FOTO Povestea locului numit „Raiul de pe pământ“. Ars din temelii de turci, a fost primul aşezământ monahal în care n-au avut voie femeile timp de un secol

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ascunsă în păduri, sub umbra Muntelui Cozia, departe de agitaţie şi zgomot, pe malul stâng al Oltului, mai sus de Mănăstirea Turnu, se află un alt aşezământ monahal, considerat de mulţi turişti drept „Raiul de pe pământ”. Originile vetrei sihăstreşti în zonă se pierd în negura timpului, în vremurile de demult, chiar pe la începutul creştinismului. Iar istoria locului este una destul de zbuciumată.

Sub stâncile impozante ale Coziei, în judeţul Vâlcea, se află o biserică de piatră, împrejmuită de chiliile călugărilor.

Peisajul este frapant, vibraţia locului unică, liniştea apăsătoare, iar menirea a rămas aceeaşi cu cea a schitului construit în urmă cu patru secole. Până în secolul al XVIII-lea s-a numit Mănăstirea „Nucet”, ulterior i s-a spus „Stânişoara” sau Stănişoara, de la numele unei stâne mici de oi care a existat timp de două decenii pe locurile distruse de turci. 

Primul aşezământ monahal s-a construit la 1671 de către pustnicii plecaţi de la Mănăstirea Cozia. Avea să fie prădat două secole mai târziu şi distrus în războiul dintre austro-ungari şi turci. Chiliile au rămas adăposturi pentru ciobanii care urcau cu oile pe munte. Apoi, a fost reconstruit prin grija episcopului Argeşului, iar numele i s-a schimbat, ca şi destinul.

Legenda locului spune că şase călugări de la Mănăstirea Cozia au plecat în pustnicie la începutul secolului al XVII-lea, să-şi găsească liniştea pe munte. Daniil duhovnicul şi Misail ucenicul au rămas la poalele Muntelui Cozia, unde ulterior au întemeiat Schitul Turnu, iar restul şi-a căutat adăpostire pe Muntele Stânişoara. 

Sihastrul Neofit şi-a săpat o peşteră în partea vestică a Muntelui „Sălbaticul”, unde a rămas 30 de ani, iar cuviosul Meletie şi-a făcut peşteră în partea de sud a aceluiaşi munte, la 1 km de Mănăstirea Stânişoara, şi a locuit acolo timp de patru decenii. Doar duminica sau de sărbători, cei doi coborau la fraţii de la Turnu. 

Povestea Izvorului lui Meletie şi a minunilor înfăptuite de Neofit

Tot legenda spune în urma rugăciunilor fierbinţi ale pustnicului Meletie, în faţa peşterii sale a izvorât un puternic izvor de apă cunoscut şi astăzi drept „Izvorul lui Meletie”. Credincioşii vin încă şi aprind candele şi lumânări. 

Cât despre Neofit, poveştile spun că trupul său neînsufleţit a fost găsit în peşteră de un călugăr de la Mănăstirea Cozia care era însărcinat să le ducă de mâncare pustnicilor. Acesta l-a dus la mănăstire, ca să fie îngropat creştineşte. Numai că noaptea, şi călugărul şi stareţul de atunci al mănăstirii, l-au visat pe pustnic, care le cerea să fie dus înapoi în peşteră. Lucru care s-a şi întâmplat. 

Pe drum, mai spune legenda, unul dintre călugări supărat şi obosit ar fi spus: „Cu urşii ai trăit, cu urşii să rămâi!”, moment în care a rămas cu gâtul sucit. A coborât la mănăstire şi şi-a recunoscut păcat, iar după rugăciuni fierbinţi, spuse de către păcătos, stareţ şi părinţi, către cuviosul Neofit, călugărul şi-a revenit. 

Vestea s-a răspândit cu viteza fulgerului în satele de la poalele Coziei, iar localnicii au plecat în pelerinaj, să se închine şi să se roage la moaştele sfântului, canonizat între timp de Biserica Ortodoxă Română, în 2016, alături de Meletie, ziua lor de pomenire fiind cea de 3 septembrie. Astăzi, moaştele lui Neofit sunt păstrate la Mănăstirea Stănişoara, despre cele ale lui Meletie nu se mai ştie nimic.

Biserica şi călugării, incendiaţi de turci

Nu se ştie cu exactitate, dar se bănuieşte că prima biserică a Schitului Nucet – Stănişoara, a fost construită din lemn, de către pustnici. Lor li s-au alăturat şi alţi fraţi veniţi de la Cozia, şi aşa a apărut primul schit.

În 1747, boierii din Piteşti şi dregătorul care se ocupa de aprovizionarea curţii domneşti la acea vreme, clucerul Gheorghe, au zidit la Stănişoara o biserică. Un secol mai târziu, năvălitorii turci au incendiat biserica, iar pe călugări i-au ucis. 

Luptele de lângă Mănăstirea Cozia, din timpul războiului austro-turc din 1788, au ajuns până la Nucet. Turcii au transformat biserica şi chiliile în ruine. Două decenii, în zonă au poposit numai păstorii de oi.

Cea mai vestită sihăstrie din secolul al XIX-lea, construită de un arhitect italian

În secolul al XIX-lea, a devenit cea mai vestită sihăstrie din Ţara Românească. Mulţi monahi s-ar retras aici şi au îmbrăţişat rânduiala de pe Muntele Athos, unii dintre ei fiind veniţi chiar de pe Sfântul Munte - Sava şi Teodosie. Aceştia au zidit o nouă biserică în locul celei de la 1747, cu ajutorul unui arhitect italian, Debona Apoloni. 

Ulterior, Sava a plecat să ajute Mănăstirea Frăsinei – cunoscută astăzi drept „Athosul României”. Patru ani a adunat în jurul său 20 de ucenici cu care a întemeiat viaţa de obşte, după tipicul Sfântului Munte, iar apoi a devenit stareţul Mănăstirii Turnu. Şi aici va sta alţi patru ani, după care se va retrage din nou la Stânişoara, unde avea să fie numit ulterior stareţ. 

Dar a renunţat la această cinste, la scurt timp. Şi tatăl şi fratele său s-au călugărit la Stănişoara, sub numele de Nifon şi Atanasie.

Biserica de astăzi a fost construită între anii 1903 - 1908. Este ctitoria episcopului Gherasim Timuş, având hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Arhitectul italian a ridicat terasa de pe latura nordică, pe care s-a clădit un pavilion în stil românesc, folosit drept chilii pentru călugări. 

Opt ani mai târziu, un incendiu a distrus chiliile schitului. Locul lor a fost luat după două decenii de un frumos paraclis în formă de navă. El este folosit acum călugări pentru slujbele din timpul iernii.

Mai bine de un secol, între 1809 şi 1936, nici la Stănişoara nu au avut voie femeile, înainte de rânduiala Sfântului Calinic de la Cernica  pentru Frăsinei. La fel s-a întâmplat şi la Mănăstirea Turnu. Apoi, după ce mănăstirea a ajuns într-o stare deplorabilă, treptat au venit şi femeile în mănăstire la slujbe.

Copie a Icoanei Maicii Domnului „Axion Estin” de la Mănăstirea Protaton de la Athos

Din 1987, părintele Laurenţiu este stareţul Mănăstirii Stănişoara, unde de patru ori pe săptămână se săvârşeşte Sfânta Liturghie: marţi, joi, sâmbătă şi duminică.

Ferestrele bisericii mari de astăzi au vitralii pictate cu sfinţi. Iar în interior se regăsesc, ca odoare de preţ, şi câteva icoane vechi aduse de la Athos, de Sava şi Teodosie, printre care o copie a Icoanei Maicii Domnului „Axion Estin” de la Mănăstirea Protaton din Sfântul Munte. 

De asemenea, există şi un „antimis” – pânza pe care se pune în altar pâinea sfiinţită şi potirul -, dăruit de Mănăstirea Cozia, în 1809, precum şi cărţi slavoneşti de ritualuri tot de la Sfântul Munte. În biserica mare mai există un policandru dăruit de domnitorul Neagoe Basarab, adus de la Mănăstirea Curtea de Argeş.

La Stănişoara se poate ajunge fie cu maşina, fie pe jos, pe cărări de munte. Drumul însă nu este asfaltat. Cel mai scurt traseu pleacă de la Mănăstirea Turnu şi este de 6 kilometri, prin pădure, dar este şi cel mai dificil. Drumul abrupt face ca urcarea să se realizeze în aproximativ două ore. 

Un alt traseu montan pleacă dinspre Călimăneşti, tot pe poteci de munte. Cu maşina se porneşte de pe şoseaua de centură a oraşului Călimăneşti, în dreptul localităţii Păuşa există o intersecţie spre Parcul Naţional Cozia. Dar drumul nu este asfaltat.

Turiştii care vor să ajungă la Cabana Cozia sau releul de televiziune de pe munte, trec prin curtea mănăstirii. De aici, amatorii de drumeţii, mai au de mers cam 4 ore, pe un traseu de munte destul de dificil, unde pe alocuri se merge pe stâncă cu ajutorul unor cabluri.

Râmnicu Vâlcea



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite