FOTO Legendele numelor de localităţi din Oltenia de sub munte: de la cnezatele lui Farcaş şi Litovoi la oieri, boieri, comori şi femei „pătrunse de durerile facerii”

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Oltenia de sub munte, Foto: Adevărul
Oltenia de sub munte, Foto: Adevărul

În secolul al XIII-lea, pe teritoriul Olteniei se cristalizau primele formaţiuni prestatale româneşti, cunoscute sub denumirea de cnezatele lui Seneslau, Litovoi şi Farcaş. Ultimele două se aflau chiar pe teritoriul judeţului Vâlcea de astăzi. Se bănuieşte că în această perioadă localităţile de la poalele Muntelui Buila, din Oltenia de sub munte, au devenit de sine stătătoare sub denumirile cunoscute astăzi.

GALERIE FOTO

O serie de legende se împletesc cu istoricul localităţilor din Oltenia de sub munte, zona de sub Carpaţii Meridionali de la vest de râul Olt, până la Dunăre.

Ne oprim atenţia asupra unor localităţi aflate chiar la poalele Munţilor Căpăţânii având în mijloc insula de calcar a Masivului Buila - Vânturariţa. Pentru că, din  vremuri străvechi, Vâlcea a fost răscrucea, locul unde drumurile se întâlnesc, obiceiurile se contopesc şi oamenii se regăsesc, o zonă plină de istorii şi mituri, încărcată de poveşti mai mult sau mai puţini reale.

Legenda spune că în zonă ar fi existat în vremurile de demult un cioban tare bogat care stăpânea poalele Builei şi care avea patru fii: Costea, Bărbat, Dobre si Bodea. După ce au moştenit pământurile, aceştia au denumit zonele după numele lor, aşa cum se obişnuia pe vremuri: Costeşti pe Valea Costeşti, Bărbăteşti şi Bodeşti pe Valea Otăsăului şi Dobriceni pe Valea Dobricenilor.

O altă legendă, complementară celei dintâi, vine pe de vremea regelui ungur Ladislau al II-lea, de pe la 1273 şi ale legătură cu preambulul acestui material. Din această poveste coboară şi toponimul comunei Bărbăteşti şi modul cum ea a fost întemeiată. Aşadar, regele ungur îl învinge şi ucide pe cneazul Litovoi într-o bătălie despre care se spune că s-ar fi dat chiar pe teritoriul Vâlcii. Numai că Bărbat apare în această poveste ca frate ale cneazului, el este cel care reuşeşte să răscumpere pământul şi să întemeieze mai apoi satul Bărbăteşti.

Despre satul pe atunci Costeşti, care a dat apoi numele unui comune, se vorbeşte tot din a doua jumătate a secolului al XII-lea de pe vremea lui Farcaş şi Litovoi. Legenda întemeierii acestui sat pomeneşte de trei fraţi ciobani: Costea, Bărbat şi Dobre, care au întemeiat sate după numele lor. Nu mai apare, după cum se vede, şi al patrulea frate în această poveste.

Secolul al XIV-lea  marchează făurirea statului centralizat – Ţara Românească - ca şi consecinţă firească a luptei de neatârnare a românilor de la sud de Carpaţi. Perioada are legătură cu o altă legendă locală de prin secolul al XVII-lea, care provine de la nimeni altul decât secretarul  personal al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Povestea spusă de Antonio Maria del Chiaro pleacă de la întemeierea Mânăstirii Arnota de către legendarul Negru - Vodă.

Apoi, la începutul secolului al XIX-lea este reluată tradiţia locală a întemeierii satului Costeşti, când pomelnicul unei biserici din zonă, cea de la Gruşeţu, din 1834, începea cu “Io Radul Voevod Negrul”, apoi “Io Basarab voevod, întâiul Basarab” şi “Io Matei voevod, Basarab”. Prin urmare, specialiştii au concluzionat că „făurirea primelor formaţiuni prestatale româneşti din nordul Olteniei era proprie extinderii cultului creştin – ortodox şi întemeierii aşezămintelor monahale în Oltenia”.

