FOTO VIDEO Mănăstirea de peste două secole, de la Băile Olăneşti, aflată în plin proces de restaurare. Cum a prins viaţă lăcaşul sfânt
0
La 7 kilometri de Băile Olăneşti, ascunsă printre munţii şi pădurile care împrejmuiesc această staţiune balneoclimaterică vâlceană, o mănăstire veche este în plin proces de restaurare, pentru prima dată în peste două secole de când a fost construită.
Povestea mănăstirii am aflat-o cu ajutorul directorului Direcţiei de Cultură Vâlcea, prof.dr. Florin Epure. Despre Mănăstirea Bradu sau „Schitul de sub Râpa Bradului”, după cum era aceasta cunoscută la început, unii doar au auzit, dar cei mai mulţi, în mod special turiştii care ajung la Băile Olăneşti, habar nu au unde este sau că există.
Unul dintre motivele pentru care monumentul istoric rămâne pentru cei mai mulţi o enigmă o reprezintă calea de acces către acest lăcaş de cult. Drumul forestier care duce până la mănăstire devine impracticabil în perioadele ploioase. Şi mai există un traseu prin pădure, pe lângă izvoarele centrale, care poate fi străbătut doar cu piciorul, dar şi acesta devine impracticabil când plouă sau e zăpadă.
Mănăstirea de călugăriţe din satul Gurguiata are o vechime de 235 de ani, perioadă în care nu a fost restaurată, ba chiar, decenii la rând, a fost lăsată în ruină. În ultimii doi ani, după ce a fost înscrisă în Planul Naţional de Restaurare, au început practic lucrările de consolidare - restaurare ale bisericii „Sfântul Ioan Botezătorul” şi ale Turnului - clopotniţă, după proiectul arhitectului Aurel Ioan Botez, preşedintele Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, cu sprijinul directorului Institutului Naţional al Patrimoniului, dr. arh. Ştefan Bâlici. Graţie lor, acest monument a fost salvat de la pieire.
Pictura murală originală refăcută cu aproape jumătate de milion de lei
În acest moment, pictura murală este în plin proces de restaurare, lucrările fiind executate de „ART and Restoration”. Pentru acest lucru a fost nevoie de 490.000 de lei din partea Secretariatului de Stat pentru Culte. „Inestimabila valoare a aşezământului monastic de la Gurguiata este dată atât de vechimea sa, cât şi de bogăţia elementelor arhitecturale şi picturale”, explică prof. dr. Florin Epure.
Drumul până aici, însă, a fost lung şi anevoios. Monumentul, spune prof.dr. Florin Epure, este considerat ctitoria părintelui Ieromonah Sava, fiind ridicat în secolul al XVIII-lea. De altfel, Sava a fost şi primul stareţ al schitului care, la începuturi, a fost unul de călugări. „A primit sprijinul din partea preotului Grigore, a jupânului Zamfir şi al lui Gheorghe Logofătul”, ne-a mai povestit directorul de la Cultură.
Lăcaşul original, construit din lemn, cu cel puţin două decenii înaintea construcţiei care a rezistat până în zilele noastre, se numea „Schitul de sub Râpa Bradului”, fiind atestat la 1766. Lemnul a fost înlocuit între 1783 - 1784 de zidărie.
Părăsit şi lăsat în ruină decenii la rând
Un secol mai târziu, lăcaşul era părăsit şi lăsat în ruină. Potrivit documentelor, până în 1850, aici au mai vieţuit câţiva călugări, după care monahii tineri s-au întors la Schitul Iezer.
Apoi, în perioada anilor 1854 - 1855, Mănăstirea Bradu a devenit metoc al Schitului Sărăcineşti, adică a trecut în administrarea celui din urmă. Schitul Sărăcineşti se află aproape de intrarea în staţiunea Băile Olăneşti, pe DN 64 A, în localitatea Păuşeşti - Măglaşi. La scurt timp după ce a preluat mănăstirea Bradu, schitul avea să aibă parte de o soartă asemănătoare.
Părăsite, construcţiile au intrat într-o stare avansată de degradare: în 1861 clopotniţa nu mai avea tencuială, iar chiliile - învelitoare. Doi ani mai târziu, în iarna grea a lui 1863, acoperişul a cedat. La începutul anilor 1900, la Schitul Bradu nu mai vieţuia niciun monah.
„Egumenul îşi mută din loc în loc patul, după poziţia surpărilor, spre a nu fi omorât noaptea”
Arheologul şi istoricul Virgil Drăghiceanu avea să consemneze în urma unei vizite în zonă, în 1909, starea deplorabilă în care se afla: „Nu pot trece cu vederea halul de mizerie în care se află singura chilioară în care stă egumenul; grinzile s-au rupt de la mijloc, iar egumenul îşi mută din loc în loc patul, după poziţia surpărilor, spre a nu fi omorât în timpul nopţii”.
În 1960, schitul era complet părăsit, mai aflăm de la directorul Direcţiei de Cultură Vâlcea, amintind că în toată această perioadă nu a existat nicio iniţiativă de refacere a zidurilor ruinate. Abia după Revoluţia din 1989, un călugăr s-a stabilit în chiliile părăsite, trăind precum predecesorul său, cu spaima că zidurile se pot prăbuşi în orice clipă peste el.
Maicile care au salvat mănăstirea
Doi ani mai târziu, în 1996 au venit la mănăstire patru maici, printre care şi actuala stareţă, iar din acel moment, istoria locului a început să se rescrie. Trei ani mai târziu, schitul a început să fie repopulat. O serie de călugăriţe, majoritatea de la Schitul Iezer, au venit să vieţuiască aici, în pofida condiţiilor vitrege de care aveau parte.
De atunci nevoiesc, în rugăciune şi pace, 10 măicuţe „în frunte cu Prea Cuvioasa Stareţă Arsenia Maxim şi Maica Sebastiani. Prea Cuvioasa stareţă Arsenia Maxim are 85 de ani şi de o viaţă este în mănăstire”, povesteşte directorul Direcţiei Judeţene de Cultură Vâlcea, prof. dr. Florin Epure.
„Păi de ce, măicuţă, că nu e nimeni acolo?"
Maica stareţă, de origine din Tecuci, se află de aproape şapte decenii pe tărâmurile vâlcene. În 1951, a ajuns în apropierea locului în care se află acum, la Schitul Iezer, unde a stat aproape un sfert de secol cu o întrerupere de câteva luni când, prin decret, a fost trimisă acasă. Dar pentru că acolo nu şi-a mai găsit nici liniştea, nici sufletul, la scurt timp s-a întors.
Pentru alte două decenii a lucrat şi la Casa de odihnă Turnu, de unde a plecat în 1996 când a auzit că în pădurile care înconjoară staţiunea Olăneşti se află ascuns un lăcaş sfânt abandonat. I-a încolţit în minte gândul că este menirea ei să readucă schitul la viaţă. S-a dus în audienţă la episcopul Râmnicului din acele vremuri, P.S. Gherasim, mărturisindu-i marea ei dorinţă.
„Păi de ce, măicuţă, că nu e nimeni acolo?", a întrebat-o episcopul. „Apoi, tocmai d-aia, părinte!", a venit răspunsul, motiv pentru care cererea sa a fost încuviinţată şi binecuvântată cu o condiţie: „Să faci blagoslovenie şi să ţii orânduiala la Bradu. Să faci lucrurile aşa cum trebuie”.
„Aceasta este orânduiala: călugărul să ostenească”, susţine stareţa Arsenia Maxim
Lucru care s-a şi întâmplat, ne spune prof. dr. Florin Epure, de la care am aflat întreaga poveste despre cum a revenit la viaţă lăcaşul sfânt lăsat în paragină. Măicuţa Arsenia Maxim a urcat la schit însoţită de alte trei călugăriţe.
„Am ascultat cuvintele Prea Sfinţitului Gherasim şi le-am urmat… Aceasta este orânduiala. Călugărul să ostenească”, s-a destăinut maica stareţă omului de cultură.
Şi au ostenit în condiţii crunte, printre ruine, practic, cârpind pe ici-colo, ca să poată supravieţui, cerând în permanenţă ajutor de la Domnul şi de la oameni.
Singurul monument istoric din Vâlcea care îşi serbează hramul de Sânziene
În 2011, Direcţia Judeţeană pentru Cultură Vâlcea a emis un aviz pentru lucrări de urgenţă la biserică şi clopotniţă, a căror documentaţie avea să fie avizată doi ani mai târziu. Pictura avea nevoie urgentă de restaurare.
Abia în 2017 aveau să înceapă cu adevărat lucrările de restaurare şi consolidare a acestui sfânt lăcaş, care continuă şi acum.
La începutul acestei săptămâni, Mănăstirea Bradu şi-a serbat hramul „Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul”. Ziua coincide cu o sărbătoare păgână, pe care românii o celebrează în fiecare an pe 24 Iunie - Sânzienele sau Drăgaica.
De altfel, Mănăstirea Bradu este singurul lăcaş sfânt - monument istoric - din Vâlcea care poartă acest hram pe care-l cinsteşte an de an în ziua în care „nu mai cântă cucul şi soarele străluceşte mai frumos”, cea care „marchează înjumătăţirea anului”.
Dacă va fi refăcută şi calea de acces, în mod special porţiunea dintre Mănăstirea Bradu şi satul Tisa, lăcaşul sfânt se va bucura de preţuirea pe care o merită.
Se încarcă comentariile...
