Veteran de război: „Ruşii sunt mai buni decât noi. Ne-au adus o căldare de apă şi porumb“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Veteranul de război Nicolae Cerbu FOTO Observator Militar
Veteranul de război Nicolae Cerbu FOTO Observator Militar

Plutonierul-adjutant Nicolae Cerbu, din Râmnicu Vâlcea, de 103 ani, a luptat la infanterie în cel de-Al Doilea Război Mondial. Bătrânul a povestit cum a supravieţuit la minus 18 grade, în spatele frontului.

În război, veteranul construia căruţe şi sănii pentru trupe, provizii şi materiale. Când frontul românesc a fost rupt şi soldaţii au început să se retragă, vâltoarea evenimentelor l-a prins şi pe Nicolae Cerbu şi l-a forţat să joace după cum îi cântau regulile războiului. „Am plecat pe front cu Regimentul 2 Vâlcea şi am mers cu trenul până la Cotul Donului, zece zile. A venit frontul de sus şi ne-a împins între Don şi Doneţ. Ne-am oprit tocmai la mina de cărbuni, în Donbass”, începe să povestească veteranul pentru „Observator Militar“.

Când a plecat din ţară era căsătorit şi avea un copil. A stat pe front din 1941 până în 1943. S-a întors degerat tot. Cel mai rău i-a degerat nasul. Era de nerecunoscut când a ajuns acasă, plin de răni care-l făceau să urle de durere. “Când a venit gerul de minus 18 grade Celsius, ne-au băgat ruşii în case. Au ieşit pe ger şi ne-au adus o căldare de apă, să bem. Ne-au dat porumb. Ruşii sunt mai buni decât noi… din ce au avut ei ne-au dat. Ne-au salvat. Şi noi am fost cuminţi. Nu ne-am apucat să le luăm cu forţa mâncarea”.

La un moment dat, în discuţie intervine şi fiul veteranului, mândru de tatăl său: „În clipa în care a venit un ger puternic, armele n-au mai percutat. Pe linia frontului nu s-au mai auzit bombe. Şi atunci, în rândurile din spatele frontului a intervenit teroarea. „Ce se întâmplă?“, se întrebau soldaţii. 

Retragerea

Au constatat, la un moment dat, că ofiţerii nemţi dispăruseră, ofiţerii români la fel. Şi au hotărât să se retragă. “Deja ruşii începuseră să atace. Şi s-a format un fel de buclă. I-au încercuit. Mii de soldaţi români, italieni, francezi, nemţi”. “Acolo am fost eu”, intervine veteranul, ca trezit din transă. “Eram cu un fierar şi un bucătar. Eu, lemnar. Ne-am ţinut unul după altul. Ne-am tot retras”, adaugă. Fierarul ar fi vrut să rămână pe loc, să se predea. Dar Nicolae Cerbu, om simplu, cu frica lui Dumnezeu şi superstiţios din fire, a primit un semn. “Mi-a tremurat pulpa piciorului stâng. Am zis, eu nu rămân. Am luat puşca la subţioară şi am plecat. S-au luat şi ei după mine”. În momentul în care armele nu au mai percutat, de la frig, soldaţii le-au aruncat. Au pornit în retragere cât mai uşori, ca să se poată deplasa.

“Eu nu am aruncat arma. O ţineam în desagă. Am zis, dacă e cazul, o iau de ţeavă şi-i dau în cap”. 

Au plecat din raionul lor şi au ajuns într-o mulţime de oameni. “Era un ofiţer îmbrăcat în halat alb, ca să semene cu zăpada, şi mulţi oameni bătrâni, meseriaşi, cu raniţele în spinare”. Fericiţi că au dat de un ofiţer, cei trei meseriaşi au decis să se alăture grupului. Acesta pregătea o ieşire din încercuire. Aşezase oamenii pe trei linii.

“Am zis: Ion, hai repede şi noi. Salt înainte!, strigă ofiţerul. Trag ruşii din dreapta noastră cu pistolul cu cartuşe trasoare şi s-a luminat toată zona. Ăştia s-au întors îndărăt, tot grupul. Eu şi cu băieţii mei, nu. Hai înainte, hai înainte!”, le strigam. “Şase inşi am scăpat de acolo. Am simţit că nu trebuie să mă opresc. Pe cei rămaşi i-au luat prizonieri, i-au dus în vagoane de vite, a venit gerul şi i-a omorât pe jumătate. Ei ce au crezut, că e al doilea front al ruşilor dincolo. Dar nu era. Ar fi trebuit să nu se oprească”.

“Mergi şi mergi şi mergi…” Au dat de un colhoz şi în el au zărit un licăr de lumină. Au bătut la uşă, nu a deschis nimeni. Până la urmă, au forţat uşa. Erau zece zile de când mergeau. “Am intrat peste o rusoaică în casă. A început să plângă. Am mângâiat-o pe cap şi i-am spus că nu îi facem rău. Apare şi un copil cu un braţ de floarea soarelui. I-am spus că nu vrem”. Voiau doar să se odihnească şi să se încălzească puţin. Au stat două, trei ore. S-a făcut ora 6 dimineaţa şi lumină afară. “Am pornit iar la drum. Şi mână şi mână. N-am ajuns departe, 400-500 de metri, şi ruşii deja erau în casa aia”.

 

Găzduiţi de rusoaice

Frontul era mare, întins pe 2.000 de kilometri. “Am fugit până spre seară, când, în faţa noastră, am văzut ostaşi români, departe, precum cocorii pe cer”. Au pornit spre ei, cu gândul să îi prindă din urmă până la venirea nopţii. S-au oprit doar să bea apă, dar nu au reuşit să-i ajungă. Au mers tot izolaţi. “Între Don şi Doneţ, am mers 10 zile. Rusoiacele ne spuneau mereu să ne grăbim. După Doneţ, ne-am găsit cu comandamentul nostru”. Dormea fiecare pe unde găsea. Găzduiţi de rusoaicele din zonă. Soldaţii începuseră să taie vacile de la gospodării. Toţi sufereau de foame şi de frig.

“Noi ne-am adăpostit la o croitoreasă rusoaică. Avea la capul patului maşină de cusut Singer şi era moartă de foame. Stând acolo, vine un rus, înalt, voinic, umeri plini, cu o bucată de dovleac şi îl ia la râcâit. Se suie pe gura podului, ia o tigaie de tuci, cu coadă, a pus-o pe plita sobei şi a învârtit-o până a făcut un fel de pastă. Şi i-a dat şi a mâncat”. Nici ei n-au stat degeaba. Au făcut rost de usturoi şi un picior de vacă, pe care l-au pregătit şi din care au făcut o masă copioasă pentru acele vremuri. Apoi au plecat mai departe.

Ultima oprire a fost la o mină de fier, găsită de nemţi. Toate vagoanele care au venit cu mâncare pentru trupe au fost umplute cu fier. Şi cocoţaţi pe fiarele acelea au călătorit câteva zile. “Dincoace de Nipru, în Zaporojia, ne aşteptau două cazane cu apă. Nemţii aduseseră cu un avion mare pachete cu făină de cartofi, băgau o pungă în apă fiartă şi ieşea un fel de ciulama. Acolo am stat şase zile. Până a venit trenul din ţară. 900 de oameni s-au suit într-un personal. Ne-au adus acasă”.

 

Din nou, acasă

Când s-a întors, soţia şi copilul îl aşteptau. Ştiau că trăieşte şi că îl vor mai vedea pe prispa casei. “Aveam o babă vecină care ghicea în bobi. Ea i-a spus soţiei că vin spre casă. Uite, lume multă, el e în viaţă, dar plânge, exact aşa i-a spus”.

Veteranul recunoaşte că a plâns. Nu de dor sau de frică, de durere. “Am plâns… Doamne, cât am plâns. În ziua de Sfântul Ion, într-o apă, a bătut un vânt rece şi mi-a degerat nasul. Mi s-a băşicat pielea, s-au spart băşicile, mă usturau, ţipam de durere. Cinci ani eu n-am mai fost bun de muncă. De la degerături”.

S-a întors jumătate din omul care a plecat. Cu faţa desfigurată şi plin de degerături. Era greu de recunoscut. Încet, încet, a început să-şi revină.

Vă mai recomandăm:

Istoria miilor de români care au luptat voluntar pentru Armata Germană în ultimele zile ale celui de-Al Doilea Război Mondial

Povestea ultimului supravieţuitor român al Primului Război Mondial. A murit uitat de stat, în cel mai crunt anonimat

Eroul de pe frontul de Est decorat de mareşalul Ion Antonescu. „De trei ori am pus pistolul la tâmplă şi am vrut să mă împuşc“

Poveştile impresionante ale eroinelor în halate albe din spatele frontului: „Am tratat şi români, şi nemţi, şi ruşi“

Râmnicu Vâlcea



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite