FOTO VIDEO Romane renumite care au fost greşit înţelese sau ale căror ecranizări s-au îndepărtat de sensul original
0
Criticii literari au inventat o serie de expresii şi concepte pentru a separa artiştii de arta lor. De departe, cea mai cunoscută este „moartea autorului”, care provine dintr-un eseu din 1967 al lui Roland Barthes. Vă supunem atenţiei cele mai cunoscute romane diferit adaptate / ecranizate, din diverse motive.
Dacă ne-am imagina că autorul nu poate fi întrebat de intenţiile sale, ori despre cum propriile experienţe de viaţă i-au modelat scrierile, interpretarea teoretică ar fi cel puţin la fel de validă ca şi intenţia autorului. Problema apare la cei care cunosc piesa scrisă prin osmoză culturală, în loc de citirea textului.
Aşa se face că interpretarea unor poveşti este făcută incorect. Altfel spus, de cele mai multe ori romanul nu este totuna cu filmul. Ecranizările nu încearcă să recreeze cărţile sau momentele, ci mai degrabă să pună totul sub o altă lumină, să scoată în evidenţă anumite aspecte, poate şi pentru că au fost greşit înţelese.
ABATORUL NUMĂRUL CINCI, KURT VONNEGUT
Ei bine, când un autor scrie atât de multe poveşti satirice, complexe moral şi capricioase, precum Kurt Vonnegut, nu mai surprinde pe nimeni că mai multe din lucrările sale ajung în topul preferinţelor cititorilor, cum s-a întâmplat şi cu romanul „Abatorul numărul cinci” / „Slaughterhouse Five”, care a devenit cea mai populară carte a lui Vonnegut.
Este printre primele 20 de romane considerate cele mai importante în limba engleză din secolul 20 de către Modern Library.
Scris în 1969, autorul l-a autoproclamat „faimosul roman Dresda”, fiind o carte despre călătoriile în timp ale unui soldat din Al Doilea Război Mondial, Billy Pilgrim.
În prefaţă, aceeaşi cu primul capitol, Vonnegut citează un asociat care îi spune că „scrierea unei cărţi anti-război este ca şi scrierea unei cărţi anti-gheţari”, referindu-se la faptul că tendinţa umanităţii către război este la fel de implacabilă precum gheţarii, ambele fiind fenomene de neoprit.
Un sentiment similar este exprimat de extratereştrii de pe planeta Tralfamadore, care consideră că propriile lor atrocităţi şi eventuala distrugere a universului sunt absolut inevitabile, ei putând vedea în patru dimensiuni fiecare clipă a vieţii lor, pentru ei totul fiind simultan.
De aceea, mulţi au considerat-o carte fatalistă, întrebându-se dacă evenimentele din carte sunt reale sau nu, cu atât mai mult cu cât romanul este considerat unul autobiografic, având în vedere că autorul a fost prezent, ca prizonier de război, la bombardarea oraşului Dresda.
Şi Billy Pilgrim cade prizonier de război şi ajunge într-un fost abator cunoscut ca „Slaughterhouse number 5” care, deşi scos din uz, încă mai avea carcase de carne agăţate în adăpostul subteran. Gardienii germani şi prizonierii de război devin astfel singurii supravieţuitori ai bombardamentelor din Dresda, din Al Doilea Război Mondial, care au făcut de două ori mai multe victime civile decât la Hiroshima, datorită pivniţei adânci în care erau ascunşi.
Reuşind să călătorească în timp, în trecut şi viitor, soldatul ajunge să fie răpit de extratereştii de pe Planeta Tralfamadore şi expus într-o grădină zoologică cu o actriţă porno, totul fiind descris ca într-un roman piratat de science-fiction al lui Kilgore Trout.
Mai departe, Pilgrim nu povesteşte nimănui despre extratereştii, până când nu are un accident de avion care îl lasă inconştient, cel mai probabil cu traume şi leziuni cerebrale.
După cum subliniază Michael Carson, de la Wrath-BearingTree.com, când Pilgrim discută despre lecţiile pe care se presupune că le-a învăţat despre inevitabilitatea războiului şi a atrocităţilor care vin odată cu el, o face cu Rumfoord, arogantul profesor de istorie de la Harvard de care Vonnegut îşi bate joc. Pilgrim îi spune că a învăţat tot ce ştie de pe Tralfamadore.
Pe de altă parte, Vonnegut spune explicit că Tralfamadorienii cred că ar putea distruge universul, dar menţionează pe de altă parte şi că extratereştrii nu există, lăsând să se înţeleagă că ei sunt produsul imaginaţiei şi traumei lui Pilgrim.
Mesajul lui Vonnegut este legat de faptul că războiul şi atrocităţile sale nu sunt inevitabile, adică ignorarea unui război este inacceptabilă când avem voinţă liberă - un concept pe care îl consideră o iluzie pământeanu demodată, iar această filosofie fatalistă (care ar putea veni de la extratereşti, în urma traumei de la cap) are aderenţii săi printre „marionete”, ceea ce ar conduce pe toată lumea la dezastru.
Romanul este considerat unul de anti-război, în timp ce ecranizarea este o comedie neagră care s-a bucurat de mai multe nominalizări, dar şi de un premiu la Festivalul Filmului de la Cannes.
DON QUIJOTE, MIGUEL DE CERVANTES
Au trecut peste 400 de ani de când capodopera lui Miguel de Cervantes a fost publicată pentru prima dată în limba engleză, în două volume, fiind considerată primul roman modern şi o capodoperă a literaturii universale şi votată în urmă cu mai bine de un decenu şi jumătate drept „cea mai bună carte de beletristică scrisă vreodată”.
De atunci, imaginea nobilului cavaler care-şi pune pe cap un lighean pe post de coif, luând o mârţoagă ca şi nobil cal, şi pe asistentul său de încredere - credinciosul scutier Sancho Panza, şi pornind într-o căutare fără sens, a cavalerismului, a adevărului şi purităţii, într-o lume dominată de disperare şi păcat, devine din ce în ce mai ciudată.
Don Quijote este deopotrivă ilogic şi iubitor şi mulţi cititori au sentimente mixte legate de sfârşitul în care îşi recapătă suficient sănătatea cât să dicteze în testamentul său ca nepoata lui să fie dezmoştenită dacă se căsătoreşte cu un bărbat care citeşte povestiri cavalereşti, aşa cum o făcuse şi el în trecut, când o luase razna. Înainte de a muri, încearcă să demonstreze că şi-a revenit din nebunia provocată de romanele cavalereşti, recunoscându-şi inclusiv adevăratul nume: Alonso Quijano.
Aşa cum a relatat şi New York Times, de fapt personajul principal devine mai puţin simpatic atunci când priveşti textul mai cu atenţie. În timp ce Quijote s-ar putea traduce şi cu termenul de binefăcător, Cervantes nu se zgârceşte cu detaliile cu privire la durerea pe care acesta o provoacă în jurul lui. Şi nu doar pentru asistentul său, Sancho Panza care mânâncă bătaie şi îndură lipsuri şi umilinţe de fiecare dată când Quijote refuză să-şi plătească datoriile sub pretextul că aceasta este stilul de viaţă al „cavalerilor rătăcitori”, ci şi pentru catârii care nu pot bea din apă, deoarece Quijote insistă că apa este sfântă.
Există un aspect al poveştii care este omis de la adaptări / ecranizări, cum ar fi omul din La Mancha, care a contribuit la aceste interpretări, fiind respins ca şi „kitsch”.
MARELE GATSBY, F. SCOTT FITZGERALD
Triumful a venit după mai bine de 80 de ani de la lansarea sa dezamăgitoare, din 1925, romanul lui F. Scott Fitzgerald vânzându-se în aproximativ 500.000 de exemplare pe an. Cu toate acestea, a rezonat îndeajuns cu cititorii, pentru a-şi face drum spre ecranul de argint în 1926, 1949, 1976 şi 2012. Fiecare lansare a fost întâmpinată cu dezbateri critice şi rezultate foarte mixte de box-office.
Cititorii care, în general, se consideră mai perspicace decât fanii filmului, nu greşesc cu privire la intenţia lui Fitzgerald în legătură cu Gatsby. Aşa cum a explicat şi Sarah Churchwell în The Guardian, cei mai mulţi oameni îl interpretează greşit pe Gatsby ca fiind un seducător discret.
Există câteva descrieri care subliniază acest lucru: costumele sale roz (vulgare chiar şi pentru anii '20) şi uimirea sa în faţa înaltei societăţi pe care Nick Carraway o consideră adevărată. Deşi Gatsby pare a fi personajul central, povestea îi aparţine lui Nick Carraway, pe care unii îl trec cu vederea, el fiind naratorul romanului, personajul care preferă să observe şi să analizeze decât să se implice.
De aceea, Gatsby plăteşte exagerat pentru petrecerile sale, închiriind întregi orchestre spre exemplu.
Gatsby este un visător, tânjind după vecina sa Daisy Buchanan, nu ca un om cu picioarele pe pământ în prezent ci ca o versiune fantezistă din tinereţea sa.
Nu că această disonanţă ar fi ceva nou, după cum Fitzgerald a scris: „Din toate recenziile, chiar şi cele mai entuziaste, nici una nu are cea mai mică idee despre ce era vorba.”
Dacă Gatsby nu e punctul forte al romanului, interpretarea lui DiCaprio reprezintă punctul forte al filmului. În plus, din adaptare lipseşte sentimentul de melancolie care inundă paginile cărţii. Totul este tratat în film superficial şi caricatural, motiv pentru care nu reuşeşti să empatizezi prea mult cu personajele.
DRACULA LUI BRAM STOCKER
Romanul lui Bram Stoker, din 1897, nu este doar unul dintre cele două cele mai influente romane de groază din secolul al XIX-lea (alături de Frankenstein). Pe mulţi din Europa Centrală şi de Est, popularitatea lui Dracula i-a determinat să-şi dorească să afle mai multe despre Vlad al III-lea, domnitorul român din secolul al XV-lea, cunoscut ca Vlad Ţepeş.
Detronat prematur, Vlad a luptat împotriva Imperiului otoman şi a unor români şi, în cele din urmă, a murit în luptă, dar nu înainte de a lăsa în urmă câmpurile de luptă împânzite cu prizonieri traşi în ţeapă în încercarea de a-şi demoraliza duşmanii. O astfel de persoană pare ca turnată pentru a inspira un monstru în formă umană.
Ceea ce se înţelege complet greşit reiese din procesul real de scriere a lui Stoker. El nici nu a studiat cu atenţie viaţa lui Vlad Ţepeş pentru inspiraţie, pentru caracterul său iconic, nu există dovezi că el chiar ştia că monarhul de altădată ar fi existat.
În 1890, anul în care a început să lucreze la carte, şi-a notat că a citit o carte despre Westphalia - o regiune istorică din nord-vestul Germaniei - când a dat peste cuvântul Dracula, pe care l-a interpretat greşit ca fiind termenul local pentru „demon”.
În timp ce Vlad este din aproximativ aceeaşi zonă a Europei ca şi Dracula, Vlad cu siguranţă nu prea era asociat cu Transilvania, care ar fi fost legătura esenţială pentru a invoca memoria personajului istoric.
Pe scurt, Stoker pare să aibă mai mult noroc cu ecourile istorice decât cu orice altceva.
Se încarcă comentariile...
