FOTO Ce învăţau românii la începutul anilor 1900: „Gloria unei ţări încolţeşte în pământ frământat cu sânge de eroi“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Imagini-mărturii dintr-un manual de la începutul anului XX au fost publicate pe pagina de Facebook a Bibliotecii Judeţene din Vâlcea.

GALERIE FOTO

Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul” Vâlcea a postat pe una dintre paginile sale de Facebook „Biblioteci Vâlcene” o serie de fotografii - mărturii despre ce conţinea un manual şcolar la începutul anilor 1900. După cum se arată şi în textul explicativ, manualul a aparţinut unui învăţător din Berislăveşi - Vâlcea, erou pe front în Al Doilea Război Mondial şi a fost oferit bibliotecii vâlcene, împreună cu alte documente care au aparţinut fostului dascăl, de către nepotul acestuia.

Capturile reprezintă o scurtă călătorie în timp, prin intermediul unor imagini dintr-un vechi manual, acesta fiind la vremea respectivă, şi multe decenii după, principalul instrument de cunoaştere.

”De-astea” învăţau la şcoală - în 1906 – copiii de gimnaziu de sub Muntele Cozia, deveniţi eroi, unii martiri, 10 ani mai târziu, în cel de - Al Doilea Război Mondial. Desigur, asta învăţau toţi puii de român, pe atunci nu apăruseră încă manualele alternative. Ceea ce vedeţi a aparţinut învăţătorului Ion Bulbeş din Berislăveşti - Vâlcea (...) Ne-a oferit manualul - de asemenea în scopul publicării în online şi prezervării informaţiilor legate de trecut – tot domnul Florea (Fănică) Niţă din Berislăveşti, nepotul autorului. Din păcate, manualul - din care am selectat capturile ilustrative alăturate - este degradat în mare măsură, are pagini/ fragmente lipsă - coperţile, foaia de gardă, cuprinsul şi o parte dintre lecţii fiind imposibil de reconstituit...”, se arată în textul care însoţeşte capturile ilustrative.

„Manualele bunicilor” şi instrucţia şcolară care a contribuit la făurirea României Mari

Cartea cuprindea fotografii cu familia regală, dar şi de pe câmpurile de luptă, „poezii şi istorioare patriotice”, reprezentând unul dintre „Manualele bunicilor”, precum şi „Instrucţia şcolară care a contribuit la făurirea Statului unitar român, în 1918”. 

Din raportul inspectorului şcolar militar general, mr. I. Chiriţescu, către Ministerul Instrucţiunil şi al Cultelor, de la 1906, care se regăsea în manual, aflăm că a fost nevoie de tipărirea a două manuale „regulamentare practice şi teoretice pentru exerciţiile militare de infanterie”, manuale prin intermediul cărora erau introduse instrucţiuni militare în toate şcolile de băieţi din ţară. Primul manual cuprindea regulamentele militare în vigoare pe înţelesul tuturor, cu multe ilustraţii pentru a-l face atractiv şi facil copiilor. 

Al doilea manual, însă, era „în stil civil” : „Afară de aceasta, pe lângă fizic, tinerii şcolari au nevoie să-şi cultive spiritul, pentru acest motiv am luat dispoziţiuni să se facă al doilea manual care va conţine câte-va (aşa se scria la vremea respectivă - n.r.) poezii şi istorioare patriotice, pentru ca din citirea lor, elevul să-şi dea el singur osteneala ca să definească şi să-şi însuşească virtuţile şi calităţile ce trebuie să le posede un bun şi adevărat oştaş şi cetăţean”.

Ambele manuale, aflăm din acelaşi raport, era „întocmite cu aprobarea Maiestăţii Sale Regelui”.

Imagini dintr-un manual de la începutul anilor 1900 -„ Instrucţia şcolară la începutul secolului XX” Foto FB Biblioteci Valcene

„Datoria oricărei ţări este  de a fi gata oricând pentru războiu aşteptându-l cu sânge rece”

Din ce am reuşit să distingem din pagina de cuprins, poeziile şi istorioarele îi învăţau pe copii despre război, armată, devotament, îndrăzneală, supunere, camaraderie, curaj, jurământ şi bravură: „Culorile naţionale”, „Dragostea de patrie”, „Jurământul / Povestea unui veteran” care luptase în Războiul de Independenţă”, „Soldatul”, „Războiul” etc..  

Spicuim din povestioara „Războiul” scrisă de căpitanul I. Vlădescu: „Poate că va veni o vreme când popoarele nu se vor mai duşmăni între ele, când toţi oamenii de pe pământ, fără deosebire de naţie, se vor iubi între dânşii ca nişte fraţi, cum cere şi Mântuitorul nostru Isus Hristos; până atunci însă tot războiul este singurul Tribunal care hotărăşte asupra neînţelegerilor şi duşmăniilor dintre popoare. 

De aceia, datoria oricărei ţări, cum stau lucrurile astăzi, este de a se pregăti cu cea mai mare grijă şi de a fi gata oricând pentru războiu aşteptându-l cu sânge rece, întâmpinându-l cu bărbăţie şi sfârşindu-l cu vitejie. Iar datoria oricărui soldat este ca cu prilejul lui să-şi arate curajul, iscusinţa, patriotismul, disciplina şi fericirea de a muri pentru patrie sau de a trăi văzându-i mărirea şi înnălţarea. 

Gloria şi mărirea unei ţări nu încolţeşte decât în pământ frământat cu sânge de eroi devotaţi binelui Patriei.

Greşelile gramaticale nu ne aparţin, am redat întocmai textul. În plus, să nu uităm contextul istoric - trecuseră doar trei decenii de la Războiul de Independenţă, iar Primul Război Mondial bătea la uşă.

Aceleaşi sentimente le vom regăsi şi în nuvela „Dragostea de patrie” a lui E. de Amicis: „Veţi mai simţi iarăşi cu fală dragostea de patrie, dacă veţi avea norocul să vedeţi întorcându-se în ţară soldaţi împuţinaţi, obosiţi, trenţuiţi, însă dârji, cu scânteia biruinţei în ochi, purtând steagurile lor găurite de gloanţele vrăşmaşilor şi urmaţi de un şir întreg de viteji, ţinând sus capetele lor pline cu răni oblojite, păşind mândri prin mijlocul unei mulţimi nebune de bucurie, cari îi acoperă cu flori şi binecuvântări. Numai atunci o să-nţelegeţi ce-i dragostea de patrie, atunci o să simţiţi ce e patria.”    

Imagini dintr-un manual de la începutul anilor 1900 -„ Instrucţia şcolară la începutul secolului XX” Foto FB Biblioteci Valcene

Sistemul de învăţământ la sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX

În perioada din care provine vechiul manual, acum mai bine de un secol, în şcolile româneşti fetele şi băieţii studiau „cetirea”, „scrierea”, dar şi „exprimarea gramaticală”, ori „aritmetica” şi „geometria”. Printre materiile studiate la începutul secolului 20 se numărau şi „cântul”, „gimnastica”, iar „lucrul manual” şi „buna gospodărire a casei” erau materii complementare. 

Este perioada de după Mica Unire a celor două principatele române, Ţara Românească şi Moldova, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza decide ca primii patru ani de şcoală să fie obligatorii pentru toţi copiii. Practic vorbim de perioada în care s-au pus bazele învăţământului modern, iar educaţia era o prioritate.

În 1864 apărea prima „Lege a Instrucţiunii Publice” care reglementa organizarea şi funcţionarea sistemului educaţional, structurând cele trei mari cicluri de învăţământ: primar, secundar şi superior. Din ciclul primar făceau parte „şcoalele primare din comunele rurale şi urbane”, din cel secundar: „liceele, gimnaziale, seminariale, şcoalele reale, de bele-arte, profesionale şi şcoalele secundare de fete”, iar în cel superior erau incluse: „facultăţile de litere, de ştiinţe matematice şi fizice, de drept, de medicină”, potrivit Wiki. Doi ani mai târziu avea să apară şi un Regulament de ordine şi disciplină. Iar schimbările nu se vor opri aici.

O serie de reforme şi regulamente au permis nu doar crearea unui sistem unic de educaţie, dar şi stabilirea unor obligaţii şi drepturi pentru elevi şi dascăli, norme de conduită în şcoală şi în afara ei, un sistem de pedepse şi recompense, şi multe altele din care unele au ajuns până în zilele noastre.

Ministrul Educaţiei Spiru Haret, sprijinit de Regele Carol I (astfel se explică fotografiile din manualul postate pe Facebook, legate de familia regală), va crea un program de reformă şi modernizare în învăţământ care a dus la alfabetizarea zonelor rurale, chiar dacă în unele zone nu exista decât o cameră cu un profesor. Iar clasa n-avea ca dotare decât o tablă, un steag şi o hartă. Vremuri în care, deşi învăţau la aceeaşi şcoală primară, fetele şi băieţii nu aveau voie să stea în aceeaşi bancă.  În satele sărace, învăţătorul era chiar preotul comunităţii, copiii nu avea uniforme, dar ştiau că trebuie să vină îmbrăcaţi curat şi încălţaţi la şcoală. Mulţi dintre ei atunci primeau prima lor pereche de ghete.

Spiru Haret ministrul al învăţământului timp de opt ani, în trei mandate diferite, a fost cel care a pus bazele învăţământului superior tehnic românesc, pe care l-a creat de la zero. 

Decalajele în educaţia din cele patru provincii istorice erau uriaşe la vremea respectivă. În Transilvania, spre exemplu, teritoriu aflat sub ocupaţia habsburgică, exista o reţea de şcoli inclusiv la sate, chiar şi şcoli gimnaziale, secundare cum se numeau la vremea aceea. În ciuda dominaţiei ungureşti şi a faptului că multe şcoli de limba germană şi română fuseseră închise, iar maghiara devenise principala limbă, mai ales în administraţia din Ardeal, ulterior acestea se vor redeschide şi vor recâştiga destul de rapid din terenul pierdut, în perioada anilor 1870 - 1880. 

În schimb, în Ţara Românească şi Moldova, şcolarizarea era disponibilă în general doar în oraşe, pe lângă biserici şi mănăstiri.

În ciuda gradului scăzut de alfabetizare, al numărului insuficient de dascăli, al ratei foarte mari de abandon, chiar şi în primele clase, care datorită lui Cuza au devenit obligatorii - în primul rând din cauza reticienţei ţăranilor, al lipsei de şcoli şi manuale, după 13 ani de reforme propuse de Spiru Haret, 40% din populaţia ţării ştia să scrie şi să citească. Iar acest lucru se întâmpla în contextul în care în 1866, spre exemplu, mai mult de 90% din populaţie era analfabetă, iar în 1899 procentajul „ştiutorilor de carte” ajunse deja la 22 %. În patru ani, spre exemplu, între 1897 şi 1901, în Principatul Ţării Româneşti s-au construit peste 2.000 de şcoli. 

Toate acestea s-au petrecut cu ajutorul implicării oamenilor de cultură, care au fost ajutaţi de politicienii vremii, precum Ion C. Brătianu, Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu, Petre Carp, Dimitrie Sturza etc.

Râmnicu Vâlcea



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite