alcoolism: „Beau de necaz, pentru că trăiesc cu trei femei simultan!“

Dependenţa de alcool este o boală, nu un viciu sau un moft, este concluzia la care au ajuns doi dintre pacienţii internaţi la Spitalul de Psihiatrie Voila din Câmpina. Lupta cu paharul este un calvar, iar ambiţia „drăcească“, aşa cum spune unul dintre ei, face parte din tratament.

Din păcate, de la un an la altul, la camera de gardă a Spitalului Voila numărul dependenţilor de alcool creşte considerabil. În primul semestrul al anului 2019 s-au internat cu zece la sută mai mulţi pacienţi alcoolici decât în aceeaşi perioadă a anului trecut. Problema cea mare este că doar 30 la sută dintre alcoolici se recuperează, spun medicii psihiatrii de la Voila, restul se pierd.

A băut timp de trei săptămâni, câte doi litri de vodcă pe zi

John este unul dintre tinerii care a acceptat să lupte cu dependenţa de alcool. Bea de la 12 ani, cum singur recunoaşte. În faţa blocului, împreună cu copiii din cartier a deschis prima sticlă de ”Tanita”, iar de atunci nu s-a mai oprit. A pierdut tot, facultate, familie, soţie, copil şi un serviciu bine plătit. A ajuns chiar şi la închisoare, din cauza unui alt viciu de care a scăpat de ani de zile, drogurile. Alcoolul este însă în continuare prezent în viaţa lui, în sângele lui şi nu poate scăpa. Se luptă de şase ani, timp în care s-a internat de nenumărate ori la Spitalul de Psihiatrie Voila. Se externează pe picioarele lui, curat şi cu chef de viaţă. Nu poate rezista însă prea mult fără sticlă, iar patima aceasta aproape că l-a omorât. Ultima dată a băut trei săptămâni la rând, câte doi litri de vodcă în fiecare zi. Era atât de slăbit încât nu se mai putea da jos din pat, iar sevrajul este cel mai mare chin care îl impinge să-şi facă rău fizic.

John a început să bea la vârsta de 12 ani, în faţa blocului, alături de prieteni, iar de atunci nu s-a mai oprit. A pierdut tot, deşi avea un serviciu bine plătit, soţie, copil şi fusese admis la Facultatea de Litere

”Pentru mine alcoolul este duşmanul meu, în acelaşi timp adicţia mea care mă costă şi de care nu pot scăpa. Mă chinui de fiecare dată. Ultima dată am reuşit să menţin abstinenţa timp de şase luni. Pentru prima dată în viaţa mea. Şi s-a dus, şase luni acestea s-au dus ca într-o secundă. Anturajul m-a făcut să renunţ. Sevrajul este foarte rău, iar acum este din ce în ce mai rău. Tremuri, transpiraţia abundentă, senzaţia de gheară în gât, senzaţia că nu poţi trage aer. Eu nu am avut dorinţa să lovesc pe cineva, dar am avut dorinţa să mă omor, chiar m-am gândit serios la asta. Să mă omor ca să nu mai supăr şi pe alţii, pentru că mi-am nenorocit părinţii, surorile. Sevrajul e cel mai rău. Durează între trei zile şi o săptămână, dar primele zile sunt groaznice, te strâng pereţii, eşti foarte foarte deprimat, simt că nu mă pot în ochii cuiva pentur că am senzaţia că vrea să-mi facă rău. Practic eu vreau să mor atunci, în momentul acela chiar vreau să mor cu adevărat”, explică John, stările prin care trece din cauza dependenţei de alcool.

Este conştient că a pierdut tot din cauza bolii sale, dar singura care îl mai motivează este fiica lui în vârstă de trei ani acum. Soţia lui nu a mai suportat şi a decis să divorţeze, iar John mărturiseşte că o înţelege şi chiar o susţine. ”I-am spus să meargă pe drumul ei. O înţeleg că nu mai poate. Ştiu cât rău i-am făcut”.

”Problema mea este să nu se termine sticla”

John este coleg de suferinţă cu M. un şofer de taxi din Bucureşti, cu o poveste total diferită, dar cu aceeaşi finalitate: refugiul în pahar. La 40 de ani, M. are o viaţă ruptă din telenovele. Lupta lui nu este doar cu paharul, ci şi cu cele trei iubite pe care le are simultan. El spune că nu bea de plăcere, bea doar la supărare, când presiunea celor trei femei de care are grijă este prea copleşitoare.

”La mine este un pic mai delicată situaţia. Trebuie să vă spun ca să înţelegeţi, că dacă nu vă spun, n-am făcut nimic. În momentul de faţă eu trăiesc cu trei femei simultan. Uşor, uşor au început să mă strângă cu uşa. Adică fiecare îşi doreşte să fiu doar al ei, iar asta pe mine mă apasă din ce în ce mai tare. Şi acum mă sună, vin la mine, toate trei şi ştiu una de alta. Fiecare îmi spune, când pleci de la spital, mergem la mare, facem cutare lucru. Deci eu nu mai suport stresul. De aia am şi pus mâna pe pahar”, mărturiseşte cu sinceritate M.

Necazul lui este că, deşi bea cot la cot cu colegii de muncă, aceştia se trezesc a doua zi ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat şi merg la serviciu. În schimb M. pune mâna din nou pe pahar şi nu se mai opreşte din băut.

”E mult până am băut primul pahar pentru că nu mai am puterea să mă mai opresc. Beau toată toată noaptea, apoi dorm o oră, două, mă trezesc şi iară beau. Când am pus băutură în gură, organismul o ia razna cu totul. Nu am poftă de mâncare, nu am somn. Nu simt decât nevoia de a bea. Atât. Problema mea atunci este să nu se termine sticla. La mine nu merge cu bei un pahar de vin, te-ai dres şi gata. Beau toată noaptea, iar a doua zi nu mă mai duc la muncă. Intervine şi problema asta. Mă uit şi văd că toată lumea pleacă la muncă, eu stau cu sticla în mână. Nu mai e pofta de a bea, este necesitatea de a bea. Eu beau ca să nu-mi mai fie rău”, explică şoferul de taxi.

Şi M s-a internat la Spitalul de Psihiatrie Voila în speranţa că aici va reuşi să găsească leacul care să-l ţină departe de pahar. Pe lângă tratamentul medicamentos, face, alături de John şi de alţi opt colegi, psihoterapie de grup pe sistemul ”alcoolicii anonimi”, iar asta îi dă speranţă.

”Sper să plec de aici cu nişte arme cu care să pot lupta”

”Eu sper să plec de aici cu nişte arme, ca să zic aşa, iar în momentul în care sunt supărat şi-mi vine să beau atunci să iau un medicament sau să fac ceva ca să trec peste momemntul ăla critic de jumătate de oră o oră cât îmi vine să beau”, trade nădejde M.

Nu pare că a înţeles că şi el suferă de o boală psihică. Insistă să spună că nici acum nu pricepe de ce alţii se pot opri din băut, iar el nu. De ce alţii pot merge a doua zi la muncă, după o beţie zdravănă, iar el simte nevoia să bea în continuare. Speră într-un medicament minune care să-i înfrângă nevoia de a bea, însă primul pas spre vindecare l-a făcut. A acceptat tratamentul într-un spital şi merge de bunăvoie la psihoterapie.

Această terapie de grup se face la spitalul de Psihiatrie Voila prin bunăvoinţa unui medic pshiatru care încearcă acest proiect inspirat din reuşitele medicilor americani. Terapia de grup dă rezultate, totul este ca pacientul să accepte să participe activ.

Terapia are zece şedinţe, câte trei în fiecare săptămână, iar spitalul Voila se oferă chiar să plătească transportul pacienţilor care vor să fie incluşi în acest program.

Dacă pentru alte afecţiuni psihicie, medicina a făcut progrese uriaşe, prin tratament medicamentos un bolnav poate avea o viaţă socială normală, în cazul dependenţei de alcool, nu există un medicament minune care să vindece sau care să alunge dorinţa de a bea. La finalul terapiei din spital, vindecarea ţine doar de ambiţia fiecăruia, de suportul familiei şi al anturajului.