Lucruri mai puţin ştiute despre Notre Dame. De ce sunt consideraţi Napoleon Bonaparte şi Victor Hugo salvatorii celebrei catedrale din Paris
0
Două personalităţi istorice şi-au legat existenţa pentru totdeauna de un simbol al Franţei şi al omenirii - Catedrala Notre Dame din Paris.
Catedrala Notre-Dame a trecut prin vremuri grele în cele peste opt secole de existenţă şi a fost la un pas să se prăbuşească, nu doar o dată.
Două personaje au avut o contribuţie extraordinară în salvarea catedralei. Napoléon Bonaparte a hotărât să o transforme în locul încoronării sale, din 2 decembrie 1804, planificând în acelaşi timp şi importante lucrări de renovare. Şase ani mai târziu s-a căsătorit în aceeaşi catedrală.
Povestea a început în 1801, odată cu semnarea Concordatului, o convenţie între biserică şi stat, care a dus la redeschiderea bisericilor catolice închise în timpul Revoluţiei Franceze. Un an mai târziu de la semnarea Pactului, aşa cum aflăm chiar de pe site-ul istoric al Fundaţiei Napoleon, marele om de stat avea să participe la slujba de Paşte, împreună cu toţi oficialii, chiar în Catedrala Notre - Dame, ocazie cu care a fost declarat oficial Concordatul.
Prin urmare, nu a fost nici o coincidenţă că a ales locul pentru încoronarea sa.
Ulterior, în 1831, publicarea romanului istoric al lui Victor Hugo: „Cocoşatul de la Notre-Dame de Paris” şi succesul de care s-a bucurat au provocat o conştientizare serioasă a valorii acestei catedrale în mintea oamenilor, astfel încât aceştia s-au adunat să o salveze.
Bonaparte s-a încoronat ca împărat şi s-a căsătorit în Notre- Dame, deşi era ruină
Când Napoléon Bonaparte a decis ca încoronarea, din 1804, ca împărat, să aibă loc la Notre-Dame, clădirea era într-o condiţie deplorabilă. Secolele de degradare, pe măsură ce oraşul se dezvolta şi se schimba în jurul său, precum şi vandalismul Revoluţiei Franceze, l-au lăsat în ruină. În plus, ani de zile a fost folosit mai mult ca depozit.
Iar când Napoléon a declarat că vrea ca ceremonia sa de încoronare să se facă la Notre-Dame - un moment de prestigiu - evenimentul a scos din nou catedrala în evidenţă, acordându-i importanţa cuvenită.
Iar pentru eveniment s-au făcut o serie de pregătiri. Numai că încoronarea, din păcate, nu a rezolvat problema degradării clădirii.
Studiul lui Buday despre clădirea care personifica Franţa
Influenţa pe care avut-o Hugo şi cartea sa a fost descrisă pe larg de un scriitor şi arhitect care face cercetări comportamentele de peste 20 de ani, Richard Buday. Un articol pe această temă a apărut şi în „Archdaily”.
Aşadar, potrivit lui Buday, la câţiva ani după încoronarea lui Napoleon, scriitorul Victor Hugo folosea clădirea ca personificare a Franţei însăşi, în romanul său, din 1831, „Notre-Dame de Paris”.
Tradus în engleză, numele cărţii a devenit „Cocoşatul de la Notre - Dame”, deşi cocoşatul clopotar Quasimodo nu este personajul principal. Figura centrală a romanului este chiar catedrala. Iar Hugo evoca, în mod viu, statul său decăzut, din secolul al XIX-lea.
„Dar nobilă, aşa cum a rămas în timp ce îmbătrâneşte... nu poate decât să se simtă indignată de nenumăratele degradări şi mutilări provocate atât prin acţiunea timpului, cât şi de mâna omului... Pe faţa reginei antice a catedralelor noastre, pe lângă fiecare rid, se găseşte invariabil o cicatrice”, spunea Hugo.
Fabrică pentru praful de puşcă, în timpul Revoluţiei Franceze
În 1829, Notre - Dame se ruina. Puţini cunosc faptul că această catedrală a fost folosită ca depozit şi fabrică pentru praful de puşcă în timpul Revoluţiei Franceze, 1789 - 1799, perioadă în care a şi fost grav avariată. Pietrele sale cele mai mari au fost folosite la fundaţiile podurilor, iar o parte din sculpturi distruse.
Cartea s-a bucurat la vremea respectivă de un succes nebănuit, şi încă se mai bucură. Cert este că apariţia romanului lui Hugo, a determinat o restaurare majoră supravegheată de arhitecţii Jean-Baptiste-Antoine Lassus şi Eugène Viollet-le-Duc.
Şi istoricii recunosc influenţa pe care au avut-o Hugo şi cartea sa, mărturisind că Notre-Dame poate nu ar fi fost ceea ce a devenit în timp fără „Cocoşat” care a apărut într-o epocă a dezamăgirilor, reuşind să readucă interesul pentru arhitectura istorică. La vremea respectivă, clădirile vechi, din Evul Mediu, erau considerate vulgare şi monstruoase.
Cartea care a mobilizat o naţiune
Succesul cărţii a adus mii de francezi din mediul rural şi din alte oraşe la Paris pentru a vizita clădirea pe care Hugo a descris-o cu atâta dragoste. Toţi voiau să vadă unde a sărit Quasimodo ca să o salveze pe Esmerelda de spânzurătoare, unde a conspirat Frollo cu regele Franţei, unde un suflet trist şi-a sculptat soarta într-un turn.
Dar ceea ce publicul a găsit a fost o catedrală în pericol de prăbuşire. Aşa cum a anticipat Hugo, cititorii au concluzionat că parizienii nu au ştiut să aprecieze frumuseţea interioară eroică a clădirii, puterea şi caracterul său.
De aceea, Quasimodo a fost o metaforă a clădirii, lucru care nu a fost trecut cu vederea de către fanii romanului. Protestul public pentru a salva Catedrala Notre-Dame a fost asurzitor şi definitoriu.
Restaurare masivă care a durat un sfert de secol, după ce stiloul a învins sabia
Ca răspuns la succesul romanului, Notre-Dame a beneficiat de o restaurare masivă, care a început în 1844 şi a durat un sfert de secol, perioadă în care au fost adăugate multe elemente noi, inclusiv acoperişul ascuţit care a căzut pradă flăcărilor de luna trecută.
Hugo a devenit astfel unul dintre primii conservatorişti istorici din lume, cu excepţia colecţionarilor privaţi. „Un strigăt universal trebuie să ajungă în cele din urmă să cheme noua Franţă pentru salvarea celei vechi", spunea el într-un editorial prin care declara război „demolărilor" - „Guerre aux demolisseurs”. Stiloul lui a devenit astfel mai puternic decât orice sabie. Iar romanul a desăvârşit spusele sale.
Hugo se temea că, la fel ca în cazul multor alte structuri gotice ale oraşului, Notre-Dame urma să fie demolat în curând. El a scris: „Toate felurile de profanare, degradare şi ruină ameninţă rămăşiţele acestor monumente admirabile ale Evului Mediu, care poartă amprenta gloriei naţionale anterioare, la care sunt ataşate atât memoria regilor, cât şi tradiţia poporului. În timp ce alte edificii bastard se construiesc cu enorme costuri, clădiri ce au pretenţia ridicolă de a se considera greceşti sau romane în Franţa, alte structuri admirabile şi originale cad, fără ca cineva să se sesizeze, unica lor crimă fiind aceea de a fi franceze după origine, istorie şi scop”.
Relicva, transformată în comoară naţională
Astăzi, este greu să separi cartea „Cocoşatul de la Notre - Dame” de clădirea catedralei. Romanul şi catedrala sunt strâns legate una de cealaltă, devenind inseparabile. Precum păpuşile ruseşti, Notre-Dame din Paris este o poveste într-o poveste, aflată într-o altă poveste.
Hugo a determinat o schimbare la scară socială, reuşind să transforme apatia localnicilor într-o acţiune publică. O poveste fictivă a transformat relicva într-o comoară naţională. Cert este că o clădire fără o poveste este goală de conţinut şi până la urmă uitată.
Se încarcă comentariile...
