FOTO VIDEO Învăţătoarea care a şcolit un întreg sat de romi
0
Anişoara Poplăcean a reuşit să-i aducă la şcoală şi pe copiii, şi pe părinţii din satul Prislop, un cătun locuit numai de romi care se află la aproximativ 20 de kilometri de Sibiu.
Din Răşinari, comună mare aflată la aproximativ 15 kilometri de Sibiu, un drum îngust te duce către un cătun uitat de lume în care locuiesc doar familii de romi. De câţiva ani, drumul a fost asfaltat, însă la capătul lui dai în uliţe înguste, pline de noroi atunci când plouă, mărginite de case
mici, de tăcere şi de sărăcie.
Într-un contrast izbitor, şcoala răsare chiar la intrarea în sat, pe partea dreaptă a drumului unde cu greu încap două maşini. Clădirea renovată, zugrăvită frumos, arată bine, iar între pereţii ei se nasc an de an poveşti despre voinţă, ambiţie, suflet şi pasiunea unor oameni cu har, care pot schimba destine.
Fericirea are ochi negri şi papuci de casă
Într-o clasă mică, aranjată cochet, o mână de copii repetă cuminţi, în cor, „Ma-ma. Ma-ma“. Apoi, pe planşele pregătite cu grijă, colorează atent silabele, într-o poveste care începe cu cel mai drag cuvânt din lume.
Au ochi negri, vii, o clasă decorată cu drag, cu desenele lor, şi planşe frumoase de toamnă. Sunt curioşi, veseli, iar de sub băncile moderne se ivesc perechi mici de papuci de casă. De când au şcoală nouă, copiii din Prislop se descalţă la intrare, ca să nu ducă în clase glodul din uliţe. Îşi lasă hainele în dulăpioare amenajate pentru fiecare şi intră la ore cu încălţămintea de schimb.
În mijlocul lor, o femeie trecută de prima tinereţe zâmbeşte cald, cu tot sufletul oglindit în ochii mari, albaştri. Acum în vârstă de 43 de ani, Anişoara Poplăcean a ajuns prima dată la Prislop după ce a terminat Liceul Pedagogic. Îşi aminteşte şi acum greul anilor de început, când 24 de copii învăţau într-o singură clasă, într-o clădire veche.
„Şcoala era clădirea veche, am lucrat aici 2 ani şi mi-a fost foarte greu, singură cu 4 clase. În primul rând că pe copii nu-i ajuta nimeni, acasă nu aveau rechizite, le cumpăram caiete, le cumpăram creioane. I-am adus la şcoală, dar mi s-a părut totuşi greu pentru început, şi ivindu-se un post în Răşinari m-am mutat acolo“, rememorează femeia anii de început. O dramă cumplită apărută în familie i-a schimbat definitiv viaţa şi a legat-o pentru totdeauna de cătunul uitat de lume în care trăiesc 500 de oameni, marea majoritate din ajutoare sociale.
„Am lucrat 7 ani la Răşinari şi am avut o problemă în familie, am avut o fetiţă bolnavă de leucemie, şi în momentul în care s-a îmbolnăvit, fiind titulară între timp aici, n-am putut să mai particip la detaşări şi am rămas. Între timp, fetiţa mea a murit şi în memoria ei m-am hotărât, până pot şi până am putere, să lucrez pentru copiii aceştia. Şi este primul motiv care mă face să lupt cu orice“, povesteşte Anişoara.
În şcoala modernă de acum, femeia nu uită nicio secundă anii de început, în care împreună cu colegele au vopsit dulapuri şi bănci, au dat viaţă pereţilor goi pe care i-au umplut cu planşe şi desene, au mers din casă în casă, la prima oră a dimineţii, ca să-i aducă pe micuţi la ore. Dar şi mai grea a fost lupta cu mentalitatea părinţilor, un efort uriaş pentru ca ei să înţeleagă cât de importantă este şcoala.
Cum au ajuns romii din Prislop la restaurant
În cei aproape 20 de ani petrecuţi aici, femeia a făcut proiecte prin care şcoala a fost dotată cu calculator, imprimantă sau aparat de fotografiat, însă, cel mai important, a reuşit să implice părinţii în viaţa şcolii şi să-i facă să conştientizeze cât de importantă este educaţia.
„Împreună cu colega care era la şcoală, am implementat un proiect în cadrul programului pentru învăţământul rural. În acest proiect am avut ca scop să aducem părinţii la şcoală, să vadă ce se întâmplă aici, că ei nu ştiau ce se întâmplă. Înaintea noastră, veneau cadre necalificate, făceau ce puteau sau nu făceau, că nu veneau, şi aveau impresia că la şcoală nu se întâmplă nimic. Noi nu le puteam cere ceva fără să le arătăm despre ce e vorba“, rememorează Anişoara.
„Am făcut lecţii deschise şi nu i-am chemat pe părinţi doar să asiste. I-am pus să lucreze şi, spre surprinderea mea, copiii se descurcau mult mai bine decât părinţii lor. Atunci am văzut că, de fapt, nu era vorba că părinţii nu vor să-i ajute, ci nu pot s-o facă. I-am pus să scrie după dictare. Exact ce le dădusem copiilor în fişe i-am pus şi pe ei să facă, şi mi-am dat seama că nu ştiau. Dar pentru că i-am chemat la şcoală, ne-am apropiat de ei şi ei de noi, a fost un pas enorm“, povesteşte Anişoara, care îşi aminteşte cu drag cum a mers cu copiii în excursii şi cum a reuşit să le deschidă orizonturile, lor şi părinţilor, către o altfel de viaţă.
„Ne-am dus în excursie cu ei, la muzeele din oraş, la grădina zoologică, am luat şi mămicile cu noi, au servit masa, să vadă cum se mănâncă la restaurant. A fost primul pas ca să vadă că avem pretenţii“, povesteşte Anişoara Poplăcean.
A implicat toată familia în educarea romilor
În urmă cu doi ani, Anişoara şi colegele ei au pus în practică un proiect despre importanţa educaţiei, în care au chemat la şcoală reprezentanţii Primăriei, ai şcolii coordonatoare (şcoala din Prislop este structură a unei unităţi de învăţământ din Răşinari) şi mamele. Mamelor li s-a explicat ce şansă au cei care merg la şcoală, ce se întâmplă cu cei care nu merg, iar apoi li s-a dat lor cuvântul pentru a-şi prezenta povestea de viaţă.
„A fost nemaipomenit, cât nu ştiu câţi ani de educaţie civică. Le-am explicat că degeaba îşi doresc ei, că toţi vor să fie medici, poliţişti, pompieri, dacă nu fac şcoală. Şi au şansa să o facă. Părinţii lor sunt conştienţi că ei nu au avut asemenea condiţii“, povesteşte Anişoara Poplăcean.
Acum, în şcoala care în 2008 a trecut printr-un amplu proces de reabilitare învaţă 42 de copii, iar alături de Anişoara Poplăcean şi de colega ei educatoare au mai venit alte două învăţătoare, fiica şi nepoata doamnei Poplăcean. Anişoara are acum 15 copii, 10 de clasa pregătitoare şi 5 de clasa I. Lângă săliţa de clasă, are amenajată o cameră de joacă, în care micuţii se relaxează în pauze împreună cu ea, cu cântece şi jucării.
„Jucăriile le-am primit, din donaţii, de la voluntari care mai vin la noi, am primit şi de la şcoală. Camera de joacă s-a născut în acest an şcolar, pentru că am participat la un curs de formare pentru cadrele didactice care predau la clasa pregătitoare şi acolo ni s-a cerut ca într-un colţişor al clasei copiii de clasă pregătitoare, după activitatea de 35 de minute, să aibă posibilitatea să se joace.
„România o schimbăm începând de la copii“
Rănile sufletului şi drama din tinereţe vor rămâne cu siguranţă în sufletul Anişoarei toată viaţa. Însă munca din cătunul uitat de Dumnezeu a ajutat-o să înfrunte lucrurile altfel, i-a dat o bucurie sufletească de care nu au parte foarte mulţi.
Spune, zâmbind, că se mândreşte cu fiecare colţ din şcoală, e extrem de bucuroasă că, de 8 ani, la Prislop nu s-a mai înregistrat niciun caz de abandon şcolar şi e convinsă că schimbarea în bine a României începe de jos, de la copiii cu ochi de tăciune încălţaţi în papuci de casă.
„Pentru mine, şcoala, după familie, înseamnă că am realizat ceva în viaţă, nu ştiu cât de mult, cât de puţin, îi las pe alţii să judece, dar mă mândresc cu şcoala de aici. Foarte multă lume mă întreabă - fiindcă în şcolile de jos sunt posturi libere aproape în fiecare an - de ce nu plec. Dar nu plec, pur şi simplu mă identific cu fiecare colţişor din şcoala aceasta, şi când copiii mă aşteaptă dimineaţa la uşă, deja aliniaţi, pregătiţi să intre, îmi dau putere“, spune învăţătoarea din Prislop.
Ea crede că România poate fi schimbată de jos, începând de la copii. Şi având în vedere că micuţii de etnie romă sunt din ce în ce mai mulţi, trebuie să ne ocupăm şi de ei, pentru că vor fi parte din viitorul nostru.
„Nu putem să-i neglijăm şi să ne prefacem că nu există, sunt aici lângă noi şi trebuie să ne ocupăm de ei ca de orice copil, pentru că nu ne-am ales niciunul dintre noi unde să ne naştem, ce părinţi să avem şi în ce condiţii să trăim în această viaţă, care este grea“, adaugă Anişoara Poplăcean.
Cea mai mare bucurie a ei este că mulţi dintre copiii care pornesc în viaţă alături de ea nu renunţă la şcoală după clasele primare şi continuă cu gimnaziul, la Răşinari, iar unii dintre ei merg chiar mai departe la liceu, la Sibiu. Iar la fiecare sfârşit de clasa a IV-a, doamna învăţătoare îi roagă să-i scrie câte o scrisoare în care să spună ce au însemnat cei patru ani pentru ei. Pe toate le păstrează acasă, cu drag, daruri în amintirea unor ani în care şcoala a fost, pentru ea, o a doua familie.
Pentru doamna învăţătoare,cu dragoste
”În primul rând aş vrea să vă mulţumesc pentru toate lucrurile pe care le-aţi făcut pentru mine şi pentru colegii mei. Îmi pare foarte rău că plec de la şcoala Prislop. Aş fi vrut să-mi petrec tot restul copilăriei mele lângă dumneavoastră. Am învăţat foarte multe lucruri frumoase de la dumneavoastră şi pentru mine sunteţi şi veţi rămâne cea mai bună profesoară. Vă mulţumesc din tot sufletul că m-aţi învăţat să scriu şi să citesc. Îi rog pe colegii mei să asculte de dumneavostră, chiar dacă eu nu v-am ascultat şi îmi cer scuze pentru asta, îi mai rog să înveţe la şcoală pentru că mai târziu le va fi de folos. În această şcoală am petrecut clipe minunate, am multe amintiri frumoase şi vreau să vă spun că nu ştiu dacă mai găsesc o profesoară atât de bună ca dumneavoastră. Acum că ne despărţim aş vrea să vă doresc tot binele din lume şi tot ce vă doriţi în viaţă, deoarece pentru mine aţi fost ca o mamă”, Eleva Iuliana Pleşa
Se încarcă comentariile...
