FOTO Staţiunea care a găzduit un guvern străin în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Demnitarii primeau 500 de lei alocaţie pe zi de la statul român

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Govora - Vâlcea, Imagini de colecţie de la începutul anilor 1900, locuri care au găzduit guvernul polonez în exil, la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial
Govora - Vâlcea, Imagini de colecţie de la începutul anilor 1900, locuri care au găzduit guvernul polonez în exil, la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial

În ciuda faptului că polonezii n-au recunoscut alipirea Transilvaniei de România, românii au acceptat primirea refugiaţilor în ţara noastră, odată cu ocuparea Poloniei de către nemţi, la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Istoria Vâlcii este strâns legată de soarta acestor oameni, Guvernul Polonez şi o parte din tezaur fiind adăpostite atunci în staţiunea Băile Govora.

GALERIE FOTO 

1939 a fost un an negru pentru polonezi, precum şi cei care au urmat. Cu toţii au plătit un preţ mult prea mare pentru greşelile comise de ministrul de Externe de la acea vreme, Jozef Beck care s-a închipuit un mare vizionar al strategiilor internaţionale. Aşa a început povestea unui guvern fără ţară, a mii şi mii de polonezi care au luat drumul exilului, a tensiunilor dintre România şi Germania, a acuzelor la adresa guvernului român venite inclusiv din partea celor pe care a acceptat să-i protejeze.

Guvernul şi preşedintele polon au ajuns şi au rămas în România, respectând regulile neutralităţii acestei ţări, cu sau fără voie.

În şedinţa Consiliului de Coroană din septembrie 1939, Nicolae Iorga spunea legat de problema unui ajutor pentru polonezi: „Să nu facem niciodată o politică de frică. Să nu se creadă niciodată că ne vom închina puterii pentru că este putere. O asemenea închinare ar fi un act degradant şi ar fi păcat de toate jertfele pe care le-am făcut în trecut şi le facem şi azi pentru ţară. […] Sunt uşurat să ştiu, din declaraţiile Ministrului de Externe, că nu avem un angajament faţă de Polonia pentru a o ajuta într-un conflict cu Germania şi că avem astfel dreptul să rămânem neutri. Colonelul Beck care reprezintă o mândrie fără consecvenţă nu ne-a putut astfel împinge în toate aventurile. Neutralitatea este şi o metodă. Ne cere onestitate şi delicateţă”.

România a fost cea care a salvat tezaurul Băncii Naţionale Poloneze, motiv pentru care polonezii ne sunt şi astăzi recunoscători. De aici a plecat spre Anglia, prin portul Constanţa.

Există o serie de documente care amintesc de comunitatea de polonezi refugiată în Govora între 1939 – 1945, inclusiv membrii guvernului. Mii de refugiaţi polonezi au fost găzduiţi în judeţul Vâlcea. Oficiali şi reprezentanţi ai guvernului şi armatei polone au stat multă vreme în staţiunile vâlcene, în mod special la Băile Govora. 

Chiar şi după venirea nemţilor, refugiaţii polonezi nu au fost deportaţi. Circulă însă o serie de poveşti legate de o parte a tezaurului Poloniei care ar fi fost ascunsă la Băile Govora. Adevărat sau nu, operaţiunea nu putea fi făcută decât cu cea mai mare discreţie, având în vedere neutralitatea României. Poate tocmai de aceea există prea puţine documente în acest sens. De netăgăduit este faptul că refugiaţii şi-au depozitat lucrurile de valoare - bijuterii şi alte bunuri - în seifurile existente la acea vreme în staţiune.

În timp ce guvernul polonez, în frunte cu preşedintele Ignacy Moscicki, a primit găzduire în România, refugiaţii din Franţa aveau să formeze un alt guvern, obligându-l pe cei dintâi să demisioneze. 

„O perioadă, demnitarii polonezi au fost găzduiţi şi la Olăneşti, aduşi de la Herculane, apoi au avut domiciliu forţat la Băile Govora. Printre numeroşii refugiaţi din Polonia s-au aflat şi reprezentanţi de la cel mai înalt nivel al autorităţilor statului polonez. Astfel, o parte dintre aceştia, ca de exemplu preşedintele Ignacy Moscicki, au părăsit România cu acceptul autorităţilor române. 

Alţii, precum mareşalul Edward Smigly - Rydz, au reuşit să fugă. La rândul său, generalul Beck, la cererea germanilor, a rămas până la capăt internat în lagăr şi a murit în satul Stăneşti la 5 iunie 1944.

În judeţul Vâlcea, iniţial o parte din foştii miniştri polonezi au fost găzduiţi la Olăneşti, aduşi aici în aprilie 1941 de la Herculane, până în toamna anului 1941, când le va fi stabilit domiciliul forţat în vila Topârceanu din Băile Govora, sub stricta supraveghere a poliţiei de siguranţă şi a jandarmeriei”, susţine istoricul dr. Ionela Niţu Dinescu în lucrările sale despre refugiaţii polonezi.

Este vorba despre zeci de persoane, demnitari şi membri ai familiilor lor, care au ocupat 18 camere în diverse vile din staţiune, susţine dr. Ionela Niţu Dinescu de la Arhivele Statului Vâlcea. Tot de la domnia sa aflăm că polonezii plăteau la Govora o chirie între 50 şi 90 lei pe zi, din alocaţiile de întreţinere. Odată cu venirea demnitarilor în staţiunea vâlceană, ceilalţi refugiaţi civili care ajunseseră între timp în staţiune au fost mutaţi în alte centre din celelalte oraşe ale Vâlcii.

Din octombrie 1939, 120 de refugiaţi polonezi din cei peste 300 care au ajuns la Băile Govora, au fost găzduiţi la Hotelul - Vilă Ştefănescu, iar dintre aceştia mare parte erau înalţi funcţionari.

Potrivit documentelor descoperite în arhive de către dr. Ionela Niţu Dinescu, printre demnitarii stabiliţi la Govora se aflau minişti ai finanţelor, comunicaţiilor, al poştelor şi telegrafului, de război, subsecretari de stat, dar şi miniştrii fără portofolii, directori de ministere, generali sau delegaţi în diverse ministere.

Toţi aceştia nu aveau voie să părăsească localitatea fără aprobare, iar jandarmul care-i însoţea avea dreptul de a trage în situaţia unei evadări. Relaţiile cu cetăţenii români obişnuiţi erau permise doar sub controlul autorităţilor. În schimb, membrii familiilor puteau să se deplaseze cu acordul comandantului Detaşamentului de la Govora.

„Printre miniştrii stabiliţi la Govora se aflau  Kwatkowski Eugenius - ministru de Finanţe, împreună cu soţia şi fiica, Ulrich Iulius - ministru Comunicaţiilor, cu soţia şi cei doi fii, Kalinski Emil - ministrul Poştelor şi Telegrafului, cu soţia şi fiul, Kasprsyki Tadeusz - ministru de Război, cu soţia şi fiul, Chelmonschi Adam - subsecretar de stat la justiţie, cu soţia şi doi copii, Biarnaki Waclaw - ministru fără portofoliu, Maciszewski Severin - subsecretar de stat, Argasinski Tadeusz – subsecretar de stat, Prsybylowicz Wojea-director în Ministerul Culturii, Litwinowici Alexander - general, Muszynski Leo - delegat în Ministerul Afacerilor Interne.

Foştii miniştri erau supravegheaţi de forţele de ordine, aceştia neputând  părăsi localitatea Băile Govora fără aprobarea ministrului subsecretar de stat din cadrul Ministerului Afacerilor Interne. Situaţiile în care o puteau face erau determinate în primul rând de rezolvarea unor probleme medicale sau familiale, şi atunci sub supravegherea unui jandarm gradat fără armă, dar cu revolver, care aveau dreptul de a trage în situaţia unei evadări”, aflăm tot din lucrările dr. Ionela Niţu Dinescu. 

Cel mai nemulţumit dintre miniştri, din cauza domiciliului forţat şi a măsurilor restrictive impuse de către autorităţile româneşti, a fost Jozef Beck, ministrul de Externe. Toate acestea erau necesare însă în contextul respectării regulilor neutralităţii de către România. Înalţii demnitari nu aveau voie să se deplaseze prin ţară, să comunice cu diverşi colaboratori etc., aşa cum intenţionaseră să facă încă de la început, motiv pentru care Beck a încercat de mai multe ori să evadeze şi a continuat să se plângă de proastele tratamente la care era supus, susţinând că este prizonier de război. 

Ministrul Beck împreună cu soţia au fost mutaţi la Govora, de la Băile Herculane, din cauza armatei germane care se stabilise în zona în care se aflau aceştia. Ulterior, a primit aprobarea să se stabilească în Bucureşti. 

El a fost, de asemenea, şi artizanul răcirii relaţiilor româno-poloneze. Cu toate acestea: „Dacă domniile lor (Iozef Beck şi Rydz Smigly - n.r.) au prăpădit Polonia, eu nu pot să prăpădesc Ţara Românească. Mie mi-l cer germanii să li-l dau, dar am răspuns că nu pot să fac acest lucru, pentru că e o chestiune de onoare pentru Ţara Românească şi eu nu vreau să mă dezonorez. Vă rog să nu pretindeţi generalului Antonescu să-şi dezonoreze epoletul”, spunea generalul Ion Antonescu, care a abordat chestiunea refugiaţilor ca pe o problemă de onoare, liderului Germaniei.

Şi alţi foşti miniştri polonezi şi-au arătat nemulţumirea pentru că nu au fost lăsaţi să plece din România şi aveau domiciliu obligatoriu într-o anumită localitate. Nu doar colonelul Beck a cerut disperat să locuiască în Bucureşti, ci şi fostul ministru al Industriei şi Comerţului şi familia sa, Antoni Roman. În schimb, fostul ministru de Finanţe, Eugeniusz Kwatkowski, a cerut să aibă domiciliul la Sibiu, ca fiica sa să urmeze cursurile universitare.

O parte dintre refugiaţii polonezi au locuit în Hotelul - Vilă Ştefănescu din Băile sub stricta supraveghere a poliţiei. Prefectul de atunci primea rapoarte zilnice în acest sens.

După Dicktatul de la Viena, o parte din fostul guvern exilat la Govora a plecat la Londra, alţii au ales să rămână în localitate sau în alte zone ale României. 

Membrii guvernului polonez au costat destul de scump statul român, pe perioada războiului. Potrivit documentelor găsite de istoricul Ionela Niţu Dinescu, toţi refugiaţii polonezi primeau de la statul român alocaţii pentru cazare şi hrană. Pentru civili acestea erau de trei tipuri. Cei mai mulţi bani primeau foştii demnitari, precum ex-preşedintele Republicii Polone, ex-miniştrii şi subsecretari de stat ai ultimului guvern polon, precum şi familiile lor, soţie şi copii, care aveau dreptul la 500 lei zilnic, în timp ce alocaţia pentru oamenii simpli pleca de la 40 de lei pe zi, pentru copii. 

Cel mai cheltuitor dintre toţi s-a dovedit a fi tot ministrul polonez de Externe. Doar în luna ianuarie a anului 1941, în plină criză datorată războiului, colonelul Beck, soţia şi suita lor, au cheltuit 100.000 de lei. 

Vila - Hotel Ştefănescu a fost construită în anul 1900, fiind  primul hotel particular. Astăzi, clădirea este în renovare de mai mulţi ani. 

Ca o ironie a sorţii, Jozef Beck, fostul ministru de Externe, şi-a trăit ultimii ani din viaţă în România.

În martie 1944 se va desfiinţa Centrul de refugiaţi poloni din Govora. Familiile a doi foşti miniştrii se vor stabili la Craiova, iar restul au fost cazaţi temporar la Râmnicu Vâlcea. La momentul închiderii centrului, la Govora se mai aflau 14 refugiaţi polonezi, foşti demnitari ai guvernului Poloniei.

Râmnicu Vâlcea



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite