Amintirile copleşitoare din război ale colonelului ocolit de moarte. Şi-a văzut fratele secerat de gloanţe: „L-am sărutat şi am plecat, n-am avut ce face“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Colonelul (r) Dumitru Mihai povesteşte cu acurateţe tot ce a trăit pe front FOTO Alina Mitran
Colonelul (r) Dumitru Mihai povesteşte cu acurateţe tot ce a trăit pe front FOTO Alina Mitran

Colonelul în rezervă Dumitru Mihai (94 de ani) îşi povesteşte pentru „Adevărul“ istoriile din al Doilea Război Mondial. Amintirile despre absurditatea războiului sunt copleşitoare. Pe 9 mai 1945 forţele aliate încheiau oficial cea mai cruntă conflagraţie din istoria omenirii.

Dumitru Mihai, de loc din Râmnicu-Sărat, s-a înrolat voluntar pe front, la 19 ani. A fost repartizat în Regimentul 9 Dorobanţi, Garnizoana Râmnicu-Sărat, în plutonul de aruncători. După 40 de zile de pregătire a început războiul, tinerii entuziaşti primind vestea cu bucurie. „Am aruncat cu căciulile în sus de bucurie“, povesteşte veteranul, deşi nu mult mai târziu, la momentul când primeau botezul focului, au îngheţat de frică.

„Seara m-am dus, l-am căutat, l-am găsit, mi-am luat «Adio!» şi am plecat mai departe!“

„Unitatea mea n-a participat iniţial la trecerea Prutului, noi aveam sarcina să sprijinim Armata a IV-a“, povesteşte veteranul. Unitatea se deplasează spre Răsărit şi sunt pentru prima dată încartiruiţi lângă Galaţi, în localitatea Costache Negri. La 8 iulie 1941 trec Prutul, la 9 iulie începe lupta. În 26 iulie se eliberează Basarabia, iar trupele se îndreptă către Orhei, la prima linie de apărare a ruşilor, pentru Odessa. În 18 august se dă o luptă la cota 110, iar militarii, obosiţi, înfometaţi şi însetaţi cer să fie schimbaţi. Vine un nou batalion, din care făcea parte şi fratele veteranului, Vasile Mihai, tânăr învăţător în sat. Cu 70-80 de metri înainte de a junge pe linia rusească, Vasile cade secerat de focul inamicului. „De-abia seara am putut să plec, m-am dus, l-am căutat, l-am găsit, l-am sărutat, mi-am luat «Adio!» şi am plecat mai departe, n-am avut ce face“, povesteşte cu ochii aproape în lacrimi colonelul în rezervă.

Colonelul (r) Dumitru Mihai dă curs invitaţiilor oficiale FOTO Alina Mitran

col (r) dumitru mihai

A urmat asaltul pentru a doua linie de apărare, pentru ca după 1 septembrie să ajungă în sfârşit la ultima linie, unde „era nenorocirea cea mai mare“. Rămân acolo, în condiţii inimaginabile, până la 16 octombrie 1941. Se mânca o singură dată pe zi, seara. Pe 13 octombrie vin carele cu apă şi cu mâncare, ostaşii se îngrămădsc să-şi ia porţiile, iar de nicăieri asupra lor cad proiectile. „Am scăpat mâncarea, nu că m-aş fi lipsit de ea, dar aşa s-a întâmplat, iar până a doua zi n-am mai mâncat“, povesteşte veteranul. În noaptea de 15/16 octombrie toată artileria se abate asupra poziţiilor ruseşti, dar nu primesc nicio ripostă. Constată în cele din urmă că ruşii se retrăseseră. „În seara de 16 octombrie am ajuns la marginea Odessei, un oraş frumos, cel puţin aşa ni se părea nouă, în lumina soarelui la asfinţit. Peste două ore primeam ordin să ne retragem. A fost prima noapte în care n-au răsunat gloanţele şi am putut să dormim liniştiţi, după mult timp“, povesteşte în continuare.

Militarii fac două săptămâni pe jos, ajungând pe 2 noiembrie la Râmnicu-Sărat, unde trupele se retrag pentru refacere. La finalul misiunii primeşte decoraţia „Bărbăţie şi Credinţă“.

Şef de promoţie la Făgăraş, în 1942

În 1941, cei născuţi în 1921 şi 1922 sunt înrolaţi în armată şi trimişi pe front, la Stalingrad, unde foarte mulţi cad prizonieri. „Pentru că eu mă înrolasem voluntar, la 19 ani, nu am mai fost trimis pe front, cu restul unităţii, ci la şcoală la Făgăraş, unde am fost instruiţi, cu instructori nemţi, de la 3 octombrie 1942, până la 3 septembrie 1943“, îşi aminteşte veteranul. Termină şef de promoţie, primul din 1.324 de cursanţi, dezvăluie, mândru, fiul veteranului, Nelu Mihai. Rămâne, în urma rezultatelor obţinute, instructor militar în şcoală, scăpând, deşi nu şi-a dorit, de „prăpădul de pe frontul de Est“.

Se ocupă de instruirea militarilor din septembrie 1943 şi până în august 1944, când la Făgăraş se întorc ofiţerii şcoliţi în Germania, care preiau sarcina instruirii, în timp ce instructorii de până atunci sunt trimişi pe front.

Pe 5 octombrie 1944 intră efectiv în luptă pe frontul de Vest. Îi resping pe nemţi şi pe unguri în comuna Luna şi înaintează către Cluj, pe care îl eliberează la 11 octombrie, mergând mai departe către Carei. La 16 octombrie se produce asaltul definitiv împotriva nemţilor, în comuna Sărmăşan, după două zile în care românii încercaseră să cucerească dealul ocupat de germani. „Nemţii se urcă în şenilete, cu tot ce aveau, şi pleacă spre Apus“, povesteşte veteranul. În 25 octombrie, spune în continuare, de parcă ar citi datele, se atacă şi Careiul. „Am ocupat un batalion de unguri, iar printre ei se aflau şi români, înrolaţi în armata ungară. La început românii s-au bucurat, dar s-au bucurat degeaba, că treceau prin comuna lor şi nu opreau, noi trebuia să-i predăm ruşilor“, dezvăluie col. (r).

Motivele pentru care a primit decoraţia „Virtutea militară“ FOTO Alina Mitran

col (r) dumitru mihai

Trec prin comunele româneşti, puternic marcate de război. Sătenii sunt speriaţi, nu mai ştiu în cine să aibă încredere, soldaţii sunt la fel. „Tinerii se cam fereau de ruşi, ce e drept erau cam zăpăciţi, ca să zic aşa, oameni plecaţi de patru ani pe front, mai făceau şi rele“, îşi aminteşte colonelul. Familiile care-i găzduisc îşi deschid însă, încet-încet, sufletul. Într-o seară, în casa unei familii, unde Dumitru Mihai găsise o bătrână, o femeie cu un prunc în braţe şi două fete de 18-19 ani, militarul este ospătat, iar după masă, invitat de cele două fete să se dezbrace. Refuză politicos, una dintre fete se pune pe plâns şi-l roagă s-o ia în România. „I-am spus că nu pot pleca, sunt în război, iar ea atunci, pentru că m-am purtat frumos, mi-a dat în dar o batistă, ca amintire“, povesteşte în continuare veteranul. Acea batistă avea să-i astâmpere, pentru o vreme, foamea, când, la sfârşitul perioadei de prizonierat, pentru că nu avea ce altceva să dea la schimb, le-o înmânează unor copilandri pentru doi cartofi, pe care-i taie şi mănâncă aşa, cruzi, căpătuindu-se cu o indigestie.

Luni îngrozitoare de prizonierat

Pe 11 noiembrie militarii ajung pe malul Tisei. Încearcă să treacă, însă găsesc momentul potrivit de-abia o săptămână mai târziu. Într-o dimineaţă ceţoasă românii se hotărăsc să atace poziţiile ungurilor. Un curent de aer, povesteşte veteranul, ridică fără veste ceaţa şi românii şi ungurii se trezesc faţă în faţă. Artileria sare în ajutorul soldaţilor, şi de o parte, şi de cealaltă. „În timpul cât se trăgea, s-a întâmplat să cadă o bombă lângă mine. Am căzut în nesimţire, nu ştiu, un sfert de oră, o jumătate, o oră, cert este că m-am trezit în mijlocul ungurilor“, povesteşte însufleţit veteranul. Urmează interogatoriul, gradatul se fereşte să dea prea multe amănunte şi în cele din urmă ungurii îl lasă în pace.

Prizonierii sunt duşi în închisoare, dezbrăcaţi de haine, descălţaţi. „Ne-au luat bocancii, tot echipamentul, ne-au lăsat cu nişte cârpături şi desculţi“, continuă povestirea. Spre sfârşit de noiembrie ajung în lagăr, mulţi dintre ei bolnavi. Dumitru Mihai se suspectează că ar fi fost atins de tifos. Dumnezeu ţine din nou cu el, pentru că sunt duşi în lagăr, dezbrăcaţi, hainele le sunt duse la spălat şi primesc altele de lagăr, ba şi o baie. De atunci începe efectiv viaţa de prizonier.

„M-am refăcut, nu ştiu cum, şi căutam, fiind mai rezistent, să ies la muncă, nu puteai să stai în lagăr, era nenorocire. Mureau camarazi lângă tine şi n-aveai ce să le faci, cum să-i ajuţi, erau o înghesuială şi un miros îngrozitor. Primeam 100 de grame de pâine pe zi şi, din când în când, câte un cazan cu mâncare, din care nu apuca să mănânce nimeni, pentru că se îmbulzeau şi se împrăştia toată“, descrie fostul prizonier tabloul greu de imaginat astăzi.

În copilărie, Dumitru Mihai a fost băiat de prăvălie, la un unchi în Bucureşti

col (r) dumitru mihai

La 6 aprilie pornesc din nou către Vest, 300 de kilometri, păziţi de nemţi. Înfometaţi, unul dintre camarazi, care participa la căratul bagajelor nemţilor, cu două cărucioare, mizând pe neatenţia celor care-i păzeau, încearcă să ia ceva de mâncare dintr-o raniţă. Este descoperit şi pedepsit îndată.

„Ne-am rugat, am plâns, ce n-am făcut, nu i-am putut îndupleca. Era un fel de învăţare de minte. Ne-au spus că cine fură în Germania e pedepsit. Şi l-au executat“, îşi aminteşte prizonierul de atunci. De altfel, din 600 câţi erau la început, rămăseseră mai puţin de o treime.

La 2 mai 1945, aflaţi într-o localitate la nord de Italia, un traducător din Timişoara le spune, la comanda nemţilor, că Germania va câştiga războiul. Din fericire, până seara prizonierii sunt lăsaţi baltă, germanii (de fapt, cei mai mulţi erau sovietici înrolaţi în armata germană, spune Dumitru Mihai), învinşi, plecând din calea americanilor. În urma lor mai lăsau aproximativ 120 de prizonieri, din 600, înfometaţi şi aproape goi.

„În toată această perioadă tata a mai scăpat de cel puţin două ori. Prizonier fiind, reparau străzile în Viena, şi şi-a încercat norocul, de foame, bătând la o uşă. A ieşit un maior neamţ, a pus mâna pe armă şi-a vrut să-l împuşte. Într-un moment de inspiraţie tata a scos din haină fotografia dinainte de război, iar nemţoaica, văzând cum s-a transformat din cauza celor petrecute, a început să plângă, i-a pus mâna pe armă, lăsând-o în jos. Neamţul i-a spus atunci să-şi vadă de treabă. N-a primit nimic, dar a plecat teafăr. Avea puţin peste 40 de kilograme, de la 83 cât cântărea înainte.

Ultima oară, după ce nemţii i-au lăsat baltă, au luat un viţel, l-au tăiat şi l-au pus la fiert. Cei mai mulţi s-au lăcomit. Tata a mâncat doar o cană de lapte, dar mulţi au pierit în chinuri groaznice atunci, după atâta vreme în care nu gustaseră carnea“, „recuperează“ fiul veteranului din poveştile pierdute din şir.

„Nicule, dă-mi să mănânc!“

Foştii prizonieri au aşteptat zadarnic toată vara „comisiile speciale“ care să se formeze să fie trimişi în ţară. În cele din urmă au plecat pe cont propriu, fiecare cum a putut urca în vreun tren. Dumitru Mihai a ajuns în octombrie 1945 la Ploieşti. Pe peron fiecare îşi căuta rudele, prietenii, cunoscuţii. Primul pe care l-a văzut veteranul nostru a fost un vechi prieten, care nu mult mai târziu avea să-i devină cumnat. „Ştiut că atât i-am spus atunci: «Nicule, dă-mi să mănânc!»“, îşi aminteşte militarul de carieră.

Dumitru Mihai continuă cariera militară după război. În 1948 face Şcoala Militară de Ofiţeri, după care, căsătorit şi proaspăt tată, cutreieră Ardealul, unde este trimis. „Clasa I am făcut-o în vreo patru oraşe, ultima dată la Sfântu-Gheorghe, unde aveam numai unguri în clasă, nu-nţelegeam nimic“, şi aminteşte fiul, de data aceasta.

col (r) dumitru mihai

Fotografia din tinereţe l-a salvat de execuţie în perioada de prizonierat

În 1956 este expulzat din armată „pentru nu ştiu câte motive invocate aiurea“, iar în perioada 1956-1965 este nevoit să-şi caute de lucru. În cele din urmă ajunge contabil-şef la Alimentara. Este reabilitat după 1965, fiind reactivat la gărzile patriotice înfiinţate după 1968. Primeşte în acei ani gradul de maior, iar după 1989 pe cele de locotenet-colonel şi colonel în rezervă.

Nelu Mihai, singurul copil, îşi aduce părinţii în 2000 în Slatina, oraşul unde, la rândul său, a fost repartizat după facultate, ca inginer la Uzina de Aluminiu, ALRO de astăzi. „Mama s-a stins în urmă cu şapte ani, iar tata are un singur nepot, eu am un băiat. Este plecat din ţară, nu cred că se mai întoarce“, mai spune fiul veteranului.

col (r) dumitru mihai

Nelu Mihai şi-a adus părinţii în Slatina în anul 2000 Foto  Alina Mitran

Cât despre cinstea şi atenţia de care astăzi se mai bucură veteranii de război, nu mai mult de 20 la nivelul municipiului Slatina, totul poate fi constatat simplu, urmărindu-se conduita politicienilor. Fiecare ceremonial militar şi religios are acelaşi scenariu. Veteranii sunt omagiaţi în discursuri susţinute în faţa camerelor de luat vederi, însă nimeni, niciodată, nu le acordă cinci minute din viaţă după ce totul a luat sfârşit, măcar să-i întrebe de sănătate.

CITIŢI ŞI: Cum s-a sărbătorit Ziua Armatei la Slatina: doi veterani de război şi restul, membri de partid

Slatina



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite