GALERIE FOTO Lecţia de patriotism a Larisei Tudor, singura femeie din România care a absolvit West Point, cea mai mare academie militară din lume

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Deşi ar fi putut rămâne liniştită peste ocean, singura femeie din România care a absolvit West Point, cea mai mare academie militară din lume, s-a întors acasă. Extrem de mândră şi de ataşată de ţara ei, Larisa Tudor va face exact ceea ce şi-a dorit: îşi va continua munca, acum în calitate de sublocotenent al Armatei Române.

Are doar 23 de ani şi un zâmbet care topeşte cu siguranţă toate inimile. Puţini bănuiesc că în spatele tinerei elegante şi delicate se ascunde o poveste de viaţă impresionantă, izbânzi dobândite prin enorm de multă muncă într-o lume în care femeile care reuşesc sunt extrem de puţine. 

„Hai să vedem dacă vrei să fii într-adevăr în armată”

Cu ochii plini de lumină, femeia care tocmai a absolvit „with honors” cea mai prestigioasă şcoală militară din lume întoarce capul înapoi, la ziua în care o elevă de clasa a VIII-a a unei şcoli din Bucureşti a întâlnit un om şi o poveste care i-au schimbat definitiv viaţa. 

„Am aflat de liceul militar când eram în clasa a VIII-a, a venit un domn de la liceu şi ne-a prezentat liceul, ne-a spus „Avem instrucţie, dar avem şi profesori foarte buni”. Tata a fost subofiţer în armată, am avut un fel de contact cu armata şi ştiam cam care e stilul de viaţă, şi când am auzit am spus că asta vreau să fac, pentru că ştiam că în liceul militar o să pot să fac şi sport, şi învăţătură, şi atunci m-am uitat la profilul şcolilor militare, al liceelor militare, şi mi-a plăcut”, rememorează Larisa. 

Zâmbeşte când îşi aminteşte de prima reacţie a tatălui ei. „Tata a spus iniţial „Hai să vedem dacă într-adevăr vrea să fie în armată” şi atunci mi-a spus toate lucrurile care erau mai rele despre armată – că vei face plantoane, că vei fi la învioarare în fiecare dimineaţă, că nu vei putea să faci ce vrei, şi pe urmă m-a întrebat dacă mai vreau la liceul militar şi i-am spus că da, îmi place, nu-i nimic, greu o să fie oriunde, oricum mă trezesc dis de dimineaţă şi aici, şi dacă merg la un liceu din Bucureşti tot la 6 dimineţa trebuia să mă trezesc, tot trebuia să iau autobuzul să o iau la goană, la liceul militar măcar le am pe toate acolo, îmi place, chiar mă încânta foarte mult cariera militară”, îşi aminteşte Larisa. 

Familia de la Liceul Militar

A făcut Liceul Militar Dimitrie Cantemir din Breaza, între 2004 şi 2008, iar anii petrecuţi acolo, alături de cei pe care astăzi îi numeşte familia de la Breaza, nu au făcut decât să îi confirme că a a făcut cea mai potrivită alegere. 

„La început a trebuit într-adevăr să mă obişnuiesc cu înviorarea dimineaţa, cu elevii gradaţi, dar eram atât de fascinată de stilul de viaţă, de ce făceam, încât imediat mi-a plăcut, nu am avut nicio problemă, chiar îmi plăcea ideea asta că avem program fix, ştiam ce urmează să fac, aveam perioadă de studiu. Liceul Militar a întărit ideea mea de a vrea să fiu în armată, dragostea de armată, sincer nu m-aş fi văzut în altă parte decât la o academie militară în timpul liceului.  

Anii de liceu au fost superbi, colectivul, mulţi dintre cei cu care am făcut liceul au fost cu mine în Academie în anul I la Academia Forţelor Terestre, acolo am întâlnit-o şi pe doamna antrenor Victoria Buzoianu care mi-a fost antrenoare de cros şi practic mamă la Breaza. 

Ţin minte când o sunam la un moment dat şi îi spuneam „Doamna antrenor, ne e foame, la toţi studenţii” şi ne aducea de acasă zacuscă şi ţin minte că ne adunam la sala unde de obicei de strângeam înainte de antrenament şi făceam sandvichuri cu pâine şi cu zacuscă. Sunt amintiri superbe”, povesteşte Larisa. 

„Da, voi încerca”

Ştia înainte de admiterea la Liceul Militar că, dacă va fi admisă, următorul pas firesc pe care îl va face va fi Academia Forţelor Terestre de la Sibiu.  

A intrat cu examen de admitere, în 2008, iar un an mai târziu un anunţ făcut de un căpitan din cadrul Academiei i-a schimbat, din nou, viaţa. 

„În timpul anului I de la Sibiu, în pregătirea militară de bază, cea din primavară, am aflat de la domnul căpitan că există posibilitatea să încercăm să intrăm la West Point. Aveam emoţii, nu ştiam dacă să încerc sau nu, ne-au scos în faţă, 30 de studenţi, primii 30, şi ne-au spus „Voi 30, sunteţi primii şi noi considerăm că aveţi şanse să încercaţi pentru West Point, ziceţi da sau nu”, şi eu eram, în felul în care am ieşit în faţă, că e un anumit traseu, trebuie să alergi pe lângă formaţii şi să te aliniezi, printre ultimii, şi toată lumea în faţa mea a zis da, şi eu nu ştiam ce să fac, da-nu, da-nu, şi am zis că dacă toată lumea zice da ar trebui să zic şi eu da şi am spus „Da, voi încerca”, povesteşte astăzi, retrăind, amuzată, momentul. 

A dat probele pornind de la principiul că e mai bine să încerce decât să se întrebe, mai târziu, „Ce ar fi fost dacă”. Prima selecţie a fost la Sibiu, teste fizice şi de limba engleză, în urma cărora, din cei 30, au rămas doi, ea şi încă un coleg. 

„Am mers la Bucureşti să începem procesul de admitere către West Point, care a constat în probe medicale, teste psihologice, alte câteva probe de engleză, apoi testele standardizate pe care le-au dat toţi colegii mei americani, probele fizice pe care le aveau ei, e un set de exerciţii standard, care au fost date cu un ofiţer american. El este cel care ne-a luat şi interviul. A fost interesant, la final a ajuns să fie interviul invers, aveam prea multe întrebări despre Academie care trebuiau să fie lămurite un pic. 

La sfârşitul lui aprilie 2009 începutul lui mai am aflat că am fost admisă – între timp la Sibiu am continuat anul I, să fac cursuri, să dau examene – iar în iunie 2009 am raportat la West Point, pe 24 iunie am raportat”, povesteşte Larisa. 

Prima zi la West Point. Coleg de an, fiul preşedintelui din Rwanda

După 4 ani petrecuţi acolo, amintirile curg frumos, unele amuzante, toate de suflet. Prima imagine e cea de pe aeroport. 

„Prima zi când am ajuns acolo a fost chiar haioasă, pentru că nu ştiam pe nimeni în State, nu ştiam decât că urma să mă aştepte un ofiţer american, am spus că recunosc uniforma într-un fel sau altul, şi am coborât din avion, am trecut prin porţi şi am văzut ofiţerul ametican am spus „Bine, e aici”, iniţial mă speriasem că nu-l văzusem, şi ne-a dus afară la aeroport, au venit, culmea, nişte dubiţe negre, cu geamuri fumurii, să ne ia pe toţi studenţii internaţionali de la aeroport, am fost 18 iniţial din 18 ţări diferite. 

A fost comic, situaţia şi mai gravă a fost când colegul meu din Rwanda a venit, pentru că el era de fapt fiul preşedintelui din Rwanda, a venit cu maşinile şi cu paza după, iar noi toţi ne uitam la el, nu ştiam – asta ce mai e. A fost foarte de treabă, s-a dus, şi-a luat bagajul din maşina oficială şi a întrebat „Eu unde stau” şi am arătat „Uite, un loc liber acolo”, povesteşte, zâmbind. 

S-a îndrăgostit de Academie din momentul în care i-a trecut pragul şi spune că sentimentul acela, al primul impact, îl va păstra în suflet toată viaţa. 

„Este un loc superb, Academia în sine, are foarte multă istorie, clădirile sunt toate pe acelaşi stil, făcute de piatră gri, din granit practic, şi este la marginea râului, iniţial nu mi-a venit să cred că asta va fi Academia, era superb. Ţin minte că în primele câteva săptămâni aveam senzaţia că o să mă pierd în campus, dacă mă întreba cineva unde stau nu puteam să le explic, pentru că tot timpul mergeam foarte repede, era tot timpul un student gradat cu noi şi ne ducea rapid din locul A în locul B. Apoi, pe parcursul anilor, mi-am adus tot timpul aminte de acel sentiment, când am văzut prima dată Academia”, rememorează Larisa. 

Ziua de recepţie şi prima paradă la West Point

Povesteşte, acum zâmbind, despre „ziua de recepţie”, despre care toăţi spun că este „cea mai rea zi”. „E o zi foarte încărcată, practic toată lumea zice că aia e cea mai rea zi. În ziua respectivă trebuie să-ţi ieri echipamentele – adică să-ţi iei tot, de la bocanci, uniforme, pantofi, tricouri, pentru că nu ai voie, în momentul în care intri acolo îţi predai toate bagajele cu care ai venit, nu eşti nici măcar cu hainele de pe tine, pentru că urmează să te schimbi într-una din camere, şi totul pui într-un bagaj care urmează să să ducă la companie şi pe care nu-l mai vezi până la începutul anului academic, nu ai voi să-ţi iei nimic cu tine. 

Primul lucru care îl fac este să te măsoare din cap până în picioare, îţi dau etichete pe care le vei arăta apoi în continuare să-ţi iei tot echipamentul de care ai nevoie – îţi dau un fel de bagaj mare şi gri în care încape tot, îl ţii la fiecare „staţie”. 

După ce am luat echipamentul şi masa de prânz urmau să ne înveţe mişcările de front, pentru că după-amiază am avut prima paradă ca promoţie, care practic marca începutul. Parada a fost decentă, impresionant de bună pentru un grup care nu a mers niciodată împreună, care mai mult de jumătate erau din viaţa civilă şi în viaţa lor nu au făcut niciun fel de mişcare în grup”, povesteşte Larisa. 

Amintiri din cea mai mare şcoală militară din lume

Cu diploma de absolvent în mână, Larisa spune zâmbind că experienţa la West Point a fost unică. 

„West Point-ul a fost o experienţă unică pentru că am fost într-un mediu internaţional în primul rând, aveam într-adevăr foarte mulţi colegi din Statele Unitre dar am avut colegi de peste tot de prin lume iar nivelul de discuţie cu ei era mult mai liber decât dacă aş fi fost într-o ţară străină şi i-aş fi întrebat. Era un mediu diferit, sigur, în care toţi puteam vorbi despre orice. 

Prima pregătire militară de vară totdeuna marchează pe toată lumea, pentru că pleci de la un colectiv pe care nu-l ştii. Până la sfârşitul pregătirii grupa cu care am fost a rămas practic ca o familie – am fost foarte uniţi pe cei 4 ani de Academie, chiar dacă la un moment dat ma schimbat fiecare companiile şi eram în colţuri diferite ale Academiei”, povesteşte Larisa. 

De suflet i-a rămas şi echipa de judo, o altă familie care a primit-o cu braţele deschise şi a învăţat-o, odată în plus, că poţi conta întotdeuna pe cel de lângă tine. 

„În momentul în care am intrat în sala de judo m-am simţit ca acasă, a fost o căldură instantă din partea antrenorilor şi un colectiv foarte unit. Îmi aduc aminte când am făcut o operaţie de ligament de genunchi după o accidentare am plecat totuşi în pregătirea de primăvară cu echipa de judo, în Puerto Rico. 

La un moment dat trebuia să mergem la o cascadă în timpul nostru liber, să vedem cascada ca o echipă, dar eu fiind la doar o lună după operaţie mergeam mai încet şi atunci antrenorul s-a întors către mine şi m-a întrebat „Unde îţi e mai greu, la deal sau la vale?” Am spus că la vale şi primul lucru pe care l-a spus a fost „Urcă-te în spate, te car eu jos”. Şi era un locotenent-colonel care a făcut lucrul ăsta, eu eram studentă de anul I, venind din România, iar locotenent-colonelul a zis „Ok, te car eu până jos, nu vreau să te separ de echipă aşa că hai”. Prima mea reacţie a fost că nu, merg mai încet, ajung eu jos, şi a spus nu, suntem împreună, suntem o familie, mergem toţi jos”, povesteşte Larisa.

La fel de impresionată a fost de departamentul academic, unde a găsit cadre didactice care, în orice moment, au avut disponibilitatea de a asculta şi de a explica. 

„În momentul în care am început să fac cursurile acolo am întâlnit un colectiv de profesori care, la orice moment m-aş fi dus cu calculatorul la ei în birou s-ar fi oprit din orice ar fi făcut să-mi explice. Am stat la un moment dat şi o oră, şi două ore cu profesorii să-mi explice exact ce era, sau să discutăm, să dezbatem pe tema proiectului. Trimiteam e-mail-uri la 2 noaptea când eu încă mai lucram, mă blocasem la ceva şi trimiteam e-mailuri şi de multe ori la 10 minute după primeam răspunsul la problema mea”, spune Larisa. 

O zi la West Point

O zi normală la West point începea puţin după 6 dimineaţa şi se încheia de regulă seara tot cu muncă, la proiectele la care lucra împreună cu colegii. 

„Pentru mine ziua începea la ora 6:20, mă trezeam ca să mă pregătesc de prima adunare, la 7 fără 10. Fiecare companie avea locul ei de adunare dimineaţa, după care aveam micul dejun iar la 7 jumătate de obicei eram deja în clasă, atunci se dă raportul. În funcţie de program mergeam la orele pe care le aveam, la fiecare oră ai un alt colectiv de colegi, fiecare are un program individualizat, chiar dacă avem aceleaşi cursuri putem să avem alţi profesori sau alte perioade la care mergem. La ora 12:00 toţi avem masă de prânz, pentru orice masă în general cam 15 minute dura să iei o masă, e un set de reguli care ne ajută să reducem timpul din momentul în care intrăm la sala de mese până când terminăm de mâncat. 

După masa de prânz aveam o oră în care puteam să avem diferiţi oaspeţi care ne vorbeau – diferite tematici, o mică pregătire, timp de o oră – putea să fie oricine din sectorul privat, oameni faimoşi, din cercetare, am avut ambasadori, am avut conducători de armate, oricine avea un mesaj bun de transmis studenţilor. 

La 1:50 începeau cursurile după-amiaza – doar 2 cursuri – la ora 16:00 se terminau cursurile, la 16:30 începeau sporturile – fiecare student trebuia să facă parte dintr-un sport, fie un club fie un sport de companie, fiecare companie avea mai multe echipe, erau competiţii între echipele respective 

Până până la 18:30-19:00eram în sala de sport, la ora 19:00 aveam masă de seară, opţională, după ora 19:00 începea ora de studiu. În anii I şi II este studiu obligatoriu, trebuie să fii fie la bibliotecă, fie în clădirile de învăţământ unde sunt săli de studiu pentru fiecare departament în parte sau în cameră – dar dacă eram în cameră trebuia să fie uşa deschisă la 90 de grade, să se vadă că într-adevăr înveţi, pentru că ofiţerul academic putea să treacă prin dreptul uşilor şi să vadă dacă într-adevăr înveţi şi erau controale în fiecare seară. 

Stingerea era la 11 jumate, în ultimul an la 11, dar dacă aş fi sinceră nu cred că m-am culcat de prea multe ori chiar la stingere, în ultimul an cel puţin era oră de culcare după 1 noaptea, având foarte multe proiecte de grup lucram în grup chiar şi după ora de stingere”, rememorează Larisa. 

Absolvirea „with honors”

Larisa este a noua absolventă din România a celebrei academii americane şi prima femeie. Privind înapoi, spune că experinţa, pentru ea, nu a fost grea, fiind obişnuită cu viaţa militară, însă categoric nu oricine ajunge la West Point rezistă. 

„Dacă nu eşti obişnuit cu viaţa militară poate să fie destul de dur, am avut colegi care au renunţat după 2 ani, am avut colega din Albania de fapt a renunţat după primele 2 săptămâni pentru că ea a venit din mediul civil, la fel şi la Sibiu, nu cred că o instituţie militară este chiar pentru oricine, aşa cum eu m-aş duce la o facultate de arte, sptre exemplu, nu cred că aş face faţă. 

Dacă nu îţi menajezi timpul corespunzător şi nu înveţi este foarte greu să treci prin West Point, de aceea chiar aveam cursuri speciale pentru anul I de cum să-ţi organizezi timpul, cum să ţii un carneţel de planificare, să pui toate evenimentele din zi şi să ştii dinainte ce trebuie să faci, când trebuie să faci”, povesteşte Larisa. 

În ultimul an, a lucrat alături de alţi doi colegi la un proiect, o lucrare de final de an, pentru absolvire, o cercetare complexă, pe vizualizare de date, care a obţinut locul II la competiţia de sfârşit de an, cu zeci de proiecte înscrise. 

Pe diploma ei de absolvire scrie „Computer science with honors”, titlu pentru care, pe lângă proiect, a făcut şi o lucrare de cercetare individuală, pe care a prezentat-o într-un cadru academic, în cazul ei profesorilor din departament. 

Ceremonia de absolvire a fost singurul moment în care în academie au ajuns şi părinţii ei. Tânăra realizată de acum şi tatăl ei, acum pensionar şi un părinte extrem de mândru, şi-au amintit zâmbind de eleva de clasa a VIII-a şi discuţiile purtate cu părintele său deespre cariera militară. 

„Tatăl meu râde acum, discuţia din clasa a VIII-a este un lucru de care ne aducem aminte cu plăcere, sunt discuţiile noastre în tramvai în care vorbeam despre ce aş putea să fac pe viitor, amândoi suntem de acord că a fost o decizie foarte bună şi că nu am fi schimbat nimic, în niciun moment. Am avut mare noroc cu ei pentru că întotdeuna m-au încurajat să fac ceea ce am vrut şi indiferent cât de departe eram întotdeauna am avut sprijinul lor”, spune Larisa, zâmbind. 

„Întotdeuana am fost mândră şi am zis „Da, sunt din România”

Foarte multă lume o întreabă de ce s-a întors. Ar fi putut rămâne, însă spune că asta ar fi însemnat să renunţe la cariera militară, ori ea asta şi-a dorit întotdeauna. S-a întors în ţară, şi a fost promovată sublocotenent chiar la Breaza, în locul unde a început de fapt povestea, chiar de către Mircea Duşa, ministrul apărării. 

„Când am început în clasa a VIII-a şi am zis că vreau la liceul militar, deja ştiam ce vroiam mai departe, şi cât timp am fost şi aici şi în armată la ei şi în academie la West Point ideea de a fi sublocotenent nu mi-a trecut niciodată, să zic că nu mai vreau să fiu. Plus că nu mulţi dintre colegii mei au realizat chestia asta, dar România este o ţară superbă din punctul meu de vedere şi are foarte multe de oferit, aici e acasă, aici mi-e inima şi asta am vrut să fac. 

Aici am crescut, chiar îmi place România mai mult decât aş putea să explic, mereu când aveam steagul pe umeri eram foarte mândră să le zic „Uite, de aici sunt eu, nu mă confundaţi”, iar colegii mi-au fost alături oriunde aş fi fost, n-am pierdut niciodată legătura cu ei, şi cu cei de la Academia Forţelor Terestre de aici, de la Sibiu, şi cu cei de la Breaza. 

Întotdeuana am fost mândră şi am zis „Da, sunt din România”. La un moment dat chiar am luat mâncare, am găsit un restaurant românesc la New Zork şi am luat mâncare şi le-am adus mâncare românească, am adus sărmăluţe prima oară şi eram la un grătar şi am dus caserola mare de sărmăluţe. Le-a plăcut atât de mult încât nici măcar nu le-au mai pus pe farfurie, le luau cu degeţelele şi le băgau, câte o sărmăluţă, cu totul în gură. La un moment dat un coleg, chair cu gura plină, a venit la mine şi m-a întrebat „Ce sunt astea, că sunt atât de bune”. 

Sau am adus, cu colegul care este cu doi ani mai mic şi care încă este acolo, la un moment dat au adus platouri reci, salată de vinete, salată de boeuf, cârnăciori. Cred că salata de boeuf a fost cea mai haioasă, la un moment dat ma gătit, am făcut salată de boeuf pentru unii dintre colegi. Prima expresie era ceva de genul „Ce este amestecătura asta” după care, deşi făcusem o cantitate destul de mare, în două zile nu mai era nimic, şi chiar m-au întrebat după aia de reţetă, n-am avut niciun coleg care să zică că nu e bun”, povesteşte Larisa. 

După ce a împărtăşit experienţa de la West Point cu foştii ei colegi de la Sibiu, Larisa va lucra în cadrul centrului Centrului de Comunicaţii şi Informatică al Armatei Române, de la Bucureşti. 

„Noi ca generaţiile următoare zic că avem responsabilitatea de a încerca”

Iar celor de vârsta ei care sunt decişi să plece, convinşi fiind că România nu le oferă nimic, le spune apăsat că ea şi cei ca ea au responsabilitatea enormă de a rămâne şi de a încerca să facă ceva. 

„Le spun să nu renunţe, este uşor să zici că aici nu se poate, că aici nu există şanse, e varianta cea mai simplă pe care poţi să o iei şi să pleci, dar să nu renunţe pentru că, cel puţin din experienţa pe care am avut-o eu în săptămânile acestea în România mulţi vor să fie o schimbare, vor să facă ceva, pentru că trebuie să recunoaştem, avem o ţară superbă iar noi ca generaţiile următoare zic că avem responsabilitatea de a încerca, de a aduce ceva înapoi, de a nu renunţa la ţara noastră, pentru că sunt lucruri de făcut. 

Orice început e greu, nu o să primeşti totul de la început, nu o să fie totul roz la început dar dacă ai răbdare şi lucrezi eu zic că totul va fi bine, chiar şi în România, chiar mai mult în România, pentru că sunt multe lucruri pe care le putem pune în valoare. În loc să plecăm noi, de ce să nu încercăm să îi atragem pe ei aici, practic”, încheie Larisa, zâmbind. 

  

Vă mai recomandăm: 

FOTO Sibianul Cătălin Mustăţea, singurul român ales consilier la alegerile locale din Italia

VIDEO FOTO O poveste cum rar întâlneşti în România. Lecţia de viaţă a familiei Rotaru: creşte 10 copii, toţi talentaţi, toţi premianţi

Lecţie de implicare: Cum a refăcut complet o doctoriţă secţia unui spital de stat, fără niciun leu de la buget

SCHIMBĂ ROMÂNIA Un fost alcoolic, „îngerul“ celor dependenţi

FOTO VIDEO Învăţătoarea care a şcolit un întreg sat de romi

  

Sibiu



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite