Râmnicu Vâlcea

articolul anterior articolul urmator

FOTO Lăzile de zestre confecţionate de mii de ani în România, obicei adus din Mesopotamia, cu ajutorul grecilor

0
28 Feb 2019 06:17:49
Autor: Daciana Mitrache
Ladă de zestre de la Muzeul Nicolae Popa - Târpeşti Foto doxologia ro
Ladă de zestre de la Muzeul Nicolae Popa - Târpeşti Foto doxologia ro

Lăzile de zestre din locuinţele tradiţionale româneşti au o istorie fascinantă. Grecii se pare că sunt cei care au adus meşteşugul confecţionării lăzilor de zestre în România, din Mesopotamia. Cercetătorii au ajuns la concluzia că ele reprezintă un obicei vechi de mii de ani pe meleagurile noastre, încărcat de semnificaţii.

GALERIE FOTO 
 
Una dintre cele mai importante şi mai vechi piese de mobilier, din casele românilor de pe vremuri, fie ei bogaţi sau săraci, provine de undeva de pe teritoriul Irak-ului de astăzi.
 
Dintr-o revistă de lucrări ştiinţifice, „Buridava”, care cuprinde studii de arheologie, istorie, etnografie, artă, muzeologie, recenzii şi note de lectură, numismatică etc. şi care apare la Râmnicu Vâlcea, am aflat că acest obicei a prins şi pe tărâmurile noastre încă de la început, nu doar pentru utilitatea pe care aceste cufere o ofereau, dar şi pentru că materia primă pentru confecţionare se găsea din belşug pe teritoriul ţării noastre. 
 
Poate aşa se şi explică perioada de înflorire pe care meşteşugul confecţionării acestor lăzi de zestre l-a cunoscut de la finele Evului Mediu şi până în secolul trecut.  
 
Treptat, spun istoricii, au apărut centre de fabricare a lăzilor de zestre, care, în timp, au început să se diferenţieze în funcţie de tipologie, simbolistică şi influenţele din exterior. Fiecare zonă etnografică avea propriul model decorativ, încărcat de semnificaţii: în Oltenia întâlnim figurile geometrice, în timp ce în Transilvania erau specifice desenele, ca tipar. 
 
O aglomerare mai mare de centre de prelucrare a lǎzilor de zestre o întâlnim în nordul şi vestul Moldovei, în Maramureş, în Transilvania, în Crişana, Banat şi nordul Olteniei, practic în mai toate zonele bogate în tradiţii, potrivit celor care au cercetat fenomenul. 
 
Astăzi, deşi nu mai îndeplinesc rolul lor milenar, mai există locuri în ţară unde încă se mai fabrică astfel de obiecte. Doar că, între timp, cuferele au căpătat un rol mai mult ornamental. La Budureasa în zona Crişana, Preoteasa în zona Cluj sau Sălătruc în zona Argeş, oamenii nu au uitat vechiul meşteşug. În ultima dintre zonele menţionate este specifică crestarea lemnului îmbinatǎ cu culoarea, un tipar întâlnit şi la alte obiecte tradiţionale din zona Muscelului.
 
 
Picturi şi ferecături în metale preţioase - ornamentele întâlnite pe cuferele din toate zonele
 
Dacă la început cuferele erau prelucrate de dulgheri, în timp ele au început să fie meşterite de tâmplari, apoi, mai ales în ultimul secol, au fost înlocuite de mobilierul modern. 
 
De-a lungul vremurilor, lucrurile au evoluat şi, odată cu ele, oferta meşteşugarilor care s-au reprofilat în funcţie de cererea de pe piaţă. Aşa se face că locul tradiţionalelor lăzi de zestre a fost luat de cuferele folosite ca lăzi de bucate sau hambare. În zilele noastre se pune accent în special pe dimensiuni, mai degrabă decât pe ornament şi migală, constată specialiştii în domeniu.
 
În trecut, însă, se punea foarte mare preţ pe stilul decorativ, susţin istoricii. Acesta pornea de la geometricul sacru până la motivele zoomorfe şi antropomorfe, ori florale. În timp ce pe unele lăzi de zestre erau pictate decoruri florale, altele aveau crestate cercuri rozate, reţele de linii întretǎiate, zig-zaguri, brazi, ghivece de flori, chiar oameni. 
 
Florile erau întâlnite în mod special la lăzile săşilor sau maghiarilor, cum este cazul renumitelor cufere din zona Braşovului. În schimb, în cazul tradiţional românesc se întâlneau destul de des simboluri pe care le regăsim spre exemplu şi în ceramica tradiţională, şi pe case, ori la porţi, dar şi în portul popular: de la nelipsita cruce,  la spirală sau Pomul Vieţii, de la soare, lună, stele, la Floarea Vieţii, punctele şi linii, spirale, brad şi multe altele.  
 
Dincolo de simbolistică, fiecare piesă avea şi o valoare estetică, mai aflăm de la cunoscători. De aceea s-a pus atât de mult accent pe ornamente, şi astfel au apărut picturile, ferecăturile în metale preţioase dar şi decoraţiile. 
 
Horjul şi mezdreaua ciopleau lemnul pentru obiectele care nu lipseau din casa niciunui român
 
În privinţa tehnicii de lucru, lǎzile de zestre erau produse de dulgheri, la început. Fiecare avea propriul procedeu şi unelte cu care confecţiona piesa. 
 
Dintre uneltele folosite de meşteşugarii români amintim securea, ferăstrăul, scoaba sau tesla, cu ajutorul cărora erau create o serie de forme şi figuri, în lemn. Spre exemplu, picturile cu flori sau motivele geometrice erau realizate cu o unealtă numită horj. De asemenea, specific României este şi mobilierul lucrat cu barda şi securea, şi decorat cu ajutorul „mezdrelei” şi a horjului.
 
Ca materie primă era folosit lemnul de fag. „Blǎnile cioplite cu securea erau îmbinate una în alta, în nut şi feder. Capetele blǎnilor erau fixate cu cuie din lemn după ce era introduse în mici şanţuri din picioarele lǎzii. 
 
În funcţie de centrul în care erau prelucrate, aveau forme diferite, la fel ca simbolistica de pe ele, de o impresionantǎ bogǎţie şi originalitate decorativǎ. 
 
 
Tot de la specialişti am aflat că lăzile de zestre nu au fost confecţionate doar din lemn de fag, ci şi din frasin sau stejar şi chiar brad. Un singur lucru este comun tuturor zonelor etnografice: forma paralelipipedică, a cufărului, chiar dacă în unele zone lăzile aveau capacul drept, iar în altele - bombat sau în două ape. 
 
Şi mai există un element comun, mai susţin cercetătorii - şi anume că Indiferent de locul în care era confecţionată, lada de zestre a ocupat un loc de cinste în toate gospodăriile tradiţionale de la noi. 
 
De la obiecte de mobilier, la lăzile de zestre, aidoma celor din Bulgaria şi Moravia
 
Cercetători precum Sabin Lungoci, care s-a aplecat mai mult asupra acestui fenomen milenar şi a descoperit o serie de lucruri mai puţin sau deloc ştiute, au mai remarcat şi că forma cuferelor româneşti este asemănătoare cu cea întâlnită în Bulgaria sau Moravia, fapt ce demonstrează migrarea modelelor de-a lungul timpului, din zona centrală şi cea sud-esticǎ a Europei, după modelul întâlnit şi în cazul artelor.
 
Chiar dacă cercetătorii au stabilit că obiceiul lăzilor de zestre este milenar pe tărâmurile noastre, le întâlnim menţionate în special în documentele secolelor XVIII - XIX.
 
În Vâlcea, prima atestare documentară a acestui obicei dateazǎ din secolul al XIV-lea. O familie de „lemnari” din satul Boila angajau nişte meşteri să le facă o ladă de zestre în 1698. 
 
În privinţa rolului pe care l-au îndeplinit la început, specialiştii au descoperit că erau simple obiecte de mobilier, ţinând locul dulapurilor din zilele noastre, unde erau puse spre conservare hainele de sărbătoare. În timp, au căpătat o valoare specială, transformându-se din cufere în lăzi de zestre pentru tinerele fete care urmau să se căsătorească.
 
„Tronul” - seiful de pe vremuri care ascundea „salba de galbeni”
 
Aşa se face că, cu cât o mireasă era mai harnică, iar familia din care provenea mai vrednică, cu atât conţinutul cuferelor era mai bogat în pânză ţesută în casă, cămăşi, dar şi ştergare, feţe de masă ori covoare şi alte ţesături precum pernele, plăpumile, costume de sărbătoare şi obiecte de podoabă, precum salba cu bani de aur. Cuferele erau cumpărate de părinţi de la lădari, cum erau numiţi meşterii.  Multe dintre comorile provenite din aceste cufere au fost transmise din generaţie în generaţie, de la mamă sau bunică, la fiică sau nepoată. După nuntă, lada era transformată în dulap. După o anumită vreme, zestrea era înlocuită cu ţesături lucrate în casă pentru înmormântare.
 
Lăzile de zestre nelipsite pe vremuri din casa fiecărui român, au fost cunoscute în unele regiuni sub denumirea de „tron”. 
 
 
Ceea ce ne deosebeşte de alte ţări în care întâlnim acelaşi obicei, este şi faptul că, dacă acolo meşteşugul era specific zonelor urbane, la noi în ţară a fost des întâlnit în zona rurală. Şi tot la noi: „Meşteşugul producerii lǎzilor de zestre poartǎ amprenta artei ţǎrǎneşti româneşti”, mai spune Sabin Lungoci.
 
Poate de aceea, stilul unei piese de mobilier se regăsea şi la celălalte obiecte. „Evoluţia acestor piese nu poate fi înţeleasǎ decât în context european, deoarece dupǎ modul de îmbinare ele se încadreazǎ în marea familie a pieselor construite în sistemul de piloni, cunoscute sub numele de „Stollentruhen”, „coffrés de charpenterie”. Este vorba de un sistem de îmbinare dupǎ principii folosite mai ales în arhitectura ţărănească, numitǎ la noi în termeni dulghereşti „în panǎ şi uluc”, sistem propriu tuturor lǎzilor tradiţionale confecţionate de meşteri sǎteşti”, mai aflăm de la istoricul Sabin Lungoci.
 
 
Centrele din Vâlcea, între trecut şi prezent
 
În Oltenia, alături de lǎzile cu capac bombat s-au răspândit şi cele cu capac plat. Primele erau mai robuste cu incizii puternic conturate. Faţada de obicei erau cea mai decorată, decât capacul.
 
Au existat o serie de regiuni etnografice în ţara noastrǎ, printre care Vâlcea, mai aflăm de la istoricul Sabin Lungoci. Spre exemplu, între zonele cu o bogată tradiţie în prelucrarea lăzilor de zestre se remarcă Perişani, Valea lui Stan şi Şirineasa, primele două în zona de nord, de munte, a judeţului, ultima în zona de sud. Cu toate acestea, deşi provin din acelaşi areal geografic, metoda de decorare este diferită, de la centru la centru, de la modul de dispunere a inciziilor, până la paleta de culori folosite. 
 
Dar cea mai mare concentrare de centre, mai spune cercetătorul, se observǎ în depresiunea Horezu, la graniţa cu Gorjul, unde au existat, pânǎ nu demult, patru centre specializate: Romanii de Sus, Vaideeni, Cerna şi Urşani. 
 
Romanii de Sus este unul din puţinele centre în care tradiţia confecţionării lăzilor de zestre încă mai există, deşi numǎrul meşterilor a scǎzut simţitor, ca şi oferta privind gama de produse. Acum se mai fac aici: hambare, mese şi scaune, în mare parte neornamentate.
 
Pe lângă marile centre, au fost şi altele mai mici, precum: Cǎlineşti şi Valea lui Stan (Brezoi), Bistriţa, Vaideeni, Frânceşti, unde în paralel cu lăzile de zestre erau confecţionate şi alte obiecte de uz gospodǎresc.
 
 
Tot în depresiunea Horezu se aflǎ şi centrul Vaideeni, unde, începând din secolul al XVIII-lea, au venit ciobanii de peste munţi, din Transilvania. „Cea mai intensǎ activitate a centrului a avut loc în deceniile V şi VI ale secolului XX, perioadǎ în care activau numeroşi meşteri, cei mai vestiţi fiind cei din familia Felşu, cunoscuţi, mai ales, sub numele de Şelaru, deoarece se îndeletniceau şi cu confecţionarea şeilor. Alǎturi de aceştia mai activau meşteri din familiile Grozavu şi Joiţa, precum şi George Ursu, Pufoi Nicolae şi alţii. În ultimii ani, numǎrul celor care practicǎ meşteşugul confecţionǎrii mobilierului este în continuǎ scǎdere”, mai spune istoricul Sabin Lungoci, într-o lucrare dedicată acestui fenomen în ţara noastră. 

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările