FOTO Cum au început strămoşii să se imunizeze împotriva unor boli considerate fatale. Indienii cumpărau boala, iar chinezii o inhalau pe nas

Originea istorică a imunizării este adesea uitată. Cel mai de succes mod de combatere a unor boli străvechi, precum variola, care a decimat sute de milioane de oameni, de-a lungul istoriei, înainte de descoperirea vaccinării, a fost inocularea. Cuvântul derivă din latină şi înseamnă „a grefa”, „a transplanta”. Ne vom opri atenţia asupra începuturilor acestei proceduri puţin cunoscute.

 GALERIE FOTO

Surprinzător sau nu, despre imunizare, ca formă primitivă a vaccinării, există dovezi de acum mai bine 1.000 de ani. A început, se pare, ca un tip de terapie tradiţională. Este drept, nu sub forma pe care o ştim noi astăzi, care este de dată mult mai recentă, ci în variantele de inoculare şi de variolare. O bună perioadă de timp, cei doi termeni au fost interschimbabili, poate şi din cauza faptul că cel din urmă era strâns legat de o boală străveche, considerată una din cele mai mari urgii ale lumii. Primul termen a fost folosit însă şi pentru alte boli.

Cu mult timp înainte de perioada amintită, se ştia că supravieţuitorii de variolă, spre exemplu, deveneau imuni la boală. Încă din anul 430 î.Hr., cei care treceau cu bine peste boală erau chemaţi să asigure îngrijirea celor bolnavi. Şi fiind vorba despre o boală a cărei existenţă se cunoaştea de mai bine de 10.000 de ani, sub denumirea de „monstrul pătat”, omul a încercat mult timp să găsească un remediu.

Practica inoculării pare să fi apărut independent, atunci când oamenii din mai multe ţări s-au confruntat cu ameninţarea unei epidemii. Cu toate acestea, inocularea nu a fost lipsită de riscuri. Au existat preocupări cu privire la faptul că destinatarii ar putea dezvolta o formă difuzată şi ar putea să o răspândească şi altora. Transmiterea altor boli, cum ar fi sifilisul, pe calea sângelui a fost, de asemenea, motiv de îngrijorare.

Inocularea se referea la instilarea subcutanată a virusului - administrarea „lichidului medicament” picătură cu picătură. Pentru inoculare se folosea de obicei o lancetă, un bisturiu, umedă cu materie proaspătă luată din veziculele coapte de la persoanele  bolnave. Materialul era apoi introdus subcutanat pe braţele sau picioarele persoanei neimune. Iar aceasta, în cele mai multe cazuri, dezvolta o afecţiune uşoară, după care căpăta imunizare.

În timpuri medievale, multe remedii pe bază de plante, precum şi tratamentele la rece, ori bandaje speciale, au fost folosite pentru a preveni sau a trata variola. 

Inocularea în China şi India

Inocularea a fost demonstrată în Imperiul Otoman şi Ţara Galilor încă din timpuri imemoriale şi a ajuns la Constantinopol în jurul anului 1650. Dar de unde provenea aceasta?

Textele antive pomenesc de plăgile lăsate de anumite boli, precum cele ale civilizaţiei sumeriene care a prosperat pentru mai bine de o mie de ani în teritoriul de sud-est al Irakului de astăzi: 3200 - 2100 î.Hr., înainte de Imperiul Asirian menţionat în Biblie. Într-una din scrierile lor „cuneiforme” se pomeneşte despre o mare ciumă, pe care istoricii au identificat-o drept variolă. Întâlnim boala şi în Egiptul antic, în jurul anului 1150 î.Hr. 

Au fost sugerate două posibile origini: China sau India. Cea mai veche discuţie scrisă despre variolă în China se regăseşte într-o carte publicată pentru prima oară în 1549. 

Joseph Needham, care a investigat originea inoculării în China, a crezut că, pentru că autorul a comentat posibilitatea ca variolarea să fie indusă de menstruaţie, practica trebuie să fi fost deja binecunoscută.

Mai mulţi alţi autori chinezi, puţin mai târziu, s-au plâns că mulţi inoculatori n-au vrut să-şi dezvăluie secretele. Prin urmare, a fost dificil să se stabilească exact când a început imunizarea sau forma variolării în China. 

Unul din textele lui Needham arată că această variolare ar fi fost practicată pentru prima dată între 1567 şi 1572 şi că ar fi fost inventată de un "om extraordinar", care se bazase pe principii alchimice. Ulterior, în mai multe familii au apărut inoculatorii ereditari care, din motive comerciale, au refuzat să-şi dezvăluie secretele.

Inocularea sub formă de inhalare, la chinezi

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, împăratul Khang s-a lăudat că şi-a inoculat întreaga familie, armata şi alte grupuri şi că toţi au suferit o formă de variolă uşoară. De asemenea, din acest moment, au fost publicate manuale care descriau tehnicile de inoculare.

În mod remarcabil, toate se bazau pe... inhalarea variolei. Uneori, crustele uscate erau măcinate şi transformate în pudră; alteori erau puse în apă şi se făcea un fel de extract. O altă abordare a fost de a colecta lichid din pustule pe bucată bumbac care era aşezată la nasul celui care se voia să facă variolă, pentru a se imuniza. 

Needham a descris şi o tradiţie de inoculare, chiar mai veche, dar mult mai bine documentată, din China. Această versiune ar fi fost inventată fie de un călugăr taoist sau budist, ori posibil de o călugăriţă, în jurul anului 1000 d.Hr. şi practicată de taoişti ca un amestec de medicină, tehnică, magie şi vrăji care a fost transmis oral şi a fost considerat subiect tabu, motiv pentru care nu există scrieri legate despre acesta.

Însp, această versiune a reprezentat o tradiţie larg răspândită. Cum a rămas complet secretă pentru mai bine de 500 de ani? 

Singura certitudine este că au existat relatări scrise despre inoculare până la mijlocul anilor 1500. În orice caz, deşi o descriere a metodei chineze de inhalare a variolei pe nas a ajuns şi în Anglia prin anii 1700, pare să fi avut un impact practic redus.

Acul înmuiat în vezicile celor bolnavi de variolă cu care erau înţepaţi cei care doreau imunizare

India este o altă alternativă ca origine a răspândirii inoculării în Imperiul Otoman şi Europa. Două relatări din secolul al 18-lea, de către primii rezidenţi englezi din India, descriu inoculări făcute de brahmanii nomazi.

Tehnica lor implica înmuierea unui ac de fier ascuţit în pustulele de variolă ale celor bolnavi şi apoi înţeparea pielii celor care doreau astfel să devină imuni, în mod repetat, sub forma unui cerc mic, de obicei pe braţul superior. 

În 1731, Oliver Coult raporta că operaţiunea ar fi fost „efectuată pentru prima dată de către Dununtary, un medic din Champanagar”, în 1580 şi că aceasta învăţase secretul dintr-un vis.

Un lucru este cert inocularea a fost folosită în Benga şi Bangladesh. Howell credea că acolo era folosit de secole.

Multe texte moderne pretind că inocularea a fost practicată în India de mii de ani. Aceste relatări se bazează pe afirmaţiile că practica este descrisă şi în textele sanscrite antice. Cu toate acestea, deşi există detalii ale variolei şi tratamentului acesteia în textele străvechi din India, nu există dovezi că aceste măsuri profilactice erau utilizate.

Există însă un document din 1500 î.Hr. în care este descris un procedeu empiric de imunizare împotriva variolei, care îi este atribuit părintelui medicinei vedice – Dhanwantari.  

Boala cumpărată de la brahmanii nomazi: variolarea

Tehnica inoculării prin înţepare, în India, nu era singura folosită. Există poveşti despre oameni care făcea ceva extraordinar când un val de variolă se apropia de un oraş - cumpărau efectiv boala. 

Vindecătorii, cunoscuţi sub numele de brahmani, frecau braţul superior al persoanei cu o cârpă. Zgâriau pielea, suficient de tare, ca să dea sângele. Apoi, pe aceste zone aplicau cruste uscate de variolă, luate de la pacienţii care supravieţuiau bolii.

Majoritatea oamenilor se îmbolnăveau, dar îşi reveneau şi, din acel moment, erau protejaţi. Cu mai bine de 1.000 de ani în urmă, brahmanii au observat unul dintre principiile de bază ale imunităţii - că rareori pacienţii se infectau de două ori.

Această formă de inoculare timpurie a fost numită "variolare". Unii spun că iniţial a venit din Africa, alţii cred că a început ca o formă antică de medicină chineză, unde pulberea de cruste uscate de variole era inhalată pe nas.

Tehnici moderne din virologia de astăzi folosite şi în urmă cu mai bine de 1000 de ani

„Ştim că încă din anul 1.000 d.Hr., chinezii foloseau variolarea pentru a preveni alte forme ale bolii mai grave. Şi uzitau câteva tehnici foarte avansate, de fapt, ceea ce acum ar fi tehnici pe care le-aţi putea recunoaşte în virologia modernă”, recunosc specialiştii de astăzi.

Interesant este însă că se folosea întotdeauna o formă mai uşoară a bolii. „Selectau cazurile uşoare, pacienţii la care boala nu avea manifestări foarte grave. Colectau limfa şi o puneau într-un flacon, o lăsau să se usuce, şi o depozitau în buzunare timp de două sau trei săptămâni, aşa obţineau ceea ce noi astăzi am denumi un gen de vaccin. Viruşii erau, dacă nu morţi, cu siguranţă nu mai erau nici la fel de activi”.

În urmă cu 700 de ani în Europa, peste 400.000 de oameni mureau anual din cauza variolei. Dar cum au ajuns aceste practici străvechi pe continentul european, este o altă poveste. 

Concluzii

Există două relatări legate de inoculare la mijlocul secolului al XVI-lea, una venită din China, cealaltă din India, fiecare dând un loc şi un nume specific inoculatorilor iniţiali. După unii, tot ce exista înainte de 1550, sunt pure speculaţii. Deci, de unde şi cum a ajuns inocularea în anumite zone ale Imperiului otoman şi Europei în timpul secolului al XVII-lea?

Metoda chinezească implica inhalarea variolei pe nas. Formule extinse arată că „materia din veziculă” ar fi trebuit purtată la temperatura corpului cu o lună înainte de utilizare. Dacă acest lucru nu era posibil, atunci era expus la abur fierbinte şi în diferite plante medicinale. Ambele procese ar fi afectat multe dintre particulele virusului variolei, reducând astfel foarte mult încărcătura infecţioasă transmisă. Fără acestea, procesul era probabil periculos şi puţin diferit de o infecţie naturală.

Odată, când metoda chinezească a fost încercată la Londra, beneficiarul a avut dureri de cap severe şi experimentul nu a fost repetat.

Pe de altă parte, similitudinea metodelor folosite în India şi apoi în multe zone ale Imperiului Otoman susţine teoria că acestea aveau o origine comună. Dar acest lucru încă nu ne spune unde şi cum a fost dezvoltată pentru prima dată. 

Nu este dovedit încă faptul că aceasta a fost o practică antică în India. Poate că tradiţiile Imperiului Otoman sunt corecte: au fost inventate de arabi înainte de 1550 şi apoi s-au răspândit pe rutele comerciale prin Africa şi Orientul Mijlociu pentru a ajunge la India.