Calfa călătoare care s-a îndrăgostit de România şi a rămas aici: un german cucerit de plaiurile noastre şi-a făcut un atelier de dogărie în satul sibian Richiş
0Germanul Christian Rummel (30 de ani) s-a mutat în România în 2010, după ce a ajuns pentru prima dată aici în 2007, în cadrul unui program pentru calfele călătoare. Cucerit de farmecul tradiţiilor locale, şi-a întemeiat o familie şi trăieşte în satul sibian Richiş, unde a repornit atelierul de dogărie.
Povestea neamţului Christian Rummel (30 de ani) în România ar putea fi cuprinsă, pe scurt, în cuvintele „dragoste la prima vedere“. Prima dată a ajuns în ţara noastră, în 2007, la Sibiu, fiind calfă călătoare. S-a întors în fiecare dintre cei trei ani ai călătoriei iniţiatice, fascinat de fosta capitală culturală europeană, dar mai ales de bisericile fortificate răspândite prin tot judeţul. În 2010, când s-a terminat călătoria iniţiatică, a tras linie şi a decis că acestea sunt locurile unde vrea să rămână. A cumpărat un microbuz, câteva scule, şi aşa a început aventura.
„La sfârşitul călătoriei, în 2010, m-am gândit ce să fac: dacă să mă duc înapoi în Germania sau nu. Apoi am cumpărat un microbuz, am pus nişte scule în el şi am spus să încerc în România. Este de lucru, este destul de interesant şi, în plus, am fost fascinat de bisericile fortificate. Mie îmi place aici“, mărturiseşte Christian.
CASA DE LA RICHIŞ
Tot aici şi-a găsit şi dragostea: a cunoscut o sibiancă cu care s-a căsătorit şi, în primul an, au locuit la Sibiu. Apoi, şi-a dorit să-şi deschidă un atelier şi avea nevoie de spaţiu. Îşi dorea să fie undeva la ţară, pentru că şi în Germania locuise la ţară. Căutând, a aflat că este o casă de vânzare la Richiş, un sat pitoresc aflat în apropiere de Biertan, localitate foarte căutată de turişti, cu o biserică fortificată aflată în patrimoniul UNESCO.
„Am ştiut Richişul, am mai fost aici. Nu am lucrat, dar am călătorit în zona asta. Am hotărât să cumpărăm o casă. A fost o decizie de genul: «să vedem ce-o fi». Încercăm, am spus. «La Sibiu nu este de lucru, aici e, la ţară, să încercăm». Soţia e psiholog, acum vrea să înceapă ceva, poate în agroturism. Pentru ea a fost mai greu. Ea e sibiancă născută la oraş, dar s-a obişnuit. Am cumpărat casa în 2011“, povesteşte Christian.
Visul neamţului: Atelierul de dogărie
După ce s-au aşezat, Christiana descoperit vechiul atelier de dogărie şi de rotărie din Richiş, aproape uitat. În Germania a făcut şcoală de meserii de tâmplărie, după care s-a specializat în dulgherie pentru restaurare şi, după ucenicia făcută în programul de calfe călătoare, atelierul din satul sibian i-a împlinit un vis. L-a închiriat şi l-a readus la viaţă, într-o poveste care curge la fel ca acum câteva sute de ani. „Am fost hotărâţi! Trebuia să repornim cumva. Acum încet, încet reparăm trăsuri, căruţe din lemn şi pentru mine, şi pentru alţii. Acum au sunat de la o asociaţie din Baia Mare. Vor să facă împreună cu un arheolog un proiect prin care să reconstruiască un car de război celtic. Sunt destul de interesante astfel de proiecte“, spune Christian, care face şi uşi tradiţionale unicat, şi ferestre în atelierul său.
De asemenea, alături de meşterii din atelier, Christian recondiţionează sau chiar construieşte acoperişuri. „Şi dacă schimbăm, vrem să reconstruim tot tradiţional, cum a fost făcut, cu dimensiuni, cu profile, după modelul vechi“, precizează neamţul.
„O meserie complicată“
Anul trecut şi anul acesta lucrează la Turnul Clopotelor de la Biertan, unde pune şindrile de lemn şi repară structura. „Am învăţat mult aici. De exemplu, de la o echipă din Maramureş am învăţat cum să fac şindrile din lemn, cum să pun şindrile pe turnuri. De la un sas, de la domnul Schass, am învăţat cum să fac roţile din lemn şi trăsurile. E o meserie care în alte ţări nu mai este folosită. În primul rând, de asta am venit. Pot să lucrez aici cu utilaje care au 100 de ani, dacă vreau să dau drumul la o afacere în altă ţară, trebuiesă investesc în utilaje de ultimă generaţie, or aici încă merge şi cu utilaje mai vechi“, explică tânărul meşter.
În atelier, sculele sunt împrăştiate în jurul unei trăsuri superbe, cu şase locuri, pe care Christian o recondiţionează. E mai mult pentru tururi de-o zi, dar visul lui este să construiască, în timp, una mai mare, „o caleaşcă de poştă“. Se documentează permanent, citeşte cărţi despre rotărie, o „meserie complicată“ după cum spune zâmbind. Este fericit când oamenii din sat vin la atelier să-i aducă unelte vechi găsite prin poduri sau prin şoproane.
Cursuri pentru meşteşugari
În curtea atelierului lui Christian Rummel din Richiş, câteva calfe călătoare muncesc de zor la un proiect inedit. „Sunt calfe de la o asociaţie şi au acum un proiect: vor să descopere cum s-a făcut o catapultă acum 500, 600, 700 de ani. Au făcut nişte modele şi mai încearcă. Aici au posibilitatea, pot să lucreze la mine. Eu îi ajut cât pot. Şi pentru mine este foarte interesant“, explică meşterul neamţ.
Îi place foarte mult şi partea de pedagogie, extrem de necesară mai ales pentru că specialiştii în meserii precum rotăria sunt extrem de puţini. Aşa că, de câţiva ani, în atelierul de la Richiş ţine diverse cursuri, prin care încearcă să-i formeze şi pe alţii în tehnicile tradiţionale autentice.
„Am fost profesor de practică pentru câteva săptămâni la şcoala de tâmplărie din Guşteriţa. Meseriile astea, cum e rotăria, nu poţi să le înveţi undeva la o şcoală. Nu mai există ucenicie, nu mai există, de fapt, nimic. Mai sunt nişte bătrâni care mai ştiu cum se face, mai sunt nişte cărţi unde este scris, dar peste 10, peste 25 de ani, meseria, cunoştinţele astea sunt pierdute“, spune cu regret Christian. A ţinut cursuri şi la centrul de formare de la Brateiu.Anul trecut a făcut un atelier despre construcţia scărilor tradiţionale din lemn, iar din iunie anul acesta va relua pregătirea cu cei interesaţi.
Comunitatea europeană din Richiş
Satul Richiş aparţine de comuna Biertan, străveche aşezare săsească şi una dintre cele mai frumoase destinaţii de vacanţă din judeţul Sibiu. Cu o populaţie de aproape 700 de persoane, Richişul a devenit în ultimii ani o adevărată „comunitate europeană în miniatură“. Aici au case de vacanţă sau reşedinţe permanente oameni de 13 naţionalităţi. Elveţieni, olandezi, români stabiliţi în America, nemţi, români care stau la Paris sau la Bruxelles îşi regăsesc liniştea în casele vechi, pe uliţele înguste sau în împrejurimile de poveste. Unii dintre ei au dezvoltat aici mici afaceri prin care valorifică tradiţionalul şi farmecul unic al zonei.
„Mă simt mai «acasă» aici ca în Germania“
După patru ani de când s-a mutat cu familia la Richiş, Christian spune că aici este, categoric, „acasă“. Comunitatea din Richiş, cu oameni de diferite naţionalităţi, l-a primit cu braţele deschise şi l-a sprijinit, iar el povesteşte cu bucurie despre vecinii care îi sar imediat în ajutor sau cu care stă la poveşti. Christian are o fetiţă de 3 ani şi o viaţă simplă şi frumoasă, iar viitorul şi-l vede tot aici.
„Eu mă simt bine aici. Zic «acasă», mă simt «mai acasă» aici ca în Germania. Dacă mă duc în Germania, deja nu mă mai simt aşa de conectat. Ne-am construit aici existenţa cu atelierul, şi cu casa, şi cu clienţii“, spune Christian. Nu-i este frică pentru ziua de mâine, pentru că are destule comenzi. „Am clienţi foarte diferiţi, lucrez mult pentru Biserica Evanghelică, Biserica Ortodoxă. Am comenzi şi de la Primărie, şi de la persoane private care vor să păstreze casele vechi, în stil tradiţional“, explică meşterul.
PARADOXUL STRĂINULUI
Hotărârea lui, a unui străin venit dintr-o ţară cu un nivel de trai superior, pare pentru mulţi, poate, de neînţeles. Christian a ales să trăiască şi să încerce să facă ceva într-o ţară din care, din cauza nivelului scăzut de trai, tinerii pleacă în căutarea unei vieţi mai bune.
„E păcat că tinerii pleacă de aici, eu am avut probleme foarte mari, de exemplu, anul trecut, când am vrut să angajez pe cineva. Am căutat şi nu am găsit un băiat care să vrea să facă ucenicie ca lumea. Am găsit între timp, acum am angajat un băiat de 30 de ani, care vrea să înveţe tâmplărie şi dulgherie. Fac şi lecţii teoretice cu el“, povesteşte Christian.
Este dezamăgit însă de faptul că foarte mulţi profesionişti au fost nevoiţi să plece şi să muncească în alte ţări. „Sunt foarte multe persoane care au învăţat ceva, care sunt bune în profesiile lor şi au plecat în alte ţări pentru un salariu mai redus decât al cetăţenilor de acolo, iar aici lipsesc mulţi profesionişti. Ştiu foarte multe persoane care caută specialişti în domeniu, dar nu găsesc. Asta este o problemă mare“, crede Christian.
CE ARE ROMÂNIA ŞI NU ARE GERMANIA
E optimist, însă, şi speră la schimbări în bine în anii care vin. Vede şi evoluţii în România. Un exemplu este felul în care se colectează selectiv gunoaiele, lucru care nu se întâmpla când a ajuns el prima dată aici. Cel mai mult îi plac însă căldura oamenilor şi modul în care la ţară continuă să se păstreaze autenticul şi viaţa sănătoasă.
„Dacă merg în Germania într-un magazin, toţi sunttrataţi la fel. Dacă merg aici într-un magazin, sunt tratat ca cel mai bun prieten. Un avantaj mare încă în România este că sunt multe persoane care practică agricultura tradiţională“, este de părere el, adăugând că aceasta este o şansă mare în agroturism, deoarece mulţi turişti vin vara exact pentru asta, pentru că nu mai există aşa ceva în ţările lor. „De exemplu, în Germania, există un singur agricultor într-un sat, care are o fermă mare cu 1.000 de porci. Nu mai poţi să mergi, în Germania, undeva la vecini să cumperi lapte, nu prea mai există aşa ceva“, conchide Christian.
Povestea calfelor călătoare
Dacă aţi vizitat Sibiul în perioada verii, este imposibil să nu vă fi oprit la atelierele în aer liber de pe strada Cetăţii, considerată de mulţi drept cea mai frumoasă din oraş. Mii de turişti trec pe aici în fiecare vară, pentru a-i admira pe tinerii în costume tradiţionale, veniţi din Germania, Elveţia sau din Franţa, pentru a învăţa la Sibiu meşteşuguri vechi cum sunt dulgheria, tâmplăria sau lucrul în piatră. Calfele poartă costumul special croit, care include pantaloni evazaţi, vestă şi haină în culorile breslei, cămaşă albă şi pălărie.
Povestea calfelor călătoare începe în Evul Mediu, când tinerii meşteşugari plecau în lume ca să înveţe meserie şi să-şi facă un rost în viaţă. La finalul călătoriei, deveneau meşteri pricepuţi, iar regulile sunt şi astăzi aceleaşi ca în timpurile străvechi: cei care vor să parcurgă călătoria iniţiatică trebuie să aibă până în 30 de ani, să fie necăsătoriţi, să nu aibă copii, obligaţii şi nici datorii. Timp de trei ani şi o zi nu au voie să se apropie la mai puţin de 50 de kilometri de oraşul natal.
Casa calfelor din Sibiu
Pe vremuri, Sibiul a fost un centru meşteşugăresc renumit. Prima breaslă atestată documentar în oraş este cea a tăbăcarilor, în 1367, iar în 1780 la Sibiu erau înregistrate 40 de bresle. De altfel, pe strada Cetăţii, acolo unde pot fi găsite vara calfele călătoare, te întâmpină cele trei turnuri de apărare care au păstrat peste timp denumirea breslelor care le aveau în grijă: Turnul Archebuzierilor, Turnul Olarilor şi Turnul Dulgherilor.
În anul 2002, s-a deschis la Sibiu Casa Calfelor, în Piaţa Huet, fiind cel mai estic centru european unde calfele sunt încă active. Casa se află lângă cel mai vechi edificiu din Sibiu, Turnul Scărilor, şi a fost în trecut locuinţa unor comercianţi. Lângă Casa Calfelor se află un stâlp de lemn cu obiecte mici de tot felul înfipte în el. Tradiţia spune că, la plecare, fiecare tânăr trebuie să lase aici un obiect care i-a aparţinut, un cui sau alt obiect simbolic, pentru a avea noroc pe mai departe în călătorie.
Vă mai recomandăm:
Savantul transilvănean născut la Sibiu a rămas cunoscut în istorie drept părintele navigaţiei spaţiale, cercetările sale în domeniu fiind recunoscute şi apreciate în întreaga lume.
Cârţişoreanul rămas şi azi o legendă a avut o viaţă plină de peripeţii în America. Cu banii strânşi a dezvoltat acasă afaceri bănoase şi a fost primar în satul lui timp de patru mandate.
Ultima nuntă în satul sibian Gherdeal a avut loc în 1987, iar ultimul copil s-a născut aici în 1988. Din comunitatea înfloritoare de altădată, care număra 300 de suflete de români şi de saşi, acum au mai rămas doar 12 locuitori, şi toţi trecuţi de 50 de ani. Amintirile lor au rămas închise în cutii cu fotografii alb-negru.
Se încarcă comentariile...
