În Vâlcea, colectivizarea a început cu „Victoria Muncii” şi s-a încheiat pe muzica lui Benone Sinulescu

Calvarul vâlcenilor a început în martie 1950, iar prima Gospodărire Agricolă Comună (G.A.C.) s-a înfiinţat în raionul Drăgăşani. G.A.C.-ul s-a numit sugestiv „Victoria Muncii” şi avea peste 200 de hectare de teren arabil. În 1962, la finalizarea colectivizarii, vâlcenii care şi-au pierdut pământurile au fost nevoiţi să si petreacă, în fiecare localitate în care s-au înfiinţat colhozuri fiind organizată câte o serbare.

Colectivizarea satelor vâlcene a început la un an după ce Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român a hotărât, în plenara din 3-5 martie 1949, să pornească lupta pentru înfăptuirea „societăţii socialiste” şi distrugerea „chiaburilor”. Prima Gospodărie Agricolă Comună (G.A.C.) din judeţul Vâlcea a fost înfiinţată în comuna Voiceşti şi s-a numit „Victoria Muncii”.  

„ Victoria Muncii, din comuna Voiceşti, raionul Drăgăşani, a fost înfiinţată la 19 martie 1950, cu 37 de familii de ţărani, 16 boi, 5 cai, 11 porci, 47 pui de găină si 122 hectare de teren arabil. Este înzestrată şi cu 88, 22 de hectare de teren arabil din rezerva de stat de pe teritoriul comunei, un imobil-fosta proprietate a colonelului M. Popescu, compus din două clădiri cu nouă camere, pătul cu o capacitate de două vagoane, o magazie  cu o capacitate de trei vagoane, un grajd pentru şase vite si terenul din jurul imobilului, în suprafaţă de 7.830 metri pătraţi, din patrimoniul statului”, scrie profesorul Sorin Oane în Istoria judeţului Vâlcea de la 1948 la 1965. 

În acelaşi an, comuniştii au înfiinţat pe rând G.A.C-urile „Ogorul Roşu” din Băbeni, „Steaua Roşie” din Măciuca sau „Calea Fericirii” din Ştefăneşti. Nici municipiul Râmnicu Vâlcea nu a scăpat de colectivizare. În iulie 1950, în Căzăneşti se înfiinţa G.A.C „Partizanii Păcii” la care au aderat 46 de familii, unele dintre acestea neavând o palmă de pământ. Până la finalul anului, în Vâlcea s-au înfiinţat 14 G.A.C-uri, majoritatea, în zona de sud a judeţului. 

Forţaţi să se înscrie în colectiv

Printre primii care au semnat cererea de înscriere în G.A.C-uri, în 1950, au fost vâlcenii săraci. De asemenea, persoanele cu o influenţă pozitiva în comunitate au fost nevoite să-şi „doneze” pământul.  Ameninţaţi că cei dragi vor rămâne fără locuri de muncă, unii dascăli au fost nevoiţi să meargă din poartă în poartă pentru a-i determina pe ţărani să adere la colhozuri. 

“Se mergea din poartă în poartă, trebuia să lămureşti oamenii, se foloseau de cadrele didactice. Eu aveam pe mama şi pe bunicul la şcoală. Bunicul, ca director de şcoală, mergea săptămânal prin comună să mai lămurească doi sau trei oameni, să intre în GAC. Dacă nu mergeau prin sate se spunea că tovarăşul nu-şi face datoria, că partidul nu-i uită pe cei care nu-şi fac datoria. Din propria experienţă vă spun, atunci când au început cu GAC-urile, au zis că îi dau afară din serviciu pe cei care nu vor să se înscrie. Ţin minte, îmi povestea tatăl meu, că  bunicul a fost plecat la Râmnicu Vâlcea iar când s-a întors le-a spus părinţilor mei să doneze pământul că altfel vor rămâne fără serviciu. Tata şi mama erau tineri, aveau atunci 22 de ani. Ce să facă? S-au dus şi au donat pământul ”, povesteşte profesorul Ion Al. Popescu, doctor în istorie. 

Ulterior s-a trecut la metode mai agresive pentru a-i convinge pe vâlceni să-şi doneze pământurile. Activiştii de partid, însoţiţi de miliţieni, au început să facă presiuni asupra vâlcenilor, iar toţi cei care iniţial au refuzat să se înscrie în colectiv au cedat rând pe rând din cauza ameninţărilor cu bătaia, închisoarea ori deportarea. 

Persoanele mai înstărite sau „chiaburii”, cum erau numite de activiştii de partid, au rămas fără pământ şi animale în urma unui decret din 1959. 

“În G.A.C.-uri s-au înscris sărăntoci, oamenii mai înstăriţi nu s-au înscris, aşa că le-au confiscat terenurile, animalele. În 1959 s-a dat un decret pentru desfiinţarea chiaburimii ca şi clasă socială, li s-au confiscat terenurile. Până atunci aveau voie să deţină până la 50 de hectare, dar apoi s-a ajuns la 10 hectare iar, în final, i-au lăsat cu un singur hectar. Trebuia să munceşti tu pământul, nu să angajezi oameni la muncă, pentru că se considera că e vorba de exploatarea omului de către om şi îţi confisca terenul”, spune profesorul Ion Al. Popescu, doctor în istorie.  

Vâlcenii care s-au opus colectivizării, după gratii

În mai multe sate din Vâlcea, colectivizarea nu s-a putut face pentru că localnicii s-au revoltat. În raionul Bălceşti-Olteţu, în satul Perteşti, revolta a fost condusă de o Maria Popa.  Răscoala a fost înăbuşită, dar comuniştii au ajuns până într-acolo încât au inventat că cei care s-au răsculat împotriva colectivizării au avut ajutor din afara ţării. 

„Dintr-un raport al Comitetului de partid din comună aflăm că în Perteşti, ultimul sat din raion în care nu s-a realizat colectivizarea, în 1962, „în turla bisericii s-au găsit arme şi muniţii, iar avioane străine au lansat afişe care conţineau apeluri către populaţie, contra regimului”. În fruntea răzvrătiţilor era o femeie, Popa Maria, care avea un frate fugit în străinătate, deoarece în timpul dictaturii antonesciene fusese directorul general al personalului din Ministerul de Interne. Un alt frate al numitei Popa Maria, Cartoj Ion , a rupt diagonala şi epoleţii şefului de post. Acuzata Popa Maria se opunea colectivizării pentru că „nu vreau să moară de foame ca cei care s-au înscris în GAC” Autorităţile au intervenit cu brutalitate şi revolta a fost înăbuşită cu destulă dificultate. Desigur, relatarea autorităţilor despre avionele străine care ar fi lansat manifeste contra regimului este exagerată şi trebuie privită cu suspiciune”, susţine profesorul Sorin Oane în volumul Istoria judeţului Vâlcea de la 1948 la 1965.

Mici revolte s-au înregistrat şi în Zătreni sau Cîrlogani, dar mulţi dintre cei care au îndrăznit să critice sistemul au fost ridicaţi de miliţie şi judecaţi  de Tribunalul Militar. 

Colectivizarea s-a încheiat pe muzică lui Benone Sinulescu

Colcetivizarea forţată s-a încheiat în Vâlcea în 1962, în fiecare localitate fiind organizată câte o petrecere.

“Colectivizarea s-a încheiat în aprilie 1962 cu mare tam-tam, cu serbări, cu muzică, cu lăutari, cu fripturi, peste tot. A fost o zi de sărbătoare în tot judeţul. Ţin minte că eram la Marcea când s-a făcut serbarea şi era în „vogă” Benone Sinulescu, cu melodia La Lenuţa sub cerdac”, mai spune profesorul Ion Al. Popescu.   

Potrivit unei statistici realizate în 1971, în urma colectivizării, suprafaţa arabilă a judeţului a crescut cu 1,25 %. Doar un sfert din localităţile vâlcene nu au fost colectivizate până la Revoluţie.