În poveştile locale este pomenit şi un anume „vornicul Buila”,care „stăpânea Munţii Bistriţei, până la Vânturariţa şi se hotăra cu un anume Saltea la Poiana Mărului” - o zonă aflată pe cealalt mal al râului Olt, în apropiere de Mănăstirea Cozia pe drumul de munte care duce la Mănăstirea Stănişoara.

Despre toponimul comunei Pietrari, aflată pe Valea Otăsăului, se crede crede că a putea avea mai multe origini - fie pleca de la îndeletnicirea unor localnici de a repara pietre de moară, fie de la un grup de refugiaţi de pe Valea Cernei, care au ajuns aici în secolele XIV - XV, fugind din calea turcilor şi au alcătuito nouă aşezare care a preluat numele satului din care fugiseră, după cum aflăm din scrierile marelui Nicolae Popescu - Rebus, întemeietorii mişcării rebusiste din România, care s-a născut pe aceste meleaguri. 

Şi în jurul Builei există o serie de legende, Una dintre ele pomeneşte de un anumit Buzilă care apare în documentele de pe la 1730 alături de „Piatra lui Builă”, despre care se spune că ar fi aparţinut unei familii a Buileştilor din Cacova (Ciacova), ei fiind cei care au stăpânit Muntele Cacovenilor din Buila.

Cert este că, pe vremea când stareţ al Mănăstirii Bistriţa era arhimandritul  Anania, a existat o „ceartă pe hotar” pentru „Muntele / Piatra lui Builă”, cunoscut astăzi drept cel mai mic parc naţional din România: Buila - Vânturariţa. Se întâmpla în urmă cu două secole. Iar gâlceava a fost provocată chiar de arhmandrit, după ce i-a alungat pe ungurenii veniţi în zonă cu oile la păşunat. De secole, aceştia obişnuiau să treacă munţii din Ardeal în Ţara Românească / Valahia. La judecată, stareţul s-a apărat motivând că au fost încălcate hotarele mănăstirii sale. Cu această ocazie apar în scripte numele moştenitorilor, care pomenesc faptul că deţin documente de la „banul Gheorghe Cantacozino”.

Numele Mănăstirii Pătrunsa din Munţii Builei, în cel mai mic parc naţional al României, este legat de mama episcopului Climent al Râmnicului. Paraschiva Modoran provenea din Pietrari, una din localităţile aflate la poalele muntelui, când a fugit din calea turcilor, în pădure, pe munte. Şi cum era gravidă, „pătrunsă de durerile facerii”, a născut un băiat, care ulterior avea să devină episcop, chiar pe locul unde se află astăzi lăcaşul monahal. În cinstea ei, schitul ridicat ulterior de fiul ei s-a numit Pătrunsa, iar vechea biserică poartă hramul Cuvioasei Paraschiva.

O vorbă a locului spune că: „Ajungi la Mănăstirea Pătrunsa prin Cracii Doamnei, urcând pe Dealul Bucii!”, făcând referire la zonele aflate din apropiere.

Tot de această zonă se vorbeşte în legende ca despre „Un loc unde în vechime se-ajungea numai călare şi numai dacă aveai mult curaj, fiindcă era teritoriul haiducilor”, după cum o descria şeful Direcţiei de Cultură Vâlcea, prof. dr. Florin Epure. 

Un tărâm al poveştilor, al lăcaşurilor de cult extrem de vechi şi al goanei după aurul blestemat, despre care se spune că ar fi îngropat în peşterile şi galeriile săpate adânc în Munţii Builei ori în zidurile lăcaşurilor sfinte. În 1988, un pădurar a dezgropat în zonă un vas cu câteva zeci de monede de aur din secolul I î.Hr. şi un coif de aur dacic, aşa că nu-i de mirare de ce imaginaţia multora o ia razna la aflarea unor astfel de legende sau adevăruri.

Numele unor alte sate/ comune precum Stoeneşti Burdurăşti, Dobriceni, Mogoşeşti şi Neghineşti au la bază antroponimele Stoian, Budur(u), Dobre, Mogoş şi Neghină, numele celor care le-au întemeiat, sunt de părere specialiştii. 

Vaideeni este una dintre cele mai renumite comune din Oltenia de sub munte, Pe vremuri se numea „Vai de Ei”, înainte de a deveni una dintre cele mai bogate aşezări de oieri, situându-se de o parte şi de alta a râului Luncavăţ.

Prima atestare documentară provine din secolul al XVI-lea, de pe timpul lui Radu cel Mare şi face referire la la „judecat” pentru pământ, care a dat drept câştig de cauză locuitorii din „Vai de Ei” - „stăpâni netulburaţi de nimeni din moşi strămoşi pe aceste meleaguri.”

În secolele XVIII - XIX, s-a mărit prin venirea mărginenilor sibieni, ocazie cu care numele aşezării s-a preschimbat în Vaideeni. Unele scrieri, amintesc că toponimic, denumirea îşi are originea într-un alt sat - Vaidei, din comuna Romos, judeţul Hunedoara. Locuitorii de aici au fugit din faţa hoardelor tatare, care au năvălit în zonă în anii 1241 – 1243, peste munte şi s-au aşezat într-o zonă căreia i-au dat aceeaşi denumire cu cea din care fugiseră.

Într-o „Conferinţa ţinută la Casa Şcoalelor” în 1912, Emmanuel de Martonne susţinea un curs de geografie socială comparată în care geograful francez asocia transhumanţa din Carpaţi cu cea din Alpii, Pirinei şi Cevennes din Franţa. 

Ungurenii veniţi de peste munte, din Ardeal, fugeau şi ei de procesul de catolicizare forţată impus de imperiul austro-ungar.. 

      

Alexandru Valhuţă în „România pitorească” spunea despre Horezu: „Aici suntem în mijlocul judeţului Vâlcea, podoaba mândrei Oltenii şi unul dintre cele mai frumoase ţinuturi ale tării”.

Horezu, oraşul în care s-a născut conceptul de „Oltenia de sub munte”, cunoscut ca şi „Capitala Ceramicii Tradiţionale”, ceramică inclusă în patrimoniul mondial UNESCO, alături de Mănăstirea Hurezi, îşi trage denumirea de la o pasăre care popula pădurile zonei. Ciuhurezul seamănă cu bufniţa. Cu toate acestea, o altă pasăre, domestică, a devenit cu timpul simbolul oraşului - cocoşul. 

În scripte, întâlnim Horezu de peste o jumătate de secol, printr-o atestare documentară dintr-un hrisov al domnitorului Vlad Călugărul, din 1487. Dar dovezi ale existenţei pe aceste tărâmuri au fost descoperite mult mai devreme, în cultura Ferigile, din secolele IX - XIIl. Cnezatul lui Farcaş îl regăsim şi în Diploma Regelui Bela al IV-lea al Ungariei.

Una din localităţile  componente: Romanii de Jos, de pe valea râului cu acelaşi nume, apare şi ea în documentele secolul XV-lea. La finele secolului al XVII-lea în scriptele vremii se menţiona „100 de locuitori rumâni în satul Romanii de Jos”. Aici a construit voievodul martir Constantin Brâncoveanu o mănăstire ce sintetiza „arta şi măiestria poporului român până în acel timp”, Mănăstirea Horezu, „târnosită” la 8 septembrie 1693. Ulterior, vatra satului s-a mutat peste deal,  la 2 kilometri depărtare, probabil şi datorită traseelor de transhumanţă şi a altor drumuri care se intersectau în acel loc. Aşa a apărut târgul ca loc pentru diverse schimburi comerciale: ciobanii veneau cu lâna, laptele şi brânza, şi luau în schimb cereale şi produse de băcănie, iar olarii veneau cu străchinile, cănile şi alte produse ceramice necesare în gospodării.

Toată zona de sub Carpaţii Meridionali îşi datorează existenţa transhumanţei, haiducilor şi „drumului sării“. Acesta pornea de la minele de sare exploatate de pe vremea dacilor - de la Ocnele Mari, şi continua prin Pietrari, Horezu, Slătioara până la Cerneşti. Iar legenda continuă. 

Râmnicu Vâlcea



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite