Bogdan Mihai Simion, „doctor lăutar“: „Procesul antropologic e infertil. Ca să cunoşti muzica şi cobza, trebuie să intri în horă“ FOTO
0
Din cei aproximativ zece cobzari care mai sunt astăzi în România, Bogdan Mihai Simion este cel mai tânăr dintre ei.
După ce a colindat toată ţara în căutare de lăutari, pentru studiul temeinic al lucrării sale de Doctorat, Simion s-a îndrăgostit iremediabil de cobză, devenind un artist respectat în breaslă.
În această vară, la Brezoi, pe Valea Lotrului, în Vâlcea, s-a organizat un eveniment cultural inedit, mai ales în contextul pandemic. În premieră, Live Music Summer Camp Brezoi a oferit timp de trei zile un festival al lăutarilor din România – Şaraimanic. Invitat special a fost cel mai tânăr cobzar din România, de origine din Râmnicu Vâlcea.
La cei 30 de ani, Bogdan Mihai Simion reuşeşte de mulţi ani să readucă în atenţia publicului un fenomen muzical legendar şi să strângă în jurul său o lume ce părea uitată, aducând-o în lumina reflectoarelor într-un mod în care nimeni nu l-a mai făcut până acum. Dacă toată lumea a auzit de lăutărie, oamenii care dau viaţă acestei lumi, poveştile lor, farmecul şi istoria acestui gen muzical sunt mult prea puţin cunoscute şi apreciate la adevărata lor valoare.
Considerat de către cunoscători drept o „enciclopedie muzicală ambulantă“, datorită cunoştinţelor vaste pe care le are despre muzică şi istoria ei, cel mai tânăr cobzar din România, Bogdan Mihai Simion, a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre condiţia de artist în zilele noastre, despre fuziunea din muzică şi necesitatea de a face distincţii între tradiţie şi popular, despre istoria cobzei, despre cum a început dragostea sa pentru cobză, motivele care-l împiedică să concerteze în oraşul natal şi multe altele.
Pasiune redescoperită cu ajutorul literaturii medievale
„De muzică am fost pasionat de copil şi, chiar dacă în mare parte a copilăriei a rămas în stare latentă, am redescoperit-o în preajma vârstei de 15 ani, pe fundalul pasiunii mele pentru literatură“, îşi aminteşte Bogdan Mihai Simion. La grădiniţă a fost nelipsit din scenetele de teatru şi muzică, iar mai apoi, la şcoală, părinţii au insistat să urmeze tradiţia familiei. Astfel, s-a înscris la Şcoala Populară de Artă, la secţia vioară, tatăl făcând 12 ani de vioară clasică pentru ca ulterior să se reprofileze pe economie. După doi ani însă, „aventura“ a luat sfârşit – le-a spus părinţilor că abandonează vioara.
După renunţarea la şcoala de artă, a ales un liceu teoretic şi s-a întors spre pasiunea moştenită din familie: „Când eram în clasa a VIII-a, exista o prejudecată vizavi de liceele cu specializare că în clasele cu litere de la coada alfabetului sunt elevi mai puţini serioşi. Aşa am ajuns la matematică-fizică, pentru că profesorii cei mai buni se regăseau aici dintr-o prejudecată. O prostie!“, îşi aminteşte oarecum dezamăgit tânărul artist.
Fascinat de lectură, în mod special de literatura medievală, a ajuns să citească „foarte multă literatură clasică“ şi să se lase sedus de barzi, de menestreli, „de purtătorii de muzici care umblau pe la castelele baronilor feudali şi care duceau poveşti cu ei“.
Astfel s-a născut întrebarea firească – „dar la noi ce există?“ –, iar răspunsul i-a îndreptat paşii spre ceea ce avea să-i marcheze iremediabil destinul: cobza.
O dragoste coaptă: cobza şi ţambalul
În clasa XI-a, la 16 ani, a revenit la gânduri mai bune, a recunoscut că a greşit şi că percepe muzica ca pe „o altă limbă străină“. O dragoste cultivată cu mult timp înainte în familie. „Nu pot să zic neapărat că este vorba de o tradiţie. Fireşte că am trăit într-o casă muzicală, pentru că acei 12 ani de muzică i-au lăsat o amprentă destul de puternică tatălui meu“, recunoaşte Bogdan. În loc să aleagă orga, boxele, staţiile şi „alte năzdrăvănii contemporane“, şi-a îndreptat atenţia spre ţambalul de gât şi cobză. Aşa a început povestea celui mai tânăr cobzar din România. Cu ajutorul internetului, a găsit rapid un mentor în Slatina, Olt, mai aproape de casă. Duminică de duminică, vară sau iarnă, pe ploaie sau zăpadă, Bogdan şi-a urmat visul.
Cobzarul Bogdan Mihai Simion doctor lăutar la Premiile Gopo Foto Adrian Holerga
Primul concert pe scenă l-a avut în clasa a XII-a, în cadrul concursului de oratorie în limba engleză „Speak Out“, al Colegiului Naţional „Alexandru Lahovari“ din Râmnicu Vâlcea, al cărui elev a fost, eveniment în cadrul căruia a vorbit despre muzicile de tradiţie, acompaniat corespunzător de instrumentul arhaic. Tatăl îl mai tachinează şi acum, spunându-i că „a rămas singurul cobzar în viaţă“, având în vedere că media de vârstă în ale „cobzăriei“ este de 65 de ani.
Istoria, la pachet cu literatura
De altfel, „povestea dragostei pentru cobză“ nu pleacă numai de la dragostea pentru literatură, ci şi de la pasiunea pentru istorie. „Literatura ţine de istorie. Pe vremea când eram la liceu, literatura se oprea în perioada proletară a anilor ’50, încoace. Aşa era acum mai bine de un deceniu. Nu ştiu dacă acum elevii se apropie şi de Constantin Ţoiu, de Elena Vulpescu, de Mircea Cărtărescu. Noi ne opream la Marin Preda şi Marin Sorescu“, îşi aminteşte Bogdan.
Despre literatura de astăzi, tânărul cobzar susţine că este interpretată ca o chestiune mai degrabă cu rădăcini istorice. „Având în vedere că bâjbâim opt ani prin gimnaziu şi liceu şi nu vorbim decât de scriitori de la jumătatea secolului al XIX-lea care, fireşte, trăiau în altă sensibilitate şi aveau cu totul alte priorităţi, într-o cu totul altă lume decât cea în care trăim noi, care e din ce în ce mai divorţată de lumea cu pricina, pentru aceasta ne trebuie din ce în ce mai multe note de subsol ca s-o putem înţelege. Acesta este mersul, cred că este valabil pe toată planeta, nu doar în România“, mai spune Bogdan.
„Doctor lăutar“
Nu întâmplător, Bogdan Mihai Simion a fost catalogat drept o „enciclopedie ambulantă“. Ştie extrem de multe despre ceea ce-l pasionează şi s-a pregătit intens în domeniul pe care-l îndrăgeşte atât de tare, luându-şi doctoratul în Litere cu o teză despre începutul libertăţii de expresie în presa românească, fascinat de ce s-a întâmplat în secolul al XIX-lea, în perioada dintre Cuza şi Carol I. Cu toate acestea, recunoaşte că înainte de toate este lăutar, pentru că ceea ce face în muzica ţărănească şi în cea lăutărească este rarisim. Pe pagina de Facebook a fan clubului său este recomandat drept „doctor lăutar“.
„Am studiat la cea mai veche şcoală superioară din România, cu rădăcini de la jumătatea secolului al XIX-lea, unde încă se mai face carte, ceea ce este mare lucru. Ca să pot ajunge în anul IV de doctorat mi-am luat un an de prelungire. A trebuit să citesc enorm ca să pot să-mi mulţumesc profesorul de licenţă, Gabriel Mihăilescu, profesorul de disertaţie, Andrei Cornea, şi, mai ales, pe profesorul de doctorat, Mircea Anghelescu, care, cum spun nemţii, mi-a fost doktorvater, devenindu-mi şi un important mentor. Fără dumnealui n-aş fi descoperit o multitudine de lecturi, pe care acum le socotesc esenţiale pentru înţelegerea culturii şi civilizaţiei româneşti“, mărturiseşte Bogdan.
Panoplia cu 10 instrumente
Cobza descoperită prin intermediul literaturii „a devenit o obsesie personală“ al cărei unic ţel era să găsească şi să-şi însuşească acest instrument deosebit. Prima cobză a cumpărat-o de la o familie de lăutari. Acum deţine nu mai puţin de 10 instrumente de care este pur şi simplu îndrăgostit.
„Cea mai veche cobză este de la sfârşitul secolului XIX. Aş îndrăzni să spun că se învârte undeva între 1890 şi 1910, pentru că este o cobză pe 16 corzi, are inclusiv o ştanţă foarte veche, pe spate. În orice caz, cobzele apărute mai târziu de sfârşitul secolului XIX nu mai sună, pentru că noi, spre deosebire de italieni, n-am conservat instrumentele. Romii lăutari sau evreii husnu şi klezmorim, mai ales cei din nordul Moldovei, le ţineau prin poduri, în condiţii de umezeală, la discreţia cariilor...“, ne împărtăşeşte Bogdan din istoria instrumentelor muzicale. Tot el mai spune că acesta este motivul pentru care nu se mai găsesc instrumente prea vechi care ar putea fi refolosite după recondiţionare. Prin urmare, cele mai vechi instrumente muzicale de pe la noi, care sunt încă funcţionale, nu pot avea mai mult de 100 de ani.
În hora antropologică
Nici oameni care să le mânuiască nu mai sunt. „Din informaţiile mele, mai sunt în jur de 10 cobzari în România şi în marea lor majoritate sunt bine trecuţi de 65 de ani“. Drumul său spre cobză l-a făcut să descopere o lume şi mai fascinantă decât cea despre care aflase din cărţi. În timp ce documenta, cerceta, îi înregistra şi scria despre cobzarii întâlniţi, a înţeles că trebuie să simtă pe propria piele ce înseamnă acest instrument magic. „În primul rând, a fost o chestiune de natură egoistă, mi-am zis că vreau o cobză pentru mine, pentru că mă apucase disperarea. Începusem deja să mă plimb prin sate, în căutare de lăutari“. De fiecare dată se lovea de aceeaşi poveste despre cobzari din alte timpuri, de care nimeni nu mai ştia nimic.
Cobzarul Bogdan Mihai Simion doctor lăutar Foto Facebook Alunis Art Center
„M-a apucat o disperare atât de mare încât am zis: «Dacă nu pun eu mâna pe ea, n-am făcut nimic». Pentru că tot procesul ăsta uscat, de tip antropologic, în care te duci, cauţi o muzică, o înregistrezi şi pleci cu lacrimi în ochi acasă e infertil, dacă nu intri şi tu în poveste, dacă nu intri şi tu în joc“, îşi aminteşte Bogdan cum s-a lăsat prins în mrejele unei lumi pe care puţini au pătruns-o sau au înţeles-o cu adevărat.
În peregrinările sale prin satele României a învăţat muzică ţărănească autentică direct de la sursă, culegând-o de la lăutarii bătrâni români, armeni, ţigani şi evrei. I-a avut ca mentori pe toţi cobzarii din spaţiul mioritic, de la Moş Negel, nonagenarul – ultimul cobzar care era evreu după tată, din Moldova de Sus - Coşula, judeţul Botoşani, pe numele său real Constantin Negel, pe care l-a prins în ultimii ani de viaţă – până la romii lăutari. Ce a învăţat de la ei, inclusiv mărci de comportament şi limbaj, a combinat cu informaţiile de arheologie muzicală obţinute din înregistrările de la Institutul de Etnografie şi Folclor. Aici i-a ascultat pe primii folclorişti care au imprimat la începutul secolului XX.
Cobza, stăpâna Balcanilor
Puţini ştiu cum arată o cobză, mai ales când vine vorba despre tineri, dar istoria ei este uimitoare: este cel mai vechi instrument cu coarde din Peninsula Balcanică. La noi, nu a existat decât într-un anumit areal extrem de îngust între vestul Olteniei şi nordul Moldovei, chiar pe sub Carpaţi. „În secolul XIX, acest areal se întindea din vestul judeţului Mehedinţi până în nordul judeţului Botoşani, deci doar în Oltenia, Muntenia şi Moldova, în zona Subcarpaţilor, neajungând în Transilvania şi nici în Maramureş, ca fenomen. Este un instrument complet original al Vechiului Regat, care ar trebui să fie un simbol al poporului român. La el au cântat ţiganii lăutari, de la finalul Evului Mediu până la jumătatea secolului XX“, ne lămureşte Bogdan.
Cobza spune însă o poveste care porneşte din spaţiul turco-arab, din Persia, în perioada de aur, când a ajuns în Imperiul Otoman şi de acolo a fost adusă în Ţările Române de ţigani care au adaptat-o, după necesităţi. „Cobza spune două lucruri: doina şi balada, sau cântecul bătrânesc. Prima este lirică şi exprimă sentimente, iar cea de-a doua, epică, spune o poveste, dar ele sunt înrudite ca formă muzicală. Şi una şi cealaltă erau acompaniate de cobză, înrudită cu o serie de instrumente din Orientul Mijlociu“, aflăm de la specialistul cobzar.
Muzica lui, „pe crud, fără fuziune“
Singura legătură cu oraşul din care provine, Râmnicu Vâlcea, a rămas familia. Un oraş care nu-i recunoaşte valoarea şi nici nu-l promovează, de parcă i-ar refuza apartenenţa. „România este o ţară cu un singur oraş şi acela se numeşte Bucureşti. Dar nu-i un complex, fiindcă şi Austria este o ţară cu un singur oraş, Viena, în Italia sunt vreo două, trei...”, susţine Bogdan referindu-se la faptul că pentru reuşită un artist trebuie să ajungă în Capitală.
„De regulă, în marile centre urbane se strâng oamenii care nu pot creşte şi nu se pot dezvolta în oraşele lor. Am o sumedenie de prieteni din oraşe şi mai mici decât Râmnicu Vâlcea. Cred că pur şi simplu asta e situaţia. Am încercat de câteva ori să fac nişte concerte în Râmnicu Vâlcea“, dar, mai spune el, „organizatorilor le-a fost teamă că biletul era prea scump pentru un oraş atât de mic şi riscul să nu vină lumea mult prea mare, un risc pe care au refuzat să şi-l asume“.
Cobzarul Bogdan Mihai Simion doctor lăutar proiectul „Şamanul mut” Foto Facebook Control Club
„Muzica de rădăcină“
Când vine vorba despre genul de muzică pe care-l abordează, Bogdan îşi foloseşte din nou cunoştinţele de istorie: „În Antichitate, greco-romanii recunoşteau cultura greco-romană şi pe cea barbară, în care includeau restul. Pentru ei nu conta că eşti celt, dac, get sau orice altceva. Americanii folosesc două genuri de muzică, încă de la începutul secolului XX. Ei împart muzicile în două: una este muzica euro-americană, care o include şi pe a lor, iar pe celelalte le numesc «world music» – începând cu muzica cubaneză şi terminând cu muzica romilor din Balcani. Eu i-aş mai spune într-un fel, care vine tot din terminologia americană: «roots music», care s-ar traduce printr-un echivalent care păstrează sensul frazei – «muzica de rădăcină». Adică, reprezintă rădăcinile mai apropiate sau mai îndepărtate muzical“.
Pe de altă parte, mai spune cobzarul, la noi nu-i ca la nemţi, care au acces la partituri încă de la jumătatea secolului XVI. „Noi avem muzică destul de puţină şi, cu excepţia «Cărţii Ştiinţei Muzicii» a lui Dimitrie Cantemir, majoritatea notaţiilor muzicale vin după primul sfert al secolului XIX. E mai greu să vorbim despre muzică medievală, când noi nu prea am avut nici Ev Mediu. Michelangelo şi Da Vinci muriseră demult, reforma protestantă era în plină desfăşurare în Germania şi noi încă nu scriam. Aşa se face că ceea ce numim noi cultură veche, de fapt este o cultură de secolele XVI-XIX. Aşadar, aş numi genul muzical abordat tot cu termenii de «world music» şi «roots music». În aceste două curente m-aş încadra“, ne mai împărtăşeşte Bogdan.
Pariul: „Şamanul mut“
Doctor în litere, scriitor, actor şi lăutar, Bogdan Mihai Simion a ajuns în atenţia publicului printr-un proiect inedit, numit sugestiv „Şamanul mut“, un pariu girat de Clubul Control din Bucureşti şi născut dintr-o multitudine de proiecte de fuziune. „Întotdeauna a existat tentaţia şi tendinţa de a se face fuziune, lucru absolut normal, pentru că muzica românească, de la începuturile ei, funcţionează pe două coordonate: pe de-o parte, dorinţa de a ne sincroniza cu muzicile americane, şi pe de altă parte, încercarea firavă, discretă, retrasă, de a mai conserva ce se mai poate“, spune Bogdan amintind de Phoenix, Subcarpaţi, Steaua de mare, Mircea Florian, Timpuri Noi şi DJ Gojira.
Timp de patru ani, Bogdan Mihai Simion a prezentat în clubul bucureştean 20 de show-uri cu muzică „pe crud, fără fuziune“, aducând în Bucureşti de la romi lăutari la ţărani pădurari din Maramureş, care să cânte muzică adevărată, în care niciun show nu semăna cu altul şi fiecare reprezenta câte o microregiune a ţării, precum muzicile din Ţara Chioarului, muzicile din Oaş, din Vlaşca, din Oltenia de Munte, din Oltenia din Lunca Dunării.
Cel mai tânăr cobzar din România a apărut şi în trei episoade ale serialului documentar Netflix – „Flavours of Romania”, realizat de jurnalistul britanic Charlie Ottley, cel care a promovat România şi prin documentarul „Wild Carpathia”, alături de o familie de lăutari din Gorj (episodul I), de romi de cultură maghiară din Bihor (episodul V) şi o fanfară ţărănească formată din etnici români din Botoşani (episodul VII).
Vă mai recomandăm şi:
Opincarul din Oltenia care încalţă prinţi şi preşedinţi FOTO VIDEO
Se încarcă comentariile...
