Între tradiţie şi legendă. Noaptea în care sânzienele se prind în hora magică, iar dimineaţa femeile se tăvălesc dezbrăcate prin rouă
0Sânzienele sau Drăgaica se celebrează în ziua cea mai lungă din an, 24 iunie. Sărbătoarea tradiţională românească străbate timpurile şi continuă să fie la fel de magică peste timp. Cea mai mare şi mai spectaculoasă sărbătoare păgână a anului se suprapune cu una creştină: Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul.
Există multe legende şi superstiţii despre Sânziene, în funcţie de regiunea în care se celebrează. Vorbim despre o sărbătoare care se pomeneşte în fiecare an pe 24 iunie.
Una dintre poveşti vorbeşte despre sora Soarelui care s-a dus în lanul de grâu, a cules flori galbene şi le-a împletit într-o cunună. De aici şi obiceiul care avea să dăinuie peste timp. Iar când s-a întors acasă, a aruncat cununa peste casă spunând că dacă aceasta va cădea, ea va muri, de nu – va avea viaţă lungă.
Cununa a căzut, iar fata a murit. Anumite legende susţine că ea s-a transformat în Lună, pentru ca Soarele să nu o poată vedea.
De atunci, oamenii aruncă pe case cununi, nu pentru moarte, ci pentru dragoste şi viaţă, pornind de la credinţa nestrămutată că au proprietăţi magice.
În Ardeal, Oltenia şi Muntenia, dar şi în Maramureş încă se mai păstrează această tradiţie de împletire a cununilor în ajun de Sânziene.
Sărbătoare are la origine un cult roman pentru zeiţa Sancta Diana, potrivit celor care o serbează în Ardeal sau un cult slav, al Drăgaicei, potrivit celor din Oltenia şi Muntenia.
O serie de specialişti consideră că sărbătoarea îşi are originea într-un străvechi obicei geto-dacic, sânzienele fiind reprezentate înlănţuite într-o horă de către traci. După unii, sânziene şi ielele sunt reminiscenţe ale vechilor preotese care o venerau pe misterioasa Zeiţă Pasăre. În anumite zone din nordul ţării, precum Maramureş, apare şi elementul spiritual celtic.
De asemenea, Sânziana sau Sântioana a reprezentat zeiţa agrară a românilor. Ea proteja femeile măritate şi lanurile de grâu. Pe 24 iunie se spune că plutea deasupra câmpiilor şi pădurilor, împreună cu o ceată de fecioare, în semn de binecuvântare a bobului de grâu, cu miros şi putere de vindecare date florilor şi plantelor de leac.
De atunci aceste plante tămăduitoare vindecă oamenii de boli şi feresc holdele de vreme rea – de furtuni şi grindină.
Drăgaica sau sânziana este o plantă considerată a avea proprietăţi magice, cu inflorescenţe mărunte, pline de polen, frumos mirositoare, care înfloreşte în perioada coacerii cerealelor, în preajma Solstiţiului de Vară.
Astăzi este intens întrebuinţată în medicină şi cosmetică, drept pentru care mitologia populară i-a acordat şi proprietăţi mistice. În medicina populară are eficienţă dacă respectă un anumit ritual. Florile se culeg doar în dimineaţa de Sânziene, iar tulpina şi seminţele toamna. Doar aşa îşi păstrează proprietăţile miraculoase. Întăresc copiii limfatici şi debili dacă se pun în apa de scăldat, tincturile vindecă rănile şi loviturile, iar roua de pe ele, din dimineaţa Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, reprezintă leac pentru piele şi ochi.
Tot despre rouă se spune că dacă te stropeşti cu ea vei deveni frumos şi suplu, iar dacă te speli pe faţă – chipeş şi mândru. Adunată de pe frunze dimineaţa, va îndepărta artroza şi durerile osoase de la mâna care a atins-o. Orice obiect atins de „apa de stele” se transformă în talisman.
În ziua de Sânziene, fetele se spălau pe cap cu fiertură de iarbă mare, iar femeile se tăvăleau dezbrăcate în roua de dis-de-dimineaţă, înainte de răsăritul Soarelui, pentru fertilitate.
Cunoscută şi ca „iarba Sfântului Ion” sau „iarba care alungă diavolii şi duhurile necurate”, îndepărta de casă strigoii şi pe toţi cei cu gânduri necurate. Arsă, alunga spiritele rele, iar sub pernă fiind pusă arăta în vis ursitul.
De aceea, în noaptea premergătoare sărbătorii este folosită în practici de descântece.
Planta reprezenta şi un bun reper calendaristic. Dacă înflorea înainte de 24 iunie, atunci vegetaţia plantelor era prea avansată.
După data de 24 iunie, mai spun bătrânii, rădăcina grâului se usucă, bobul se coace, dar scade şi puterea terapeutică a plantelor de leac şi mirosul lor, amuţeşte cucul, apar licuricii, semne că încet-încet îşi face simţită prezenţa toamna.
După solstiţiul de vară, ziua începe să scadă, vegetaţia îşi pierde încet – încet aroma şi seva. De aceea, ziua de Sânziene este considerată cea mai bună zi din an pentru cules plante tămăduitoare, ziua când acestea îşi potenţează forţele şi mirosurile.
În plus, în funcţie de cum era vremea de Sânziene, ţăranii ştiau la ce să se aştepte. Dacă ploua în acea zi sau imediat după, era de semn rău care prevestea ploi în următoarele 40 de zile.
Legendele pomenesc despre sânziene ca fiind fete foarte frumoase care încingeau hore în păduri sau pe câmpii şi dădeau puteri magice plantelor. Făceau culturile să rodească, dădeau prunci sănătoşi, înmulţeau animalele şi păsările şi tămăduiau bolnavii.
Şi acum femeile încă mai aruncă pe case cununi, iar tinerele pe apă curgătoare, pentru a-şi afla ursitul. Cununile sunt puse la loc de cinste şi la icoane, în coarnele animalelor pentru a le feri de rele, la intrarea în grajduri sau la marginea holdelor pentru protecţie.
Dar, în timp ce cununile din flori culese în ajuns erau aruncate pe case, cele culese în ziua de Sânziene erau duse la biserică pentru a fi sfinţite. Când afară este vreme urâtă, sunt luate două trei flori şi aruncate în foc, în credinţa populară că astfel este alungată primejdia.
Plantele culese în dimineaţa de 24 iunie, cu o putere magică şi o forţă tămăduitoare extradordinare, sunt încă folosite în terapii sub formă de ceaiuri, dar şi la descântece de dragoste. Se spune despre ele că vindecă boli ale sufletului.
Din cele ai vechi timpuri, sânzienele au fost considerate florile dragostei şi ale norocului. Cununile erau descântate cu dor şi speranţă, fiind aruncate peste case pentru împlinirea urisitei.
Nu întâmplător vremea sânzienelor este şi vremea soarelui, simbolul luminii şi al fertilităţii.
Bătrânii spun că atunci când oamenii nu le sărbătoresc cum se cuvine, sânzienele se transformă în iele, făpturi rele şi răzbunătoare. Ielele sunt descrise ca nişte fecioare nebune, cu mare putere de seducţie. Legendele spun că locuiesc în văzduh, în păduri sau în peşteri, la răspântii sau pe malurile apelor. Apar la lumina lunii, prinzându-se în horă goale, în locuri retrase, chiar şi cu clopoţei la picioare. Cine le vede dânsând rămâne mut sau înnebuneşte.
Se considera că cei păcătoşi erau loviţi cu „lanţul Sânzienelor”, dar şi că ielele puteau stârni vijelii ori grindină din senin, lăsând florile fără putere de vindecare, iar câmpul fără rod.
În noaptea de sânziene încă există locuri din România în care se fac focuri, se aruncă în ele substanţe puternic mirositoare, flăcăii agită făclii, se strigă şi se cântă din bucium. Este o tradiţie care se întâlneşte în Bistriţa, în satul Maieru, după sute de ani. Tinerii sar prin focurile aprinse pentru a se purifica – jocul căluşarilor.
Toate practicile, inclusiv cea a cununei, fac din această sărbătoare una a Soarelui.
Pentru pomenirea morţilor se fac pomeni îmbelşugate şi se pun flori mirositoare pe morminte, în multe regiuni ale ţării.
În popor se credea că noaptea dinainte este una magică, în care toate minunile sunt posibile, forţele binelui şi răului ating apogeul.
Marele cărturar Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, spunea: „Drăgaica pare a arăta numele zeiţei Ceres”, echivalentul roman al celei mai importante şi iubite zeiţe a zonei traco-elene a Balcanilor, Demetra (Demeter), zeiţa belşugului şi a culturii pământului.
Cercetătorul Romulus Vulcănescu susţine că datina străveche are provenienţă autohtonă, al cărei nume original s-a pierdut, păstrându-se cel daco-roman de Sânziene. Iar denumirea de Drăgaică „s-a suprapus în feudalismul timpuriu, în perioada influenţei slave în vocabular.”
În ziua de Sânzâiene aveau loc bâlciuri şi iarmaroace, fiind un bun prilej pentru întâlnirea tinerilor în vederea căsătoriei. Cel mai cunoscut este Târgul de Fete de pe Muntele Găina, dar celebre sunt şi cele de la Buzău, Focşani, Buda - Vrancea, Ipăteşti - Olt, Piteşti, Câmpulung Muscel, Cărbuneşti, Broşteni etc.
Din 2013, tot pe 24 iunie, se sărbătoreşte şi Ziua Universală a Iei, la iniţiativa celor de la LaBlouseRoumaine, prima comunitate online dedicată „IEI şi costumului tradiţional românesc”.
Cuvântul Sânziana vine din latinescul sanctus dies Johannis, ziua sfântului Ion. Din secolul al XVI-lea, începem să regăsim în acte oficiale forme precum Sânzioana, Simzeana, Sânziana.
Se încarcă comentariile...
